În dimineaţa zilei de miercuri, 9 martie 1949, şapte cadre ale Securității au înconjurat casa, fiind trimisă o femeie înainte pentru a verifica uşa de intrare. Aceasta fiind încuiată, s-a încercat forţarea ei de către securişti, care au fost întâmpinaţi din interior cu focuri de armă. Retrăgându-se pe poziţii prielnice, cadrele de securitate au deschis foc asupra imobilului. Văzându-se că cei doi partizani baricadaţi în interior nu cedează, s-a cerut sprijin de la Alba Iulia, de unde au venit 25 de persoane din partea Miliţiei, care s-au alăturat securiştilor aflaţi la faţa locului. Asediul asupra casei a continuat cu forţe sporite, însă partizanii nu au vrut să renunţe la luptă. Ca urmare, prin Direcţia Regională de Securitate Sibiu s-a cerut sprijin militar garnizoanei din Alba Iulia, care a trimis un tun anticar şi o formaţiune de militari, care s-au alăturat în teren efectivelor de la Securitate şi Miliţie. Obiectivul a continuat să fie atacat cu tot armamentul din dotare, asupra casei fiind aruncate zeci de grenade ofensive şi incendiare. În jurul orei 17, cei din interior au încetat să mai răspundă cu foc. Pe acest fond de acalmie au fost aduşi doi localnici, care au fost obligaţi să intre în casă pentru a verifica situaţia. Aceştia au ieşit după scurt timp afară cu armele partizanilor, anunţând că cei doi sunt morţi. La verificarea trupurilor, s-a constatat că Mârza era decedat, iar Gligor grav rănit. După afirmaţiile martorilor, pentru a-i grăbi moartea, un securist a mai tras în capul lui Gligor Traian două focuri de armă.
Alexandrina Teglariu Voinea, şi ea o eroină a rezistenţei anticomuniste, a lăsat această mărturie:
,,La marginea satului era o căsuţa primitoare, o adevărată oază în drumul nostru, unde poposeam adesea. Nana Silvia, cu zâmbetul ei bun, ne aşteaptă în prag. Acolo găseam, la orice oră adăpost şi, mai ales, multă dragoste. Ne îngrijea şi ne veghea. La începutul lui martie 1949, armata şi securitatea urcă spre munte prin faţa casei ei. Noi aşteptăm aici pe Ştefan Popa (Nuţu) că să plecăm cu toţii. Era 9 martie şi Nuţu nu se întoarse încă de la întâlnirea din pădurea de lângă Cricău. Prin satele vecine au început arestările. Primejdia plutea în aer! Am hotărât să părăsim casă. Am rugat-o pe nana Silvia să nu doarmă acasă pentru că în cazul în care se întorc băieţii să nu găsească pe nimeni şi să nu rămână acolo peste noapte. Noi ne-am îndreptat spre Teiuş. Spre ziuă s-au auzit multe împuşcături. Nu ştiam ce se întâmplă. Bănuiam o luptă între partizani şi armată. Ne mirăm cum au coborât de pe munte. Dar, după plecarea noastră, nana Silvia n-a apucat să plece că Traian Gligor şi Traian Mârza s-au şi întors de la întâlnire fără Nuţu. N-am avut ocazia să aflu niciodată ce s-a întâmplat în pădure. Cei doi fiind obosiţi, nana Silvia nu le-a mai spus să plece şi s-au culcat cu toţii. Mai târziu s-au auzit bătăi în uşa şi un glas răsună în noapte: Deschideţi ! Securitatea !
Cei doi s-ar fi putut salva, dar prima grijă a lor a fost să o scoată pe nana Silvia din casă, pe o fereastră din dos, că nu cumva să fie ucisă. Totul trebuia făcut repede. Unul dintre ei a ajutat-o să sară pe fereastră, iar celălalt a deschis focul că să-i deruteze pe securişti. Nana Silvia a scăpat, dar neplecând din Mesentea, a fost găsită uşor şi arestată. Vitejilor nu le mai rămânea decât “să-şi vândă pielea cât mai scump”. Casă a fost înconjurată. Fiecare s-a aşezat la câte o fereastră. Securitatea a deschis focul. Parcă era război. Ai noştri trăgeau şi nimereau în plin. Cei din casă au fost somaţi, de mai multe ori, să se predea, dar au refuzat. Securitatea a trimis după ajutoare. Aveau certitudinea că în această casă sunt mulţi, că se trăgea mereu din alt colţ al casei. A sosit un pluton şi lupta a devenit mai crâncenă. Spre uimirea tuturor, securitatea a mai trimis după ajutoare.
Între timp, unul din băieţi a fost împuşcat. Celălalt a ridicat mortul pe geam, cu pistolul mitralieră îndreptat spre duşmani, iar el înconjura mereu încăperile, trăgând din toate poziţiile. Au fost din nou somaţi să se predea. Lupta a continuat, împuşcăturile se auzeau până la Teiuş. Lumea toată era îngrijorată. Înainte de a sosi ajutoarele, luptătorul nostru a fost grav rănit. Muniţia s-a isprăvit. Mai avea un singur cartuş. Cu greu a reuşit să deschidă geamul şi să strige: Puteţi intra! Apoi s-a auzit o împuşcătură. Viteazul s-a prăbuşit, dându-şi sufletul. Armata a continuat să tragă, până ce a observat că din casă nu se mai auzea nimic. S-a făcut linişte din ambele părţi. Au ţinut sfat, dacă să între sau să aştepte ajutoarele. În cele din urmă s-au hotărât. Au strâns câţiva localnici şi i-au obligat să între în casă. Mare le-a fost mirarea când i-au găsit pe cei doi viteji morţi – dar şi ruşinea că a fost nevoie de atâta armata pentru doi oameni. Toată lumea a comentat acest fapt. Oaza noastră din capătul satului a devenit o cazemată a morţii. Cei doi băieţi viteji, cu suflet mare, au pierit aici. Casă ciuruită de gloanţe a stat mărturie multă vreme, cu povestea ei impresionantă, din 10 martie 1949, amintind tuturor viteja românilor pentru apărarea gliei şi vetrei strămoşilor, în faţă invaziei comuniste.”
