Localitatea Ileni a fost unul din punctele în care luptătorii din Rezistenţa Anticomunistă au găsit sprijin şi încredere. Foarte multe familii de aici au suferit pentru activitatea pe care au desfăşurat-o împotriva comuniştilor şi a securităţii, fiind nu de puţine ori ţinta agresiunilor acestora. Un ajutor semnificativ pentru grupul din munţi condus de Ion Gavrilă Ogoranu a fost familia Cornea din Ileni, de la numărul 22. Credinţa şi patriotismul care au caracterizat întotdeauna familia Cornea au atras în mijlocul ei mulţi nevoiaşi sau persoane aflate în primejdie, pe care i-a ajutat material sau spiritual. „În viaţă, partea fizică reprezintă prea puţin comparativ cu partea spirituală, sufletească. În acest sens, pot spune că am o mulţumire fără margini pentru că am reuşit întotdeauna să fac bine. Am reuşit rugându-mă, iertând şi iubind“ a explicat Maria Cornea în interviul acordat, în 1998, jurnalistei Lucia BAKI.
Familie de plugari
Maria Cornea s-a născut la sfârşit de cireşar în 1914, în plin război. Această familie de plugari, David şi Paraschiva Cornea, a avut trei copii, din care doar ultima fetiţă, Maria, a supravieţuit devenind sprijinul şi totodată unicul mesager al idealurilor familiei. Maria şi-a cunoscut tatăl abia la vârsta de 5 ani când acesta s-a întors din prizonieratul din Italia. De mică era mâna dreaptă a mamei şi sfătuitorul acesteia, lucru ce s-a dovedit şi peste ani după moartea tatălui ei. A urmat şcoala primară în Ileni şi a continuat studiile la Făgăraş, la Gimnaziul de Fete pe care l-a absolvit în 1930. Nu a putut să-şi continue studiile din cauza pamântului, cu toate că a mai făcut un an la Şcoala de Băieţi din Făgăraş. Din 1941, când tatăl ei a decedat, a rămas doar cu mama cu tot greul gospodăriei, al celor 7 ha de pământ şi al cotelor care trebuiau date la stat. „Muncă multă, trudă şi sudoare a însemnat toată viaţa mea. Am demonstrat tuturor că se poate chiar dacă eram doar două femei. Pentru a face faţă am luat sezonieri la muncă. Aşa am cunoscut luptătorii din rezistenţa anticomunistă din munţi“ a relatat Maria Cornea.
Eroul cu voce de aur
,,Vecină cu noi era familia Pirău. Unul din băieţii lor, Toma, ne ajuta în treburile gospodăriei şi ale câmpului. Era un băiat frumuşel, isteţ şi cu o voce foarte frumoasă. Obişnuia să cânte la biserică şi la sezători. Când s-a instituit aria, în 1949, şi eram obligaţi să treierăm toţi sătenii într-un singur loc, Toma a fost solidar cu oamenii. Într-o adunare convocată la căminul satului, Toma a fost cel care s-a ridicat şi a vorbit comuniştilor cu o înverşunare de necrezut. Mi-amintesc perfect cum acuza şi lua apărarea oamenilor în faţa securiştilor. Era foarte curajos. De atunci a fost luat în vizor de către securitate şi urmărit. Pentru a evita consecinţele acelei revolte a fugit în munţi, raliindu-se grupului format deja. Dar, nici acolo nu a scapat de securişti. Toma îşi ajuta părinţii la aprovizionarea cu lemne pe care o făceau de pe valea Sebeşului, dar niciodată nu a mai venit până în sat. Într-una din zile, miliţianul din Ileni a plecat să-l întâlnească pentru a-l determina să se predea securităţii. Toma i-a spus acestuia care era înarmat: Ori tragi, ori dau eu cu toporul. A fost lăsat însă de acel militian să plece. După ce lucrurile s-au mai liniştit, Toma a fost luat în armată şi repartizat undeva în Moldova. Şi acolo s-a dovedit a fi refractar la ideile comuniste. Pentru că a cântat Hristos a Înviat de Paşti a fost pedepsit cu arest şi cu un program dur de instrucţie. În urma acestuia Toma s-a îmbolnăvit grav şi a fost trimis acasă. M-am trezit într-o zi cu Toma care mă anunţa că trebuie să plece înapoi în Moldova la unitate“ a continuat Maria Cornea.
Întâlnirea din șură cu Toma și Silviu Socol
,,După circa trei săptămâni, într-o dimineaţă, am găsit poarta de la şură deschisă, un semn neobişnuit. Nu mare mi-a fost mirarea când i-am găsit acolo pe Toma Pirău şi pe Silviu Socol, baiatul preotului Ghedeon din Berivoii Mari. Ei erau înarmaţi. I-am spus atunci: să nu cumva să te omori, Hristos n-a umblat cu revolverul, tu de ce porţi armă? Au stat până dimineaţa următoare, răstimp în care le-am dat mâncare. De atunci nu l-am mai văzut pe Toma. În schimb Socol şi-a mai găsit refugiul în şura noastră de două ori, o dată cu Mogoş şi altă dată cu Mazilu. Chiar dacă n-am făcut niciodată politică, i-am alimentat pentru că eram sigură că ei nu vor decât binele ţării. Prin Socol am trimis hrană grupului din munţi de cinci ori. O dată făceam mâncare în bucătărie. Au venit patru băieţi voinici printre care era unul Haşu. I-am adus în bucătărie şi le-am dat şi lor mâncare. Altă dată au venit murdari şi flămânzi. Atunci le-am dat apă să se spele, hrană şi cărţi de rugăciuni. N-am spus la nimeni că-i ajutăm pe acei tineri, dar s-a aflat. Îmi amintesc, de asemenea, ziua de 23 august 1950, când satul Ileni a fost propus pentru colectivizare. Ca peste tot convingerea se făcea cu arma. Atunci Mogoş şi Mazilu s-au hotărât să-l dezarmeze pe şeful de post. Cei doi tineri au fugit, scăpând pentru moment de comunişti. A vuit atunci întreg satul. Nu după mult timp, când m-am întors seara acasă de la câmp era în şop Mazilu şi purta ochelari. Era urmărit şi s-a refugiat la noi pentru că întotdeauna m-am purtat frumos cu toţi din grupul lor şi avea încredere că nu-l voi trăda. Mi-am spus: nu-mi convine să dau mâncare unui criminal, dar mi-a fost milă de el şi l-am ajutat. Seara însă l-am condus să plece din sat. Aşa eram noi, plugarii, legaţi de ţarină şi de sufletul omului aflat în primejdie. Am aflat apoi că Mogoş şi Mazilu s-au ascuns la Toderiţa de unde au plecat în Banat şi unde au fost împuşcaţi nu după mult timp. Pe Mazilu îl reţin mai mult pentru că avea un talent poetic ieşit din comun. Am aflat apoi şi de sfârşitul tragic a lui Toma Pirău. În decembrie 1950 s-a împuşcat în şura unchiului său, Dumitru Cornea din Ileni, când l-au descoperit securiştii. Rămân la părerea mea că s-au dat mari viteji, exagerând uneori şi riscându-şi viaţa. Sunt de lăudat faptele lor, dar au fost situaţii în care au făcut paşi riscanţi“, a mărturisit în interviu Maria Cornea.
Maria Cornea a fost arestată
Datorită informatorilor şi trădătorilor, care au existat şi în satul Ileni, Maria Cornea, ca de altfel mulţi alţii, a fost arestată. „Era 14 noiembrie, ziua de lăsat de post. Au venit securiștii în zori. Eu și mama mea eram trezite și dereticam prin casă. Eu lucram la o vestă a mamei. Securiștii mi s-au adresat cu Lenuța, confundându-mă cu verișoara lui Marcel Cornea. Chiar dacă au aflat că este o confuzie nu au renunțat la acțiunea lor. Au luat-o pe mama sub forța armei, au percheziționat șura, apoi ne-au dus pe amândouă pe holul bisericii. Acolo, când am văzut crucea răstignirii lui Iisus, am simțit tainic și o voce parcă îmi spunea: Veniți la mine și vă voi ocroti. M-am rugat mult atunci. Ne-au dus la Făgăraș la Securitate, în casa lui Giurca. Acolo i-am recunoscut printre oamenii aduși pe învățătorul Pridon și pe soția lui. Au început anchetele și bătăile. Era un securist ciung foarte dur, Stoica, ce îmi cerea să spun despre vărul meu. Răspunzând că nu am nici un văr și era adevărat mi-a tras o palmă cât a putut de tare. Atunci am strâns pumnii cât am putut concentrându-mi toată forța în ei și mi-am fixat privirea într-un colt al camerei și mi-am zis cu convingere și credință: Iisuse, ajută-mă! Mi-a mai dat o palmă pentru reacția mea înverșunată după care eu i-am replicat dur: Păcat de tinerețea mea dacă am ajuns să mă bateți așa fără motiv. Ulterior am aflat de la o nepoată a lui Cornea că acel ciung ar fi afirmat că de atunci n-a mai avut liniște. După patru zile m-au transferat la Brașov. Mamei i-au dat drumul acasă a doua zi, dar au continuat să o amenințe. În grupul care a fost transferat cu duba la Securitatea din Brașov eram eu și 18 bărbați. Eram singura fără cătușe din dubă. Mă rugam continuu să-mi lumineze Dumnezeu mintea să nu fac nimănui rău prin ceea ce declar la anchete. Am hotărât să spun adevărul“ a continuat Maria Cornea.
,,Securiștii aveau sufletul de piatră“
,,La Brașov au durat anchetele șapte săptămâni din care trei au fost foarte dure. Anchetatorii m-au catalogat ca reacționară și s-au comportat cu mine ca atare. Am plâns de cred că și pereții s-ar fi înduioșat de mine, dar securiștii aveau sufletul de piatră. Cred că lacrimile, multele lacrimi vărsate în celulele comuniste mi-au ușurat situația. La Brașov m-au dus la Cetățuie. Era decembrie și frig. Acolo erau închise doar unguroaice. Îmi era dor să aud pe cineva vorbind cu mine românește. A urmat procesul. Tribunalul Militar al orasșului Stalin ne-a judecat în grup. Eram eu și cei 18 bărbați și n-am avut apărător. A fost alături de mine mama mea. Îmi amintesc vorbele ei pe care mi le-a spus la proces: Drăguța mamei cum era să spunem noi când n-au spus cei ai partidului. Cu emoție și durere îmi ascultam sentința prin care am fost condamnată patru ani la închisoare pentru favorizare de infractori. Am făcut recurs, după care pedeapsa a scăzut cu un an. A urmat închisoarea de la poalele Tâmpei al cărui prag l-am trecut în martie 1951. Am aflat aici cât de bătuți erau băieții prinși din grupul din munți. Am reușit la anchete să nu-l trădez pe Mogoș. Odată le-am zis securiștilor să-mi aducă în față pe unul dintre cei pe care i-am ajutat, ascuns sau hrănit. M-au pus în fața unui băiat pe care au zis ca îl cheamă Hașu. Securitatea confecționase un Hașu pentru a mă determina să recunosc ceea ce voia. A urmat un dialog în trei: Îl cunoști? Eu am spus nu. O cunoști? Acel Hașu a spus da. Atunci l-am întrebat pe acel băiat: Dumneata ai fost la noi, în care șură? (aveam două și îi gazduiam în ambele). Atunci securiștii s-au repezit la mine cu pumnii. Le-am replicat: Dacă ei v-au spus, atunci vă spun și eu. Si am vorbit… M-au azvârlit în închisoarea de la Mislea. Aici eram peste 500 de femei. Am îmbrăcat zeghea închisorii de sărbatoarea Sfântului Ilie, în 1952. Acolo mi s-a impus un program de muncă cu deșteptarea la ora 6.00, primeam un terci după care țeseam și coseam încontinuu. Prânzul consta în cartofi, fasole sau varză cu uger de vacă și 150 grame pâine. Timp de un an și șapte luni am țesut la război sau am cusut la mașina de cusut. Era în mijlocul închisorii o biserică transformată în magazie, acolo ne găseam liniștea rugându-ne și privind picturile pereților“ a mai relatat Maria Cornea.
Femeile din închisoarea Mislea
,,Tot acolo am întâlnit femeile legionare pe care le-am admirat. Îmi face plăcere să vorbesc despre învățătoarea Bordeianu, o adevărată doamnă. Avea două fete și soțul ei era preot. Am urmarit-o îndeaproape. A suferit foarte mult, era foarte bolnavă și paralizase. Deseori au bagat-o la izolator de unde o scoteam patru fete pe umeri. Aceleași cuvinte de laudă le am pentru doamna Mihalache, pentru mama lui Gavrilă Ogoranu, pentru Lenuța Faina. Toate au suferit enorm în închisoare, dar s-au dovedit a fi adevărate românce. Doamna Mihalache îmi spunea: Felicitări mamei tale că a știut să educe un copil bun ca tine. Cumpăram pâine și bomboane și le duceam pe furiș acestor femei deosebite. Era cea mai mare bucurie a lor, iar a noastră pentru că ne binecuvântau. Lenuta Faina din Mărgineni mi-a povestit tot chinul ei. Plângea foarte mult. M-a rugat când m-am eliberat să-i duc mamei ei o poezie care suna cam așa: Mămica mea iubită / Tăticul meu dorit … După ce s-a eliberat nu m-a vizitat niciodată și nu-mi explic de ce. Am mai întâlnit-o la Mislea pe soția mareșalului Antonescu. Era înaltă și îmbrăcată în negru. Era scoasă din celulă doar noaptea. Când se ducea hârdăul îi trimiteam mâncare. M-a rugat să transmit ceva unei persoane din Făgărasș când m-am eliberat. Cu 30 de zile peste termenul de pedeapsă m-am eliberat, în 18 decembrie 1953“ a relatat ,,Domnișoara“.
Întâlnirea cu mama sa
,, La ora 23.00 am ajuns în gara Făgăraș. Era o noapte cu lună. Am plecat pe jos spre sat. Mă chinuiau tot felul de gânduri și întrebări. Nu-mi doream să întâlnesc pe nimeni până acasă. Am intrat prin grădină, dar apropiindu-mă de casă inima îmi bătea foarte tare. Grădina îmi părea părăsită, dar în grajd erau aceleași vite care rumegau. Mi-am dat seama că mama trăiește, dar îmi făceam griji pentru ea la revederea noastră. Mama fusese de două ori în pragul pierderii minții. Am intrat în tindă, lampa era dată la minim. Ea sta cu coatele pe sobă, parcă în așteptare. Am bătut ușor la ușă și am intrat. Emoții, lacrimi și iubire. Am rămas la discuții toată noaptea. Am stat trei zile în casă să-mi revin, după care am reluat lucrul alături de mama. În 1961 am rămas singură pentru că mama s-a îmbolnăvit de cancer și a decedat. Mama își dorea să construiască în curtea noastră un sanatoriu pentru toată lumea. Nu după mult timp vechea mea problemă, boala de picioare, s-a agravat și am rămas în cârje. Nu m-am căsătorit. A fost poate și un nenoroc. Dar aveam pretenția să fiu eu prețuită, eram o idealistă. Ajunsesem la concluzia că cel mai mare bine din lume este să salvezi suflete“ a spua Maria Cornea.
Și-a donat casa bisericii
,,Așa că am luat decizia să donez casa bisericii greco-catolice, pe care o iubeam. Astfel, toți preoții satului au locuit în casa Cornea de la numărul 22 din Ileni. Pământul păstrat de familie, necolectivizat, l-am împărțit rudelor. Odată cu aceste decizii mi-am asumat riscurile și problemele care au decurs de aici. Acum locuiesc în două camere ale casei mele, restul fiind ocupată de preotul ortodox. Îmi duc singură bătrânețile și fără ajutor. A fost crucea mea pe care trebuia să o port. Să lăsăm mâgâierile în seama lui Dumnezeu, El să le râduiască după cum îi place Lui mai mult “ a încheiat mărturisirea Maria Cornea. (Lucia BAKI)
