Am participat sâmbătă, 19 iulie 2025, la cea de-a XVI-a ediție a simpozionului dedicat rezistenței anticomuniste din Țara Făgărașului, desfășurat la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus sub egida Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Un eveniment dedicat păstrării memoriei jertfei luptătorilor anticomuniști în lupta pentru dreptate și libertate, dusă în Munții Făgăraș. Sfântul Ilie Tesviteanul a fost ales de către partizanii din Munții Făgăraș ca protector al luptei lor, dată fiind asemănarea dintre modul de viață pe care ei și Prorocul Ilie au fost nevoiți să le trăiască. Anul trecut am primit vestea că Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat propunerile de trecere în rândul Sfinților a unui număr de 16 preoți, părinți trăitori și mărturisitori creștini, o parte dintre aceștia fiind oameni care s-au opus comunismului, care au mărturisit credința în perioada cumplită a ocupației sovietice și a regimului comunist ilegitim, instaurat de aceasta. În acest grup, alături de părintele Dumitru Stăniloaie, se află Părintele Constantin Sârbu, Părintele de vrednică pomenire Arsenie Boca-Sfântul Ardealului și al Țării Făgărașului, Părintele Ilie Lăcătușu și alții.
Jurnalul unui prizonier de război
În evocările mele anterioare, și mă refer aici la o serie de articole scrise pe tema celui de-Al Doilea Război Mondial, la o carte scrisă cu trei ani în urmă, recent reeditată, (Jurnalul unui prizonier de război, Editura Agaton, Făgăraș, 2022), urmată de alte două manuscrise pe cale să se materializeze în două noi lucrări intitulate „Destin frânt”, respectiv „Mărturii în Dosarul colectivizării loviștene”, am plecat de la câteva documente importante, de bază fiind un manuscris păstrat de urmașii lui Dumitru Roman din Tălmăcel/Sibiu, fost prizonier de război în câteva lagăre rusești, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial și o serie de documente păstrate de urmașii familiilorNicolaeCălinoiu din Titești/Vâlcea șiNicolae Popescu din Boișoara/Vâlcea. În 6 martie 1945 se instaura official în București, regimul comunist impus de Uniunea Sovietică. În 9 martie este marcată Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, perioadă în care aproximativ 2.000.000 de oameni au trecut prin ceea ce s-a numit Gulagul românesc, referindu-ne la cei încarcerați și deportați. Ce a însemnat pentru noi, românii, lupta anticomunistă? Ce a însemnat rezistența românilor la măsurile sau represaliile regimului comunist proaspăt instaurat la putere după Cel de-al Doilea Război Mondial, dusă în munți sau în localități izolate din România? A însemnat refuzul unor persoane coagulate în grupuri restrânse, în jurul unor lideri, să se supună unui regim totalitar impus României de către „Balaurul Roșu”, cum a fost denumit atunci Regimul sovietic. În sensul acesta, din corespondența de război păstrată de urmașii familiei Nicolae Călinoiu din Titești -Vâlcea, este edificator textul de pe spatele unei fotografii făcute pe 28 iulie 1942 în gara Golta, pe malul Bugului (râu care izvorăște din Podișul Podoliei, Ucraina), de un grup de combatanți pe Frontul de Est al celui de-Al Doilea Război Mondial, printre care se afla și tânărul Gheorghiță Călinoiu (1912-1943).
” 28.VII.942 Amintire din 28 Iulie 1942. În gara Golta pe malul Bugului, unde am luat masa la 12. Gară frumoasă, arsă de Hoardele Bolșevice. De unde ne-am continuat drumul mai departe, spre a tăia cap(ăt)ul Balaurului Roșu.”
Au fost multe familii în țara noastră ai căror membri au plecat pe frontul de eliberare a țării, luptând cu credința că vor izbândi să taie capul Balaurului Roșu. Familiile Roman din Tălmăcel/Sibiu și Călinoiu din Titești/Vâlcea sunt doar două familii care și-au trimis copiii la luptă, pe front. Dumitru Roman a supraviețuit războiului, reușind să se întoarcă acasă după șapte ani de prizonierat, așternându-și mai apoi memoriile pe hârtie. Din familia Călinoiu din Titești, nu toți combatanții au avut norocul acesta. Doi membri ai familiei lor, Ion și Gheorghiță Călinoiu, și-au vărsat sângele pe câmpul de luptă. Într-una din scrisorile adresată familiei, acesta menționează gândul care-i anima pe tinerii noștri pe front, spunând: „ … ne-am obișnuit cu obuzele și cu bombele care se sparg zi și noapte împrejurul nostru. Cu toate căci moartea m-a despărțit de cei mai buni camarazi ai mei, totuși gândul nostru e tot înainte pentru a distruge Hoardele Bolșevice. Am credința în Dumnezeu căci el este bun și ne păzește și vom merge până vom câștiga victoria deplină care să putem aduce bucurii patriei și drepturile ei”.
Dumitru Roman și jurnalul său
Ororile războiului au fost cutremurătoare! Cei reveniți acasă după întoarcerea armelor împotriva germanilor, alături de ruși, noii lor aliați și câștigarea războiului, au sperat că situația țării va reveni la normal și că își vor putea vedea, mai departe, de viață. Nu a fost așa pentru că românii, deși luptaseră vitejește pe front, au rămas în ochii rușilor ca fiind dușmanul care le-a cotropit țara la începutul războiului, alături de germani. Referindu-se la momentele de început ale revenirii sale acasă de pe front, când fiind încă tânăr, a trebuit să-și ia în serios rolul de cap al familiei datorită lipsurilor de tot felul în care și-a găsit apropiații, Dumitru Roman din Tălmăcel spunea, în jurnalul său, în dulcele grai ardelenesc: „Le-am găsit pe săraca mama mea și o mătușă bătrână de 80 de ani, care o și răposat în vara anului 1946. Am ajuns acasă ca picat din cer: vite nu, serviciu nu… De ce să mă apuc? O curte deschisă de către cale, o casă din lemn, făcută din bârne vechi. Am vrut să plec de acasă pentru că aveam ocazia să ocup un serviciu destul de bun, după pregătirea pe care am avut-o. Dar mă gândeam: cui să le las pe aceste mame bătrâne care abia au apucat să mă revadă? M-am apucat de treabă. Nu aveau niciun crac de lemn în curte. Cât am lipsit, cu lucrul cel mai greu, de arat, de dus gunoi pe câmp și altele, ca lemnele de foc pentru iarnă, au fost întreținute de cumnatul Isac. Acesta fiind un om ascultător, le-a ajutat foarte mult. Nici haine nu am mai avut cu ce să mă schimb pentru că atunci când am plecat pe front, am plecat din comuna Oarda de Mureș, județul Alba, și hainele o fost aduse acasă de unul din Boița, pe nume Moraru Vasile, dar numai după ce le-o purtat și el un timp, căci el a venit înaintea mea acasă, aproape cu o jumătate de an. Trăiește și acuma și ne respectăm ca oameni petrecuți prin multe suferințe! După cum am scris, mai întâi o trebuit lemne de foc, căci porc bun or avut de Crăciun! Or avut două sau trei capre pentru lapte și câteva găini (pentru că) atunci nu erau vulpi, ca acum! Cumnatul Isac era bucuros și el, ca și sora Maria, că o mai scăpat de multe lucruri (treburi-n.a.). Cumnatul Isac avea boi buni. Iau boii lui și pe cei ai lui nenea Toma Bărbosa și plec ˂În Porca>, cu două cară, să fac ceva lemne de stânjen, că noi nu am primit niciun leu din partea nimănui. Îl iau cu mine pe vărul Dumitru Bărbosa, care pe atunci era un băiețoiu de 15-16 ani. Ajunși ˂În Porca>, unde locul era gol, dar cam înghețat, ne apucăm amândoi de treabă cu ferăstrăul. Eu eram dornic de muncă, cu toate că eram cam slab și nehrănit. Ne apucăm să încărcăm carele. Când eram aproape gata, eu aprind o țigară, pentru că fumam. Văd că apar trei ofițeri sovietici, maiori și colonei. Se opresc lângă noi, aprind câte o țigară și dau mâna cu noi, căci așa erau foarte prietenoși. Nu știau niciunul românește și mă întreabă, pe rusește: „Căprioare nu ați văzut?” Ar fi trebuit să tac, dar le-am răspuns tot pe limba lor, pentru că eu știam foarte bine rusește. Le-am spus că pe aici nu sunt căprioare! Între ei era un uzbec din Kazahstan. De unde să mă lase să plec! Era aproape seară și ei mă întrebau de câte toate, din răsboiu. Eu le spun că am ajuns până în Kazahstan și acolo am trăit rău… Atunci, acel maior uzbec și-a încărcat pistolul automat și o vrut să mă puște! Pe vărul Bărbosa l-a luat frica, dar eu, bățos, le-am răspuns că acuma sunt acasă și nu îmi mai este frică de nimeni. Numai după ce am plecat de lângă ei, mi-am dat seama că ce se putea întâmpla!”
Fața hidoasă a noului regim
Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat, treptat, adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română. Sovieticii au avut grijă să-și pregătească oameni din rândurile prizonierilor de război care, odată reveniți acasă, aveau datoria să continue în România politica regimului sovietic. Fața hidoasă a noului regim a fost dezvelită încă de la alegeri, însă puterea comunistă era deja consolidată în România. Dacă au fost oameni cu carte care au văzut nedreptățile făcute de comuniști și au luat atitudine, pe cale democratică, au sfârșit în temnițele comuniste sau au căutat, disperați, soluții pentru a se salva. Perioada care a urmat rămâne cea mai neagră pagină din istoria modernă a țării noastre, toți opozanții regimului fiind aruncați în temnițe, lagăre de muncă, supuși unor tratamente inumane, pe care cu greu și le poate imagina o minte sănătoasă, astfel încât câteva sute de mii dintre aceștia nu s-au mai întors acasă, la familiile lor, niciodată. Cei care s-au întors, au venit bolnavi, vădit slăbiți fizic, mulți afectați psihic și emoțional, plecând din această viață cu răni sufletești neînchise și pe corp cu cicatrici rămase de la „tratamentele” din acel iad. Persecuțiile, marginalizarea socială, urmărirea de Securitate, eticheta de „bandit”, limitarea anumitor drepturi și libertăți, nu au încetat niciodată nici pentru ei și nici pentru familiile lor. Dumitru (Mitică) Călinoiu din Titești, fratele celorlalți doi tineri ai familiei Călinoiu, căzuți pe front, a fost un tânăr care a crezut în democrație și a sfârșit prin a fi întemnițat. A ales să evadeze din închisoarea de la Pitești și pentru asta a fost condamnat la moarte. A stat ascuns mai bine de un an pe coclaurile Țării Loviștei, încercând să-și facă rost de bani pentru a trece, fraudulos, granița. A încercat asta alături de alți doi tovarăși, trecând Dunărea înot. El a fost cel care a reușit să ajungă pe celălalt mal al Dunării, ceilalți doi tovarăși ai săi fiind împușcați. După mai mulți ani petrecuți în Franța și Italia, a ajuns în Canada, unde și-a petrecut restul vieții sale. Nu a mai reușit niciodată să revină în România, ducând cu sine în mormânt un dor nestăvilit față de pământul strămoșesc și familia lui, lăsate în urmă. Dumitru Roman din Tălmăcel a fost combatantul căruia norocul i-a surâs, reușind să ajungă acasă după șapte ani petrecuți pe front și în prizonierat. Și el a fost unul dintre cei care au fost „ademeniți” cu avantaje oferite pentru a urma cursurile de pregătire ale NKVD și a participa apoi la consolidarea regimului comunist în România.
Cum a scăpat Roman de comuniști
După cum își amintea Dumitru Roman în jurnalul său „În primăvara anului 1949 am plecat la munte „în Conțu”, mai mulți tovarăși de lucru; am stat două săptămâni de am făcut un obor pentru tauri. Cu gospodăria o duceam destul de bine. Aveam două vaci, am crescut doi junci pe care i-am vândut în Sadu lui Nicolae Cimpoca, și cu banii am cumpărat două mii de țigle pentru casă. Tot în aceia primăvară am fost chemat din câmp, de la plug, de trei tovarăși de la Regiunea Brașov, care mi-au pus fel de fel de întrebări de nu mai știam ce să le răspund. Că pe unde am luptat pe front, cu ce divizie, cu ce regiment, cum i-a chemat pe comandanții de unități, prin ce lagăre am trecut, de ce nu activez în partid după pregătirea pe care am avut-o din lagăr… După aproape două ceasuri de întrebări, unul dintre ei o zis, încet, către celălalt: ˂Cu ăsta nu facem treabă!>. Apoi mi s-au adresat mie, spunându-mi: ˂Poți să pleci de unde ai venit!>. Tot în acel an am fost chemat la Primărie de unul Veștemean Ioan, fost instructor județean de partid. Atâta o stat de mine, până m-au făcut de am scris o autobiografie, de când m-am născut, prin toate greutățile câte am trecut… Dar când să i-o dau, am zis: ˂Ioane, nu îți dau această hârtie, căci prin câte am trecut pe front și prin cele lagăre, toate le voi uita! Dar foamea, păduchii și minciuna nu le voi uita niciodată!>. Așa că de atunci, am fost lăsat în pace.” A refuzat să o facă pentru că a cunoscut, din interior, ororile regimului bolșevic. Cartea scrisă de mine pe baza mărturiilor sale, consemnate de acesta într-un jurnal scris după mai mulți ani de la revenirea acasă din prizonierat, rămâne peste ani un document incontestabil, referitor la ceea ce a însemnat pentru țară regimul comunist instaurat în România, cu sprijinul sovieticilor.
Prizonierul din Boișoara
În contextul evenimentelor anilor 1939-1940, Ionel Piloiu din comuna Boișoara a fost concentrat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fiind luat prizonier, a fost închis într-un lagăr din Rusia. A fost eliberat din lagăr și asemenea multor alți prizonieri de război, a fost cooptat de către NKVD[1] fiind activat în Boișoara /Vâlcea, în scopul înființării aici a unei Gospodării Agricole Colective de tip bolșevic (Kolhoz). La revenirea lui din prizonierat, pentru că nu uitase că fusese umilit cândva de către primarul țărănist din Boișoara, Nicolae Popescu, a găsit de cuviință să se răzbune pe acesta. Astfel, prima descindere făcută în acțiunea pornită pentru colectivizarea comunei Boișoara, a fost în gospodăria lui Nicolae Popescu. A urmat apoi calvarul pentru „chiaburii” comunei Boișoara, care s-au trezit cu averile luate, mulți dintre aceștia fiind încarcerați la Pitești ca urmare a acțiunilor lor de împotrivire. Cum să-i uităm pe cei care, într-un fel sau altul, au avut tăria de caracter să se opună măsurilor nedrepte luate în anii următori instaurării regimului comunist în țară? Mărturiile legate de tratamentele la care aceștia au fost supuși în perioada aceea, sunt cutremurătoare. Într-un dialog purtat cu Virgil Popescu, unul din fiii lui Nicolae Popescu din Boișoara, primul căruia i s-a confiscat averea în timpul colectivizării loviștene, acesta îmi spunea:
„Acolo, la penitenciar, mai întâi m-au luat pe mine la întrebări. M-au dezbrăcat până la brâu, m-au fotografiat. M-am îmbrăcat apoi și mi-au pus cătușe la mâini și la picioare. M-au dus, acolo, pe un gang și m-au băgat într-o celulă în care era un pat de fier. Un pat din ăla militar, fără saltea, fără nimic… Pe jos era un grătar sub care era apă. Patruzeci și șase de zile am stat închis acolo! Noaptea mă luau la cercetări, punându-mi fel de fel de întrebări.
-Ce voiau ei să știe, de fapt?
-Voiau să le spun că eu am strigat ˂Jos comuniștii!>, ˂Jos Partidul!>. Eu o țineam pe-a mea: partidul este bun, dar nu sunt buni hoții din partid! Care hoți? m-au întrebat ei. Păi, voi nu sunteți hoți? le-am zis eu. Cu asta, le-am dat foc! Mă băteau una´ntruna. Îmi curgea sângele și pe gură, și pe nas. Păi ce faci, mă! Mă omori? strigam eu la ăla care mă bătea. Cine te bate, mă?> îmi răspundea el, rânjind la mine… Și continua să mă lovească…După douăzeci și două de zile și tot atâtea nopți de chin, m-au dus într-o altă încăpere. Eram legat la ochi cu niște ochelari de pânză, să nu văd unde sunt și eram legat cu cătușe la mâini și la picioare. Mi-au dat jos ochelarii ăia de la ochi. În încăperea aia, într-o parte, era o masă mare de fier, cu un scaun. În partea cealaltă, era o ușă. Ăla care mă cerceta, stătea la masa aia de fier. S-a uitat lung la mine și mi-a zis: ˂Ca să scapi de aicea, trebuie să ne dai o declarație.> Ce declarație să vă dau? îl întreb eu, nedumerit. ˂Îți dictez eu întrebările la care trebuie să răspunzi…> mi-a spus el. Bine, vă dau declarația, i-am spus. M-am așezat la masa aia pe scaun și el a început să-mi pună întrebări. Eu scriam răspunsurile mele. S-a uitat la mine cum scriam și, la o vreme, m-a oprit. Zice: ˂Nu-i bine! Treci acolo, în colț!> Și mi-a arătat cu privirea unul dintre colțurile încăperii. Mă gândeam, în sinea mea: oare, ce are ăsta de gând cu mine? Mi-a pus din nou ochelarii de pânză la ochi și m-a dezlegat la mâini. M-a pus să stau cu mâinile adunate așa, la colț. Și m-a lovit cu patul revolverului în cap! Când m-a lovit, i s-a descărcat revolverul. Capul mi-a fugit așa, într-o parte și glonțul mi-a trecut pe la ureche. Până să-și încarce el din nou revolverul, eu am fost călare pe el! Nu a mai avut timp să-și încarce pistolul! Glonțul m-a atins puțin aicea, la ureche… Mi-a pârlit părul și a început să-mi curgă sânge. Cum eram călare pe el, sângele din urechea mea îi curgea lui, pe față. Avea la birou un scaun înalt, cam așa… Am apucat scaunul ăla și i-am prins capul între picioarele scaunului. N-a mai putut să se miște… Urla ca din gură de șarpe! Când a scăpat, s-a repezit la ușă, urlând: ˂Mă omoară hoțul! Mă omoară hoțul!>. A venit în încăpere un maior. Era șeful penitenciarului. M-am mai liniștit și i-am spus ce s-a întâmplat. M-a ascultat și apoi s-a luat de ăla care mă interogase: ˂Păi, ce faci, mă! Îl omori pe ăsta aici? Ăsta n-a făcut nimic și tu vrei să-l omori?>. Firul tratamentelor la care au fost supuși cei încarcerați continuă pe parcursul multor pagini din manuscrisul viitoarei mele lucrări „Mărturii în Dosarul colectivizării loviștene”.
Dezvăluirile inginerului Gogu Popescu din Brașov
În relatările făcute de un alt intervievat, inginerul Gogu Popescu din Brașov pe care am avut șansa să-l cunosc înainte ca acesta să părăsească această lume, la 92 de ani, acesta afirma: „La finele anului 1949 și începutul anului 1950, a fost declanșată acțiunea de colectivizare a agriculturii în comuna Boișoara, principalii ˂actori> plini de zel fiind: Ionel Piloiu, Popelca Dumitru, Rebegel Mișu, Popelca Diță, toți din satul Bumbuiești, ajutați de Petrescu Aurel din Boișoara, Sădeanu Petre din satul Găujani și de alții. Aceștia, folosind în principal ˂metode de convingere> dure, ca amenințări, schingiuiri și bătăi, în iarna anului 1950 au reușit să convingă un număr de locuitori să accepte înscrierea în Gospodăria Agricolă Colectivă ˂Steagul Roșu> înființată în Boișoara, aceasta fiind prima Gospodărie agricolă colectivă din țară. Am să vă redau o scenă de ˂lămurire> la care am asistat, personal. Se întâmpla în primăvara anului 1950, cam prin luna aprilie. Eu fiind elev la Școala Profesională de Brigadieri Silvici, eram în vacanța de Paști. În una din nopți, în jurul orelor 23, au venit în casa părintească numiții Ionel Piloiu și Dumitru Popelca, însoțiți de o a treia persoană pe care nu o cunoșteam și au început să-l lămurească pe tatăl meu să se înscrie în Colectivă. Tatăl meu a încercat să se eschiveze, spunându-le că mai întâi vrea să se lămurească dacă o fi bine și apoi se va înscrie singur, de bună voie. La un moment dat, Ionel Piloiu i-a pus tatei în față o coală de hârtie și i-a spus: ˂Semnează aici că te înscrii în colectivă!>, însă tatăl meu a refuzat să o facă. Atunci, susnumitul a scos din buzunar un pistol și i-a spus tatei, textual: ˂Dacă nu semnezi, te împușc!>.Eu urmăream scena din tinda casei printr-un geam și în momentul în care Ionel Piloiu l-a amenințat pe tata cu pistolul, am luat o furcă de fier pe care o țineam în permanență, noaptea, lângă ușa de la intrare, am intrat în camera mare și am strigat: ˂Afară din casă, că bag furca în voi!>. Nu vă puteți imagina uimirea de pe fețele celor trei, dar au avut inspirația să părăsească încăperea, nu înainte de a-mi spune: ˂Lasă că avem noi grijă de tine, pui de reacționar!>. Am să vă mai relatez faptul că unul din locuitorii satului Boișoara și anume Petre Văcăruș (zis Pătru lui Chiprian) s-a înscris în Colectivă după ce, într-o noapte, „lămuritorii” i-au sucit mâna la spate până i-au scrântit-o! De tratamente asemănătoare au avut parte și Ghica Bălteanu, Nae Brîndușaru, Gheorghe Iagăru cu soția Ioana și mulți alții. După o perioadă destul de scurtă, folosind metodele de mai sus dar și altele asemănătoare, în primăvara anului 1950 a luat ființă Gospodăria Agricolă Colectivă „Steagul Roșu” (G.A.C.) din Boișoara. Acesteia i-a fost stabilit sediul în casa lui Nicolae N. Popescu (Nicolae al Nicului) din care în prealabil, fusese evacuată forțat întreaga familie.
Cine au fost partizanii noștri?
Păstrând mărturiile acestea, revenind apoi la partizanii din munții Făgăraș, ne punem întrebarea: cine au fost partizanii noștri? Cine au fost cei care au continuat lupta împotriva regimului comunist, prin mijloace și forme diferite de rezistență? Au fost cei care nu au vrut să se supună noului regim instaurat și au opus rezistență, în continuare. Au fost ajutați de membri ai familiilor lor, de prieteni, de apropiați. Mulți dintre ei au fost prinși și încarcerați sau uciși, după ce au fost turnați la Securitate de confrați de-ai lor care, o dată prinși, nu au rezistat torturilor fizice la care au fost supuși și și-au turnat semenii, sperând să obțină niște avantaje materiale sau de altă natură, în folos propriu. Mai sunt destule voci care încearcă astăzi, nejustificat, să le știrbească meritele, contestându-le. Să schimbe sensul luptei lor de rezistență împotriva comunismiului, scoțându-I în afara legii. Încearcă să îi judece încă o dată acum, după moartea lor, când ei nu se mai pot apăra. Nu avem voie să uităm că acești martiri, acești „Sfinți ai închisorilor” au pus lupta pentru credință și țară, lupta împotriva comunismului, duse din dragoste de țară și de neam, mai presus de însăși viața și libertatea lor și a familiilor lor. (Ion Talpoș)
