Foto. ,,Cred că am făcut ce trebuia. Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt aș proceda la fel“ Ion Ilioiu, partizanul din Munții Făgăraș hipnotizat în anchete. La 30 octombrie 2012 ducea în mormânt multe din secretele Rezistenței Anticomuniste

Ion Ilioiu era elev şi avea doar 18 ani când a luat arma în mână şi s-a alăturat colegilor săi de generaţie pentru a arăta comuniştilor că locurile natale nu-i vor, că aici tradiţiile, credinţa şi dreptatea sunt mai presus de orice. Alături de alţi 14 tineri, studenţi sau elevi de la Liceul ,,Radu Negru“, a  format Grupul de partizani din Munţii Făgăraşului condus de unul dintre ei, Ion Gavrilă al Ogoranului. Au renunţat cu uşurinţă la bucuriile adolescenţei, la căldura familiei şi la şcoli crezând într-o luptă dreaptă de apărare a principiilor. Toţi acei tineri  s-au luptat timp de 10 ani pentru supravieţuire în cei mai primejdioşi munţi ai României, purtând  pe urmele  lor  batalioane întregi de armată şi de securişti. Dar au pierdut bătălia în faţa trădătorilor şi au fost, majoritatea, ucişi, dar n-au pierdut şi războiul din care şi-au păstrat idealurile. Ion Ilioiu era din Sâmbăta de Sus.

• „Aveam colegi care s-au atașat fără să cârtească ideilor comunismului. Aceștia erau elevii cei mai slabi din clasă și cu un comportament îndoielnic. Am refuzat să intru în rândurile UAER –organizația de tineret comunist. Acest lucru m-a făcut să fiu pus pe lista neagră a securității, pe care au completat-o toți colegii mei din organizație. Noi am renunțat la familii, la viața liniștită de acasă, la plăcerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mână trupele armatei și ale securității care voiau să impună o dictatură comunistă cu minciună și asuprire. Situația s-a înrăutățit începând cu 1950, odată cu declanșarea războiului din Coreea. Comunismul și bolșevismul puneau tot mai mult stăpânire pe întreaga lume. În mintea crudă a noastră, a luptătorilor, scăparea o vedeam doar de la americani. Realitatea s-a dovedit a fi însă alta. Lupta noastră n-a făcut decât să întârzie instaurarea comunismului, nicidecum să-l oprească“ a mărturisit Ioan Ilioiu.

Grupul „Vulturul Carpatilor“, așa cum  a denumit Ion Ilioiu grupul tinerilor luptători,  s-a ascuns, dată fiind situația, hăituind și înnebunind trupele securității.  În iarna 1950-1951, tinerii luptători au fost găzduiţi în casa lui Vasile Mureşan din Dăişoara.  Erau ,,băieţii noştri” pentru cele patru fiice şi pentru mama lor, Domnica, iar pentru comunişti ,,bandiţi”. Au poposit atunci la familia Mureşan, în capul satului,  studentul Ioan Chiujdea (Profesorul), studentul Ion Gavrilă (Moşu),  studentul Victor Metea, Gheorghe Şovăială, elevul Remus Sofonea (Brâncoveanu), elevul Ion  Ilioiu şi elevul Ioan  Novac (Nelu).

• ,, Vorbeau puţin şi în şoaptă, mereu atenţi la ce se întâmplă în jur. Citeau din nişte cărţi de-ale lor şi discutau. Ascultau la un radio cu galenă sau rămâneau tăcuţi privind cum viscolul troienea pădurea ce începea din faţa casei noastre. Erau tineri de tot şi mi se păreau cei mai frumoşi tineri pe care i-am văzut. Erau credincioşi şi serioşi. De Crăciun i-am colindat, eu le-am cântat din vioară, au cântat şi ei şi ne-au învăţat colinde. A fost cea mai frumoasă vacanţă a mea, dar şi cea de pe urmă” a relatat peste ani una dintre surorile Mureşan.

A căzut în luptă cu Securitatea

,,Eu am rezistat în munți până în august 1954, când într-o luptă deschisă pe Muntele Avrigului, securitatea m-a rănit grav. Un glonț mi-a perforat plămânul drept, ficatul și coloana vertebrală. De atunci soarta îmi era pecetluită. Am căzut rănit. Un ofițer, care m-a descoperit, a început să mă lovească și să mă târască pe cărările munților prin bolovani, răzbunându-se pentru ceea ce am făcut eu intrând în grupul din munți. Nu am fost omorât pentru că securiștii sperau să obțină de la mine informații despre luptători. Am fost dus la Spital în Sibiu unde am fost operat. La nici două zile de la intervenția chirurgicală au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obține ceea ce doreau. Numai credința în Dumnezeu și iubirea de țară m-au ținut în viață. Cruzimile lor inimaginabile au fost biruite de idealul profund pe care îl aveam eu. În starea de hipnoză mi se impuneau stări limită, ca de pildă: Ești la marginea unei prăpăstii adânci, nu este nici un fir de iarbă de care să te ții și mâinile îți sunt legate; Ești în vârful unui copac înalt și nu poți coborî; Te împiedici și îți rupi piciorul. La toate acele comenzi, fiind hipnotizat, simțeam și trăiam toate acele stări și dureri care de fapt erau imaginare. Mi-au insuflat stări de iubire sau de ură profundă. M-au înebunit. Nu aveau ce scoate de la mine pentru că ei știau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au făcut era din răutate. Ajunsesem să mă urăsc pentru că trăiam. Îi rugam să mă omoare pentru a-mi opri chinurile“, a mărturisit Ion Ilioiu. Pentru Ion Ilioiu chinul a durat patru ani. În 1958 a fost judecat și condamnat la muncă silnică pe viață. Pedeapsa primită de Ion Ilioiu a depins și de starea sănătății lui.

Sentinţa de condamnare pentru Ioan Ilioiu

La 5 aprilie 1958,  Tribunalul Militar Cluj, aflat la Sbiu, îl judeca pe Ioan Ilioiu. A fost pronunţată  sentinţa  în Dosarul nr. 1249/1958 , procesul verbal fiind  semnat de maior de justiţie Cojocaru Dragoş, maior Folescu Constantin şi căpitan Istode Tudor.

,,Ţinând seama de cele stabilite prin expertiza medicală din care rezultă că în urma împuşcării sale în abdomen în timpul luptelor dintre bandiţi şi trupele  de securitate în muntele Avrig la data de 20.08.1954, când acesta a căzut prizonier, ce a făcut necesară spitalizarea inculpatului Ilioiu Ioan pe timp îndelungat, s-a stabilit că în prezent  acesta suferă de o boală neuro psihică pe care  experţii au stabilit-o sub diagnosticul ,,sindrom parafrenic cu delir pseudohalucinatoriu de influenţă”, boală ce a luat naştere în perioada de detenţie, iar prin expertiză se conchide  ,,Ilioiu Ioan are o responsabilitate integrală pentru faptele comise anterior deteţiei. În prezent  responsabilitatea sa atenuantă, valoarea probatorie a mărturiilor sale prezente trebuind apreciaă prin prisma acestei responsabilităţi“ se arată în dosar.

•    ,,Condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de  uneltire împotriva securităţii intere şi externe a RPR”.
•   ,,Condamnă la muncă silnică pentru crimă de acte de teroare şi constituire în bandă în scop terorst”
•    ,,Se dispune confiscarea totală a averii condamnatului. Îl obligă la plata a 1000 lei cheltuieli de judecată. Se compută arestul preventiv începând din 20 august 1954”

Ilioiu a fost hipnotizat

,,De când am căzut prizonier securitatea a adus un himnotizor, care m-a himnotizat şi de atunci am o stare morală groaznică, ca şi fizică. Simt durere, simt frică şi toate senzaţiile de groază posibile pe care le poate  avea un om. Nu-mi pot explica de ce mă atacă mereu acel himnotizor pe care  nu-l cunosc pentru că nu l-am văzut complet, mi-a arătat numai bustul” declara Ion Ilioiu în tmpul preocesului, aşa cum arată documentele din arhiva CNSAS.

Medicul Stoenescu Teodor, cel care îşi asumase diagnosticul împreună cu dr. Ivan Nicolae a stabilit ,,boala a luat naştere în perioada de detenţie”. ,,Asupra cetăţeanului Ilioiu Ioan, 28 ani, deţinut în Penitenciarul Sibiu. Din datele anamnestice furnizate de pacient se desprinde  în primul rând  şi clinic prezenţa unei cicatrice paravertebrare lombare şi abdominale produsă prin armă de foc. La început au fost simptome paraplegice cu pierderea evidentă a funcţiunilor rădăcinilor coadei de cal. Este în stare de arest din anul 1954 în care timp n-a mai prezentat afecţiuni patologice. În antecedentele personale anterioare traumatismului se evidenţiază un lues tratat incomplet. Manifestările psihice au început să se evidenţieze din anul 1956 sub forma unor obsesii, că este urmărit de cineva. Între timp a fost internat în Spitalul nr. 9 Bucureşti, secţia juridică. Examinarea prezentă s-a efectuat fără a se cunoaşte dosarul medical al pacientului şi redactarea expertizei este rezultată în urma a două examinări.

Starea prezentă:

Se prezintă la examinare  cu aspectul general de politeţe şi cu o nuanţă de indiferenţă fără a lua prin aceasta un aspect patologic. Este prezent la mediul  înconjurător şi la comisia de examinare, menţinând o atiudine de abătut şi în acelaşi timp de suspiciune. Corpul în uşoară flecsiune anterioară. Mişcările membrelor cele spontane din argumentarea conversaţiei precum şi cele comandate sau necesare examinării le face lent, încetint. Trăsăturile feţei cu fruntea pliată fără a forma omega melancolicilor. În raport cu conţinutul  conversaţiei ridică sau coboară sprâncenele iar obrajii sînt uşor alungiţi şi pliaţi. Privirea, un amestec  de tristeţe şi umilinţă cu aspect de cercetare la întrebările dificile fiind în rapoirt cu manifestarea clinică. Acelaşi polimorfism şi în expresia  mimică cu o tristeţe cu indiferenţă şi imobilitate la stări emoţionale…” (document CNSAS)

 Recursul depus de Ioan Ilioiu a fost respins

Ion Ilioiu a făcut recurs la sentinţa primită, care s-a judecat în cadrul Dosarului nr. 142/1958 la Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, la data de 26 mai 1958, când s-a emis sentinţa nr. 144. Recursul a fost respins  la cererea  reprezentantului Procuraturii militare, procurorul lt.col Tronici Alexandru. Completul de judecată a fost format din colonelul de justiţie Jurău Moise, preşedinte, judecătorii- lt.col Monai Alexandru şi Vasiliu Teodor şi consultant -lt.col Stănescu Nicolae. Ioan Ilioiu a fost reprezentat de avocatul Safirmann Michel. În dosarul lui Ion Ilioiu  a fost inclus şi medicul Lucian Stanciu. În aceeaşi minută se anunţa încetarea urmăririi penale pentru Stanciu Viorel Lucian din Oraşul Stalin, str. Vâlcele, nr. 11, pentru complicitate la crima de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR şi complicitate la crima de teroare şi constituire în bandă în scop terorist. Condamnarea a fost stinsă prin decesul luptătorului.  Dr. Lucian Stanciu se sinucise în camera de arest a Raionului MAI Sibiu la 14 iulie 1957.

Încarcerat la Aiud

După sentință, Ion Ilioiu a fost încarcerat la Aiud. Aici a suportat regimul dur din închisoare. Timp de zece ani nu a reușit să comunice deloc cu familia. Între pereții închisorii și în timpul anchetelor și-a pierdut parțial vederea. Decretul de amnistie din 1964 i-a redat și lui Ion Ilioiu libertatea. Avea 34 de ani. Întors acasă și-a găsit părinții bătrâni, bolnavi și fără ajutor. Pământul le-a fost luat de CAP.

• „Nu mai aveam nici o speranță. Mă consideram un om fără viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat să mă vindec. Urmările vieții din închisoare le  resimt și acum. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate acestea nu consider un timp pierdut tot ceea ce am făcut. Cred că am făcut ce trebuia. Chiar dacă nu am biruit, sunt cu conștiința împăcată și nu mă simt vinovat pentru deznodământul luptei noastre. Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt aș proceda la fel“, a mărturisit Ion Ilioiu.

Sâmbăta de Sus, primul sat în care au început aresările

Satul Sâmbăta de Sus  intrase în vâltoarea evenimentelor mult înainte de primele arestări, cele din 1948. Aici se afla, cu domiciliul forţat, profesorul Nicolae Pătraşcu, secretarul Mişcării Legionare, iar prezenţa lui a dus la o înăsprire a supravegherii zonei de către Securitate. După arestările din vara lui 1948 în rândurile elevilor de la ,,Radu Negru”, acţiunile Securităţii, Armatei şi Miliţiei au fost mult mai ample, fiecare casă fiind supravegheată.  Ion Ilioiu, tatăl elevului Ilioiu, este chinuit ani la rând de Securitate şi condamnat.  După un timp, Ion Ilioiu și-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Iosefina Ana Grămescu, dar n-au avut copii. A fost angajat la muncile de jos, iar după 1990 s-a pensionat pentru că vederea îi era din ce în ce mai slabă. A suferit de Parkinson şi apoi vederea i-a dispărut. A trăit modest, foarte modest într-un apartament cu două camere din Făgăraș, dar n-a apelat la ajutorul nimănui. Soţia sa, Ana Ilioiu, a fost alături de el până în ultima clipă.  În 2012, Ion Ilioiu era ultimul supravieţuitor din Grupul de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu, dar la 30 octombrie, cu nici o lună înaintea împlinirii vârstei de 83 de ani, a întregit în cer grupul de luptători anticomunişti.  Îşi doarme somnul de veci în  cimitirul vechi din Făgăraş.

• „A fost un om bun, un om extrem de puternic. Mi-a povestit prin ce a trecut şi cum mama lui nu l-a recunoscut atunci când s-a întors acasă. Avea doar 45 de kilograme, iar mama lui a spus că a înviat. Eu am o vorbă şi la toată lumea spun: că Ion al meu era atât de puternic încât putea să care un urs în spate. Acum s-a dus la Dumnezeu, la cel care l-a ajutat să supraviețuiască în acele  momente de cumpănă„, spunea Ana Ilioiu, care a decedat la câteva luni după moartea soțului ei.
•  „A fost un om extraordinar, un camarad adevărat. Îl cunosc de când eram elevi la liceu, eu eram cu doi ani mai mic. A avut o voinţă de fier, a fost un model pentru noi toţi”, a spus Ioan Roşca din Mândra, un alt deţinut politic, care a stat 12 ani în temniţele comuniste. (Lucia BAKI)