Tăierea împrejur
,,Cînd s-au împlinit opt zile și a fost să-l taie împrejur, i-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte ca să se zămislească în pîntece“. (Luca 2, 21). Iisus Hristos, ca iudeu, născut în contextul cultural și religios al poporului Său, a ținut cu strictețe toate sărbătorile mozaice. Chiar El le spunea celor care veneau să-L asculte: ,,Nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc“. Tăierea împrejur a fost un legămînt prin care Dumnezeu l-a făcut cu poporul lui Israel prin Avraam. Fragmentul din Vechiul Testament care prevede această regulă este următorul: ,,toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur. Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legămîntului dintre Mine și voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească…să se taie împrejur în ziua a opta“. (Facerea 17, 10-12) Porunca este repetată și pe vremea lui Moise: ,,Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur“. (Leviticul 12,3). Ceremonia tăierii împrejur era o practică dureroasă, mai ales atunci cînd se făcea cu mijloacele acelei vremi. Instrumentele tăierii împrejur erau cuțitul, briciul și piatra ascuțită. Sefora, soţia lui Moise, a folosit o piatră tăioasă. ,,Sefora, luînd un cuțit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său“. (Ieșirea 4, 25 ,,Această practică funcționa ca o reamintire a faptului că israelitenii trebuiau să rămînă în cucernicia față de Dumnezeu pe care o avuseseră părinții lor și în neamestecarea trupească cu idolatrii și cu alte popoare. În acest fel, se împiedica amestecarea neamului dar mai ales, se evita consecința acestui lucru, care era denaturarea credinței revelate“. (Hierotheos Vlachos). Noi, creștinii, avem ,,tăierea împrejur a inimii“ prin Taina Sfîntului Botez.
Sfîntul Vasile cel Mare
Este praznicul din prima zi a anului. Vasile cel Mare s-a născut prin anul 330 în Cezareea Capadociei, într-o familie creștină și bogată. ,,Bunicul său a fost martir sub Dioclețian, iar bunică-sa, din partea mamei, era Macrina, care învățase la Sf. Grigore Taumaturgul, în Pont. Mama sa, Emmeria, avusese zece copii, dintre care patru i-a dat Bisericii: pe fiica sa cea mare, Macrina, călugăriță care, în proprietatea ei de la Annesi, a fondat o mănăstire de maici, iar pe trei copii i-a avut episcopi: Vasile, Grigore Nissenul și Petru de Sebaste, acesta la mitropolia Micii Armenii. Instruit mai întîi de tatăl său, un retor și avocat distins, Sf. Vasile își completă studiile în Cezareea, la Constantinopol, unde îl ascultă pe lectorul Libanius, apoi la Atena, unde rămase vreo patru-cinci ani, avînd aici coleg pe viitorul împărat, Iulian Apostatul, și pe Grigore Nazianzenul, care i-a rămas prieten devotat toată viața. Reîntors acasă în 356, a exercitat cîtva timp profesiunea de retor, însă soră-sa, Macrina, călugărița, l-a convins să se facă și el călugăr. După ce s-a botezat, în anul 357, înainte de a se retrage din lume, vizită cele mai vestite mănăstiri din Egipt, Siria și Palestina. Apoi își vîndu bunurile și se retrase într-un loc frumos în apropiere de Neocezareea, pe marginea Irisului, nu departe de Annesi. Acolo, în curînd îl ajunse Grigore Nazianzenul, găsindu-l scriind, în acest timp (358-359) Filocalia origenistă, precum și regulile pentru călugări, fiindcă, probabil, și alți tovarăși l-au urmat în singurătate. În anul 362, noul episcop al Cezareei, Eusebiu, l-a hirotonit preot, voind să-l aibă lîngă sine, căruia i-a și urmat pe scaunul episcopal în 370“. ( Ioan M. Bota, Patrologia). La vîrsta de numai 40 de ani el era deja mitropolit al Capadochiei și exarh al Pontului. Trece la Domnul la doar 49 de ani, din cauza ascezei severe și a vieții aspre pe care și-a impus-o. El s-a îngrijit ca nimeni altul de sufletele oamenilor, a adus pacea peste tot și a întemeiat un spital la marginea orașului. Biserica a avut, de-a lungul vremii, puțini oameni atît de echilibrați și erudiți precum Sfîntul Vasile cel Mare. ,,Vasile era un om care știa să guverneze, care știa ce vrea și ce trebuie să facă pentru a-și atinge scopul. Prin tăria caracterului său, prin arta sa de a conduce, a exercitat asupra contemporanilor săi o influență decisivă. Supușii săi, ca și prietenii săi, trebuiau să fie în mîna lui instrumente docile pentru planurile Providenței. A luptat contra împăratului Valens și a prefectului Modestus, opunîndu-se uzurpării drepturilor Bisericii de către Stat, încît împăratul a cedat, lăsîndu-l pe scaun. Sf. Vasile a fost și un om al studiului, spirit solid, profund și practic, dar și un filosof, un teolog și orator, care s-a impus prin profunzimea stilului, fiind mai natural și mai clasic decît Grigore Nazianzenul și Ioan Gură de Aur, socotiți cei mai reprezentanți ai școlii din Antiohia“. (pr. Ştefan Botoran)
