,,Hristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” (Troparul Învierii)
Corbii de deasupra îi priveau pe corbii de jos
Păsările negre și hrăpărețe planau deasupra lemnului pe care era răstignit condamnatul. Știau că o să-și ia mult așteptata masă, se vor înfrupta din carnea de om. Corbii, păsări vestitoare de rău augur. Unii spun că sunt sufletele condamnaților, alții că sunt fantome ale celor uciși. Se hrănesc cu hoituri, sunt necrofagi, ca și unii oameni care se hrănesc din carnea semenilor. Sunt păsări foarte oportuniste și adaptabile condițiilor de mediu. Sunt certăreți dar țin foarte mult la familiile lor și au un spirit civic foarte dezvoltat când este vorba de clan. Corbii cu chip de om trăiesc în clanuri ermetice și consumă energia celor lipsiți de apărare. Pe ăștia îi găsești în funcțiile publice iar unii dintre ei, datorită înclinării lor de necrofagi, îi găsești în cele mai înalte posturi de conducere din antichitate și până acum. Ei se rotesc deasupra victimei aflate în agonie și așteaptă sfârșitul. Între corbi și oameni există o mare asemănare: ambii se hrănesc cu muribunzi. Condamnatul era în agonie iar coroana de spini îi înțepa fruntea, sângele se prelingea de pe fața tumefiată pe tot corpul gol. Condamnatul tremura din toate încheieturile, iar corpul îi era blocat în spasme de durere. Mulțimea de gură cască privea spectacolul macabru cu o plăcere nesățioasă. Nu tot timpul le era dat să vadă așa ceva. Era o sărbătoare a morții, o zi în care lumea plictisită de prea mult bine mergea ca la spectacol să vadă ceva special. Corbii de deasupra îi priveau pe corbii de jos. Între ei singura deosebire era doar forma. Unii aveau mâini și picioare, ceilalți culoare neagră, pene și gheare. Moartea este un spectacol la mare căutare și a fost în toate aceste povești numită ,,pământ”. Pământul nu este perfect, cum spun teoriile unor sacerdoți ai perfecțiunii, pentru că însăși divinitatea s-ar plictisi. Copacii nu sunt toți chiparoși iar pomii nu sunt toți frumoși și plini de verdeață. Unii sunt uscați și strâmbi de când lumea. Toate merg spre ceva dar nu toate se îndreaptă spre Cale. Unul dintre marile mistere ale Creatorului este acela de a lăsa necrofagii să se mănânce între ei. Spre deosebire de păsările pe care le numim corbi, care nu mănâncă alți corbi, păsările numite om mănâncă carne de om.
A venit un om, acum mai bine de două mii de ani să le spună celorlalți să nu se mănânce între ei, dar lor nu le-a plăcut. Așa că l-au pus pe o cruce la care tot ei se închină acum mâncându-se mai departe între ei și plăsmuind basme despre perfecțiune, iubire și nuferi albi. Condamnatul aproape fără chip încerca să-și zărească mama ca prin ceață printre râurile de sânge care-i inundau fața. ,,Doamne, cine i-a dat crezare auzului nostru și cui i s-a descoperit brațul Domnului? Noi ca pe un copil L-am vestit înainte-I, ca pe-o rădăcină în pământ însetat: nu are chip și nici mărire; noi L-am văzut, dar El n-avea nici chip, nici frumusețe. Ci îi era chipul nevrednic de cinstire și mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciune; că fața Și-a întors-o; defăimat a fost, iar nu îmbrăcat în cinste. El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri și necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era și noi prin rana Lui ne-am vindecat. Noi toți ca niște oi ne-am rătăcit, fiecare în calea lui s-a rătăcit, iar Domnul pe El L-a dat pentru păcatele noastre. Din pricina chinului El nu-și deschide gura; ca o oaie la junghiere S-a dus și ca un miel fără de glas în fața celui ce-L tunde, așa El nu-și deschide gura. Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea. Neamul Său cine-L va spune? Că viața I se ia de pe pământ; pentru fărădelegile poporului Meu a fost El dus la moarte. În schimbul îngropării Sale Eu da-voi pe cei răi și pe bogați în schimbul morții Sale; că El fărădelege nu a săvârșit și nici vicleșug în gura Lui nu s-a aflat. Domnul va vrea să-L curețe de rană. Dacă veți da prinos pentru păcat, sufletul vostru va vedea sămânță cu viață îndelungată. Și Domnul va vrea ca El, cu mâna Lui, să ia din osteneala sufletului Său ca să-I arate lumină și cunoaștere să plăsmuiască și să-L îndreptățească pe Cel-Drept Care pe mulți îi slujește și ale căror păcate le va purta. De aceea El pe mulți îi va moșteni și va împărți prăzile celor puternici, pentru că sufletul Său a fost dat spre moarte și cu cei fără de lege fost-a socotit și păcatele multora le-a purtat și pentru fărădelegile lor pe Sine S-a dat” spunea Isaia, fiul lui Amoț.
Fiul țintuit pe lemnul groaznic de tortură
Iar condamnatul știa cine este, ce misiune are printre oamenii ,,oameni” și oamenii ,,corbi”. Nu de puține ori profeția îi dădea sudori reci iar coșmarurile îl trezeau în puterea nopții încă de mic copil. Myriam, blânda lui mamă îi veghea trăirile și păstra la inimă vorbele bătrânului care i-a întâmpinat pe treptele Templului în ziua bucuriei lor. Acum Myriam stătea la picioarele Crucii Fiului ei condamnat pentru tulburarea ordinii după legile romanilor și pentru blasfemie după acuzațiile elitelor evreiești. Alți corbi hapsâni, lacomi, ahtiați după funcții și bani, lipsiți de scrupule și de omenie, care se foloseau de numele lui Dumnezeu ca să-și acopere crimele. În urechi îi mai răsuna încă vocea caldă și plină de vibrație a bunului bătrân care i-a așteptat pe treptele Templului când s-au împlinit zilele curățirii. ,,Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și spre semn de împotrivire- și chiar prin sufletul tău va trece sabie- pentru ca gândurile din multe inimi să se descopere”. Iar sabia prezisă de bătrân îi sfâșia chiar atunci sufletul: Fiul ei, comoara ei, era țintuit pe lemnul groaznic de tortură. ,,Și lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa și sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” a lăsat scris preaiubitul ucenic, Ioan cel tânăr, cel care de multe ori își așeza capul pe pieptul Învățătorului său când acesta le vorbea despre Cale. Corbii cu chip de om urlau turbați: ,,Tu, cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-te pe tine însuți!” Condamnatul îi auzea ca într-un ecou pentru că aproape rămăsese fără urechi din cauza flagelariumului, biciul roman cu bile în capăt care rupea carnea și sfârteca fiecare bucățică din trup. Vedea ca prin ceață din cauza sângelui ce-i pătrunsese în ochi iar urechile îi țiuiau. Corbii, corbii din văzduh s-au unit cu cei de pe pământ într-un dans macabru al morții, în urlete sălbatice și țipete de bucurie. ,,Homo homini lupus est!” Dar el, El, condamnatul venise să distrugă acest proverb și să pună capăt nebuniei înțelepciunii omenești. O înțelepciune a viciului, promiscuității și a crimei.
Rugăciunea: ,,Eli, Eli, lama sabahtani!”
Condamnatul începuse să bolborosească ceva în aramaică, un dialect puțin înțeles de unii. Cei de pe margine au început să vorbească între ei: Pe Ilie îl strigă acesta!”. Pentru că El scoase ultimul strigăt- ,,Eli, Eli, lama sabahtani!” Sângele îi curgea pârâiașe din fiecare bucată de trup, spasmele îl încremeneau de durere, iar El, cu vocea stinsă, recita încontinuu o mantră a izbăvirii și totodată a neputinței omenești- ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele. Dumnezeul meu, striga-voi ziua și nu vei auzi, și noaptea chiar, și fără să-mi fiu nebun. Dar tu întru cele sfinte locuiești, Tu, lauda lui Israel. În Tine au nădăjduit părinții noștri, în Tine au nădăjduit și Tu i-ai izbăvit; spre tine au strigat și s-au mântuit, în Tine au nădăjduit și n-au fost rușinați. Dar eu sunt vierme și nu om, ocara oamenilor și defăimarea poporului. Toți cei ce m-au văzut, m-au batjocorit, grăind cu buzele, clătinându-și capul: <<Nădăjduit-a în Domnul; acum să-l izbăvească; să-l mântuiască pentru că îl vrea>>. Că Tu ești Cel ce m-a scos din pântece, nădejdea mea de lângă sânul maicii mele; din pântecele maicii mele îmi ești Tu Dumnezeu. Nu Te îndepărta de mine, că necazul e aproape, că nu-i nimeni să mă ajute. Înconjuratu-m-a mulțime de juncani, de tauri grași mă văd împresurat; asupra mea și-au căscat botul asemeni unui leu ce sare la pradă răcnind. Ca apa m-am vărsat, oasele toate mi s-au risipit. Inima mi s-a făcut ca ceara, în mijlocul măruntaielor mi se topește; tăria mi s-a uscat ca un hârb, limba mi s-a lipit de gâtlej. Tu m-ai pogorât în țărâna morții. Că mulțime de câini m-a înconjurat, adunarea celor vicleni m-a împresurat, mâinile și picioarele mi le-au străpuns. Toate oasele mi le-au numărat, iar ei priveau și se holbau la mine. Împărțit-au hainele mele loruși, iar pentru cămașa mea au aruncat sorți. Dar Tu, Doamne, nu-Ți îndepărta ajutorul de la mine, spre trebuința mea de sprijin ia aminte. Izbăvește-mi sufletul de sabie și din gheara câinelui viața mea; mântuiește-mă din gura leului și înjosirea mea din coarnele inorogilor. Povesti-voi numele Tău fraților mei, în mijlocul adunării Te voi lăuda. Cei ce vă temeți de Domnul, lăudați-L!; toată seminția lui Iacob slăviți-L! Toată seminția lui Israel să se teamă de El, că El n-a disprețuit și nici nu s-a scârbit de ruga săracului, nici că Și-a întors fața de la mine și-atunci când am strigat m-a auzit. De tine mi-i lauda în marea adunare, în fața celor ce se tem de El îmi voi face rugăciunile. Mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul acei ce-L caută pe Dânsul; vii vor fi inimile lor în veacul veacului. Toate marginile pământului își vor aminti și se vor întoarce la Domnul, în fața Lui se vor închina toate gințile neamurilor, că a Domnului este împărăția și El stăpânește peste neamuri. Mâncat-au și s-au închinat toți grașii pământului, în fața lui vor cădea toți cei ce se coboară în țărână. Iar sufletul meu trăiește pentru El, seminția mea Lui îi va lsuji. Domnului I se va vesti neamul ce va să vină, dreptatea Lui i se va vesti poporului ce se va naște, că Domnul a făcut-o”. Din psalmii regelui îi învăța pe cei de lângă El, acolo și în profeți își regăsea toată ființa și își amintea glasul din ceruri: ,,Acesta este Fiul Meu prea iubit, de El să ascultați!” Știa că va veni clipa, dar nu o dorea, omenescul din El nu-L lăsa dar clipa se apropia cu pași repezi copleșindu-L. Dumnezeul-om și Omul-Dumnezeu lepădat de toți, rămas singur, în agonie iar umbra morții îi dădea târcoale. Moartea țipa ca un vultur bătând din aripi, mordorii iadului dansau sălbatic și frenetic în sunete și tobe. Iadul sărbătorea iar fiecare picătură de sânge se scurgea pe pământ.
Fiul Omului
El, cel pus pe Cruce, era Fiul Omului, Dumnezeul supus slăbiciunii și durerii ca să le învingă odată pentru totdeauna. El, condamnatul singur și părăsit de toți cei dragi în afară de mamă și cele câteva femei care i-au rămas loiale. Bărbații din grup au dat bir cu fugiții. Curajul femeii și lașitatea forței bărbătești se întrepătrund ca o simbioză! Ei, adoratorii lași ai patriarhatului, care apasă pe toate clanțele și deschid cu zgomot toate porțile, ei, vulturii, își frâng aripile în fața sorții și fug care încotro apucă. Apoi, după luptă, își pun coifurile, platoșele, săbiile în teacă și bat zgomotos din tobe! Femeia, stă protectoare și își apără odraslele cu prețul vieții. Curajul mamei, zbaterea războinicilor! Condamnatul începuse să nu mai simtă nicio rană, doar un somn lin, dulce, îl învăluia alături de chipul mamei Sale zguduit de durere, jale și plâns. O mamă își jelea copilul în timp ce alții își făceau socotelile pentru a petrece, sau pentru a mai da o lovitură comercială, sau, de ce nu, pentru a mai invada un popor. Femeia își plângea Fiul în timp ce lumea își ducea mai departe inerția lipsită de orice urmă a iubirii. ,,Deșertăciunea deșertăciunilor, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Ce-i rămâne omului în toată osteneala lui cu care se trudește sub soare? O generație se duce, o generație vine și pământul rămâne în veac. Soarele răsare, soarele apune și spre locul său zorește și de-acolo se ridică mergând spre miazăzi și-apoi spre miazănoapte ocolește; de-a roata se rotește vântul și vânt se-ntoarce din rotirea sa. Fluviile toate curg în mare și marea nu se umple; fluvii se-ntorc de unde-au izvorât, ca de acolo să purceadă iarăși. Cuvintele cu toatele-s trudite: nu va putea să le grăiască omul; ochiul nu se va-ndestula de ceea ce vede și nici urechea de ceea ce aude. Ceea ce este a mai fost, ceea ce s-a petrecut se va mai petrece și nimic nu-i proaspăt sub soare” spunea Eclesiastul. Durerea se transformă în amorțire iar angoasa devine bucurie în timp ce începu să viseze. Vedea acei străini misterioși apropiindu-se de ieslea din refugiul pentru oaspeți în care l-au așezat Iosie și Myriam, părinții lui. Darurile de aur- semn al regalității, tămâie- semnul rugăciunii ce străbate cerul și smirna- semnul lințoliului de îngropare. Rege, profet și preot! Toți într-Unul răstignit pe Cruce! Nebunii și-au răstignit Regele! Prostovanii și-au răstignit profetul! Chiorii și-au răstignit Dumnezeul! A venit vremea iar timpul este mort. ,,Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna în fața Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci Împăratul va zice celor din dreapta Sa: <<Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc; am însetat și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol, și m-ați îmbrăcat; bolnav, și m-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine>>. Atunci îi vor răspunde drepții zicând: <<Doamne, când Te-am văzut flămând și te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?>>. Și răspunzând Împăratul, le va zice: <<Adevăr vă spun, întrucât ați făcut unuia dintre acești foarte mici frați ai Mei, Mie mi-ați făcut>>. Atunci va zice și celor din stânga: <<Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Că am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc; am însetat și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat>>. Atunci vor răspunde și ei, zicând: <<Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniță și nu Ți-am slujit?>>. Atunci le va răspunde, zicând: <<Adevăr vă spun, întrucât nu ați făcut unuia dintre acești foarte mici, nici Mie nu Mi-ați făcut>>. Și vor merge aceștia la osânda veșnică”.
Sfatul
Își amintea de puterea care ieșise din el în fața mormântului lui Lazăr. ,,Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” îi spusese Maria, sora lui Lazăr. Sufletul îi era plin de durere, furie în fața morții prietenului său, dar și de putere. ,,Ridicați piatra!” poruncise El cu un glas de tunet. Piatra fu dată la o parte iar El, Yoshua, strigă: ,,Lazăre, vino afară!” Iar prietenul său a ieșit așa, cu fașele înlănțuite pe trupul acum înviat. ,,Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!” Atunci mulți din Iudeii care veniseră la Maria și au văzut ce făcuse Iisus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei și le-au spus cele ce a făcut Iisus. Atunci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: <<Ce facem că omul acesta face multe minuni? Și dacă-l vom lăsa așa, toți vor crede în el și vor veni romanii și ne vor lua locul și neamul…>> Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: <<Nu știți nimic, nici nu gândiți că de folos ne este să moară un om pentru popor, iar nu tot neamul să piară>>. Dar pe aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al acelui an, a profețit că Iisus avea să moară pentru neam- și nu numai pentru neam, ci ca să adune întru una pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați. Așadar, din ziua aceea au pus la cale să-L ucidă”. Le era frică de El, de carisma Lui, de faptul că oamenii debusolați îl urmau pe El și îi ocoleau pe ei. Frica de a-și pierde puterea, locul în societate, acest demon care străbate secolele!
,,Tu ești!”
Trupul Său se frângea pe Cruce, sângele îi curgea în râuri iar prin agonie își amintea de ultima Cină pe care o luase împreună cu prietenii Săi, prieteni care L-au lăsat singur, nu mai erau prin preajmă. Doar El, El, femeile, Mama Sa și corbii. ,,Iar când s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Și pe când mâncau, Iisus le-a zis: <<Adevăr grăiesc că unul dintre voi mă va vinde. Și ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: <<Doamne, nu cumva sunt eu?….>> Iar El, răspunzând, a zis: <<Cel care a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului va merge precum este scris despre El. Dar vai acelui om prin care Fiul Omului e vândut; bine-i era acelui om de nu s-ar fi născut>>. Și răspunzând Iuda, cel care L-a vândut, I-a zis: <<Nu cumva sunt eu, Învățătorule?…>> Răspunsu-i-a Iisus: <<Tu ai zis>>
Cina
,,Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor, zicând: <<Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu>>. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: <<Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, carele pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor>>. Și vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru Împărăția Tatălui Meu”…își amintea ca prin vis de frângerea pâinii, de paharul cu vin iar acum trupul Său se frânge pe Cruce precum pâinea iar sângele îi curge…vinul din pahar!
,,Prietene, pentru ce ai venit?”
Noaptea trădării și-o amintea în timp ce întregul trup îi amorțise deplin. ,,Și pe când El încă vorbea, iată, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, și împreună cu el o gloată mare cu săbii și cu ciomege, trimiși de arhierei și de bătrânii poporului. Iar trădătorul le dăduse un semn, zicând: <<Cel pe care-L voi săruta, acela este; prindeți-l>> Și venind îndată la Iisus, I-a zis: <<Prietene, pentru ce ai venit?>> Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus și L-au prins. Și iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna și-a scos sabia și a lovit pe sluga arhiereului și i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: <<Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri>>.
Un simulacru
Își amintea cum mulțimea turbată striga, manipulată și plătită de popii jidovești: ,,Răstignește-L! Răstignește-L!” Oile blânde și vesele care I-au așternut covoare de flori strigând: ,,Osana, binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”, acum s-au prefăcut în lupi turbați și însetați de sânge ce urlau la lună. Lumea, lumea și neajunsurile ei. Nimicnicia firii omenești! Răsplata binefăcătorilor! Recunoștința prefăcută în praf și fum, candela stinsă a omeniei. ,,De grăiește cineva, zicând: <<Iată ceva nou!, iată că acel ceva a fost în alte vremuri, în cele ce-au fost înaintea noastră.>> ,,Iar făcându-se dimineață, toți arhiereii și bătrânii poporului au ținut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Și, legându-L, L-au adus și L-au predat guvernatorului Ponțiu Pilat”. Pilat din Pont stătea majestuos în fața acuzatului. Era al cincilea guvernator roman al provinciei Iudeea, cu titlul de prefect, în timp ce la Roma domnea Tiberiu. Era crud, corupt, lipsit de sensibilitate, imprudent până la prostie uneori. A introdus stindardele împăratului în Ierusalim, lucru evitat de prefecții din vremea lui, confruntându-se cu o revoltă. A folosit banii Templului pentru construcția unui apeduct și a înăbușit în sânge protestele. Și-a pierdut funcția în anul 36 fiind acuzat de uciderea mai multor samariteni care s-au adunat pe muntele Garizim la chemarea unui alt ,,mesia”. ,,Pilat era crud și nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui, nimic nu se putea obține în Iudeea fără corupție; peste tot domnea orgoliul, aroganța și insolența; țara era jefuită, oprimată și insultată în tot felul; oamenii erau trimiși la moarte, fără a fi judecați mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată” scria Josephus Flavius, generalul evreu adoptat de dinastia Flaviilor. ,,Tu ești împăratul iudeilor? Iar Iisus i-a răspuns: <<Tu o spui>> Și la învinuirile ce I se aduceau de către arhierei și bătrâni, nimic nu răspundea. Atunci i-a zis Pilat: <<Tu nu-i auzi câte mărturisesc ei împotriva ta? Și nu i-a răspuns lui niciun cuvânt, așa încât guvernatorul se mira foarte. Iar la sărbătoarea Paștilor, guvernatorul avea obiceiul să-i elibereze mulțimii un întemnițat, pe care-l voiau ei. Și aveau atunci un întemnițat vestit, care se numea Baraba. Deci, adunați fiind ei, Pilat le-a zis: <<Pe care vreți să vi-l eliberez: pe Baraba, sau pe Iisus căruia i se spune Hristos?>> Și pe când ședea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui a trimis la el, zicând: <<Nimic să nu-i faci Dreptului Aceluia, că astăzi mult am pătimit în vis din pricina Lui>> Iar arhiereii și bătrânii au înduplecat mulțimile să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Iar guvernatorul, răspunzând, le-a zis: <<Dar ce să fac eu cu Iisus căruia i se spune Hristos?>> Toți au răspuns: <<Să fie răstignit!>> Și văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai mare tulburare se face, luând apă și-a spălat mâinile în fața mulțimii, zicând: <<Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia. De acum, pe voi vă privește!>> Iar tot poporul, răspunzând, a zis: <<Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!>> Atunci le-a eliberat pe Baraba; iar pe Iisus, după ce L-au biciuit, L-a dat să fie răstignit”. Și așa s-a scris povestea, lumea alege întotdeauna partea ei. Lumea urăște ce nu face parte din ea, ucide ceea ce nu-i aparține.
Patimile
Își amintea de angoasa și depresia ce L-a tulburat în grădina Ghetsimani. Lacrimile cu sânge provocate de fricile ce au început Să-i macine fiecare celulă a trupului și a minții Sale. Dumnezeul făcut om și lăsat la mâna sorții sălbatice, a violenței omenești îndobitocite de mândria și superbia dorinței de a scruta divinitatea. O divinitate mereu tăcută în fața prostiei, lașității și tâmpeniei umane. ,,Atunci ostașii guvernatorului, ducându-L pe Iisus în pretoriu, au adunat asupră-I toată cohorta; și dezbrăcându-L de haine, I-au pus o hlamidă roșie; și împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap, și trestie în dreapta Lui; și îngenunchind înainte-I, își băteau joc de El, zicând: ,,Bucură-te, împărat al Iudeilor!”…Și, scuipând asupra Lui, au luat trestia și-L băteau peste cap. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de hlamidă, L-au îmbrăcat în hainele Lui și L-au dus să-L răstignească. Și ieșind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să-I ducă crucea. Și venind la locul numit Golgota, care înseamnă locul Căpățânii. I-au dat să bea vin amestecat cu fiere; și gustând, n-a voit să bea. Iar după ce L-au răstignit, și-au împărțit hainele Lui prin aruncare de sorți, ca să se plinească ceea ce s-a spus prin profetul: <<Împărțit-au hainele Mele loruși, iar pentru cămașa Mea au aruncat sorți>>. Și șezând, Îl păzeau acolo. Și deasupra capului I-au pus vina Lui scrisă: <<Acesta este Iisus, împăratul Iudeilor>>. Atunci au răstignit împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta și altul de-a stânga”.
Dismas
,,Și când au ajuns la locul ce se cheamă <<al Căpățânii>>, L-au răstignit acolo, pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Iar Iisus a zis: <<Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!>>…Iar unul din răufăcătorii răstigniți Îl defăima, zicând: <<Nu ești tu Hristosul?; Mântuiește-te pe tine și pe noi!>>…Iar celălalt, certându-L, i-a zis: <<Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce ești în aceeași osândă? Noi, cu dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nicicun rău n-a făcut>> Și-I zicea lui Iisus: <<Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!>> Iar Iisus i-a zis: <<Adevăr îți spun Eu ție: astăzi vei fi cu Mine în Rai!”>> Dismas se numea acest tâlhar la drumul mare. Trăia în deșert și ataca pe oricine la drumul mare, tăia și jefuia orice îi cădea în mână. Numele lui însemna ,,apus” sau ,,moarte”, vine dintr-un cuvânt grecesc. Muribundul îi salvează sufletul, îl ia cu Sine, îl trage după El din întuneric la lumină, cu o clipă înainte ca viața aceasta iluzorie să li se curme amândurora. Totul se întuneca, încet-încet…își amintea lepădarea lui Petru- ,,Nu-L cunosc pe omul acesta!”…privirile ce li s-au întâlnit și hohotele de plâns ale pescarului…Apoi întunericul I-au cuprins ochii, ochii Săi profunzi și sclipitori de altă dată.
Un grădinar și o femeie ce jelea
,,Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis de dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Atunci a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt ucenic- cel pe care-L iubea Iisus- și le-a zis: L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au pus…Deci a ieșit Petru, ca și celălalt ucenic, și veneau la mormânt. Și alergau amândoi împreună, dar celălalt ucenic alerga înainte mai repede ca Petru și a sosit cel dintâi la mormânt. Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile odihnindu-se, și marama care fusese pe capul Său nu se odihnea laolaltă cu giulgiurile, ci, învăluită, într-un loc deoparte. Atunci a intrat și celălalt ucenic, care venise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut. Fiindcă ei încă nu știau Scriptura, că El trebuia să învie din morți. Și s-au dus ucenicii iarăși la ai lor. Iar Maria stătea afară lângă mormânt, plângând. Și pe când plângea, s-a aplecat în mormânt. Și a văzut doi îngeri în veșminte albe, șezând acolo unde se odihnise trupul lui Iisus, unul către cap și altul către picioare. Și aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Ea le-a zis: Pentru că L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus” zice Cartea. Un om ce părea a fi grădinar stătea liniștit, chipul îi era necunoscut, îmbrăcat într-o lumină stranie, un alb incandescent spre albastru, din mâinile sale ieșeau parcă stele de lumină. Maria privea spre el și se întreba dacă există grădinari atât de misterioși, inundați în lumină. Oare toți grădinarii sunt așa? Gândul îi este întrerupt dintr-odată căci grădinarul începuse să-i vorbească: ,,Femeie, de ce plângi, pe cine cauți?” Ea îl privi mirată și îi spuse- ,,Domnule, dacă tu L-ai dus de aici, spune-mi unde L-ai pus, iar eu Îl voi lua”. Străinul schiță un zâmbet căruia Mariei i se păru foarte cunoscut, teribil de familiar și încremeni pe loc. ,,Maria!” Vocea a țintuit-o cu totul de iubire, mirare și bucurie. Era El, Omul care o salvase de frică, disperare, anxietate, Omul care i-a vindecat depresia urâtă din cauza căreia nopțile îi deveniseră albe, care a eliberat-o de toți demonii fricii și i-a redat viața. Era Yoshua al ei. ,,Rabuni!” îl strigă ea plângând de bucurie. Femeia care jelea a dat de grădinarul misterios regăsindu-și Omul pe care toți îl iubeau. Înviase, înălțând ființa umană spre cer. De acum erau din nou împreună, protejați, iubiți, înțeleși. Vorba crudului Pilat- ,,Ecce homo!”
Epilog
Șarpele are menirea să arunce venin, să ucidă și să vindece totodată, vulturii pândesc din înălțimi iar tigrii și leii din tufișuri, corbii se hrănesc cu muribunzi, mai ales cei cu chip de om, iar omul întreg are menirea să redevină cel căzut din har prin Iisus Domnul, condamnatul la moarte pe cruce pentru întreaga omenire! Hristos a Înviat! (Ștefan BOTORAN)
