Comentariile cu privire la Apocalipsă nu sunt puține, dar un comentariu care să nu schimbe învățătura apostolilor este bine-venit. De reținut că apostolii și-au schimbat ei înșiși perspectiva cu privire la ultimele evenimente istorice, învățând din mers. Unii dintre ei au crezut că trăiesc ultimele zile ale istoriei dar nu a fost așa, lumea a dăinuit mult și bine iar ei și-au dat seama că nu sunt contemporani cu sfârșitul și au început să-și adapteze învățătura primită de la Domnul Iisus Hristos conform cu noile realități pe care le-au realizat. În acest scop li se trimite un ajutor prin vedenia pe care o are Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

În loc de Introducere…

,,În cea de-a doua jumătate a secolului I, istoria creștinismului devine dramatică – spune mitropolitul Bartolomeu Anania- și nu rareori capătă aspecte tragice. Noua religie se diferențiază de iudaismul cu care unii încercaseră s-o confunde, își definește individualitatea proprie, se organizează în unități distincte, Bisericile locale, păstrându-și în același timp dimensiunea ecumenică, își definește ierarhia (N.R -organele superioare alcătuite din episcopi, preoți, diaconi). Conflictele cu iudaismul și cu ereziile sunt acum mai mult de natură ideologică. În schimb, se ascute conflictul dintre creștinism și puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict îl constituie apariția fenomenului cunoscut sub numele de <<apoteoza imperială>>. Conducătorii unui imperiu vast, cosmopolit și cu o mare diversitate religioasă își dau seama din ce în ce mai mult că unitatea lui poate fi menținută și consolidată numai dacă șeful statului își va asuma și atribute divine. Începutul, prudent, se făcuse după moartea lui Iuliu Cezar, căruia i se acordase titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian August face pasul decisiv; el se proclamă zeu și poruncește ca în toate orașele imperiului să i se ridice statui, alături de acelea ale noii zeițe Roma. Cetățenii imperiului au libertatea de a-și cinsti zeii proprii, dar și obligația de a aduce rugăciuni și jertfe la picioarele statuii imperiale, întru cinstirea <<zeului unificator>>. Paranoia câtorva din urmașii lui Octavian August va împinge acest fenomen până la forme și dimensiuni demențiale. De aici începe conflictul….” (Introducere la Apocalipsa Sfântului Ioan, Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania)

Între cezar și Hristos

Creștinii credeau că numai o singură persoană este om și Dumnezeu în același timp- Iisus Hristos și de aici începe conflictul ideologic cu religia romană. Ei refuzau să-i aducă jertfe împăratului ca unui zeu și să-i recunoască titlul de ,,divus”, adică ,,divin” și de kyrios- ,,domn”. Această atitudine a creștinilor este interpretată de către autorități ca un refuz de a-i recunoaște șefului statului autoritatea legitimă. Conflictul ideologic se va transforma într-unul politic, cu forme dure, de lungă durată. ,,Răspândirea creștinismului în tot Imperiul Roman a produs îngrijorare în societatea păgână romană, căci creștinii, în majoritate iudei, se considerau superiori romanilor, refuzau să aducă jertfe zeilor și împăratului.

Chiar evreii au împiedicat răspândirea religiei creștine, trimițând din Ierusalim, atât în orașele imperiului cât și la alte popoare, oameni de ai lor care să-i acuze pe creștini la autoritățile romane că nu se supun împăratului, ci altcuiva. Persecuțiile încep sub Nero, în anul 64, și se sfârșesc sub Maxențiu, în anul 313” spune pr. prof. dr. Ioan M. Bota în lucrarea sa ,,Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini până astăzi” (Editura ,,Viața creștină”, Cluj-Napoca, 2003) În aceste condiții și-a scris apostolul Ioan ,,Apocalipsa”. ,,Unul dintre cei mai sângeroși persecutori ai creștinilor este Domițian. Îi cade victimă și Sfântul Ioan Evanghelistul, foarte bătrân, retras în Efes. În anii 94-95 el este exilat în insula Patmos. Aici, în stări de extaz, primește el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în cartea menită să încheie canonul Noului Testament și, totodată, să-i reconforteze pe creștinii care vor crede că, în ciuda uriașelor și devastatoarelor ofensive ale răului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos; întru El se vor bucura atât cei ce au rezistat ispitelor căderii, cât și cei ce au murit mărturisindu-și credința.

Scrierea îi aparține genului numit ,,apocaliptic”, ilustrat în principal de profetul Daniel, dar destul de cultivat și în primul ecol al erei creștine. În epocă, înțelesul mai exact al cuvântului grecesc apokalypsis desemna acțiunea de a dezvălui, a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu. Ca atare, și Apocalipsa Sfântului Ioan, deși inspirată (N.R- cuvântul ,,inspirat” desemenază acțiunea Duhului Sfânt asupra autorilor sacri), folosește toate mijloacele și procedeele genului, precum aproximația (ambiguitatea artistică), hiperbola (exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substituirea de nume proprii, relația nomen-cognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor, al pietrelor, și în primul rând al numerelor). Toate acestea, menite aiurea să deconcerteze, sub pana Sfântului Ioan capătă transparență, unitate și sens, în cene de o mare densitate simbolică, în care prevalează gustul pentru ordine, simetrie și mișcare dramatică, un gust care izbutește să învingă precaritatea limbii grecești în care e scrisă opera” spune Bartolomeu Anania.

Capitolul 1

 

Capitolul 1 al cărții începe cu termenul ,,descoperire”. ,,Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o pentru ca să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă-n curând”. ,,Aceste cuvinte arată în mod clar caracterul și scopul Apocalipsei- de carte profetică. Prin aceasta, Apocalipsa se deosebește esențial de celelalte cărți ale Noului Testament, al căror conținut este mai cu seamă unul de educație a credinței și moralei. Importanța Apocalipsei este evidentă aici prin faptul că este rezultatul revelației directe și al poruncii date sfântului apostol de către Însuși Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos. Expresia ,,în curând” indică faptul că profețiile Apocalipsei încep să se împlinească tocmai atunci, imediat după ce cartea a fost scrisă, și, de asemenea, că ,,o mie de ani sunt ca o zi” 99II Petru 3, 8) înaintea lui Dumnezeu. Expresia Apocalipsei care se referă la revelația lui Iisus Hristos, ,,pe care Dumnezeu I-a dat-o”, trebuie pusă pe seama naturii umane a lui Hristos, întrucât El Însuși vorbea despre Sine în timpul vieții Sale pământești ca despre unul care nu știa nimic (Marcu 13, 32) și care primește descoperiri de la Tatăl (Ioan 5, 20). (Ștefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here