După aproape un secol, prima rugăciune musulmană a avut loc în fosta catedrală creştină ,,Sfânta Sofia” prin decizia populistă a preşedintelui turc Recep Erdogan care a inspectat catedrala înaintea redeschiderii acesteia ca moschee. Liderul turc a inaugurat şi noua plăcuţă a catedralei pe care stă scris: ,,marea moschee Hagia Sofia”. În timpul rugăciunilor musulmane s-a decis ca mozaicurile ce reprezintă figuri creştine să fie acoperite cu draperii după cum a anunţat purtătorul de cuvânt al preşedintelui. Dincolo de decizia radicală a lui Erdogan, faptul că Rusia, Grecia care monitorizează tezaurul bizantin din Turcia, dar şi ţări occidentale precum S.U.A. şi Franţa, au avertizat autorităţile de la Ankara cu privire la această gafă cu repercursiuni internaţionale asupra Turciei, demonstrează un lucru: moştenirea Bizanţului rămâne mereu perenă şi actuală nu doar pentru ţările ortodoxe care se hrănesc în mod direct din spiritualitatea şi arta bizantină. Țările Române au cunoscut fenomenul intitulat de Nicolae Iorga ,,Bizanţ după Bizanţ”, naţionalismul grec, învins în mod repetat pe calea armelor în perioada istoriei recente, şi-a găsit un reazem puternic în ,,proorociile” lui Nicodim Aghioritul. Decizia lui Erdogan reprezintă o gafă colosală şi un gest care frizează absurdul trăgând Turcia, pe care Mustafa Kemal a început să o modernizeze, înapoi cu câteva sute de ani. Nu e de mirare dacă vom vedea frumoasele turcoaice, îmbrăcate după moda occidentală, să fie obligate la purtarea eşarfei numită ,,burkha” ce acoperă faţa femeilor musulmane în ţările radicale. Mustafa Kemal, primul preşedinte al Turciei, desfiinţa califatul şi transformaa fosta catedrală bizantină, din moschee în muzeu, cu intenţia de a oferi acces întregii lumi la capodopera în care s-au revărsat două civilizaţii, lucru care i-a mărit prestigiul pe plan internaţional.
,,Te-am învins Solomon!”
A fost strigătul lui Justinian după ce şi-a văzut măreaţa citadelă spirituală construită, un plan pe care îl avea în gând demult. Trebuie să înţelegem un aspect: împăratul roman era reprezentantul zeilor pe pământ, odată cu convertirea lui Constantin la creştinism, principiul s-a menţinut dar într-un alt cadru, împăratul devine ,,reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”. Constantin, primul împărat roman creştin, a impus o tradiţie seculară perpetuată în mod special în lumea bizantină. Bazileul, reprezentantul ,,Cerului” pe pământ, ocrotea Biserica care se ruga pentru el şi familia sa, pentru că, de sănătatea împăratului şi succesul misiunilor sale militare depindea siguranţa statală şi religioasă, fenomen cunoscut în tradiţia ortodoxă sub numele de ,,simfonia”. În Apus s-a produs un alt proces. După ce Imperiul Roman de Apus a căzut sub atacurile popoarelor barbare, administraţia s-a prăbuşit iar Biserica Latină (N.R- Romano-Catolică) a fost nevoită să preia frâiele, Papa devenind ,,monarhul” prin excelenţă al lui Dumnezeu pe pământ. Este vorba despre doi poli de putere: apusean sau bizantin. Bazileul grec numea şi schimba patriarhi după bunul plac, în timp ce Papa avea curajul să le interzică regilor şi prinţilor împărtăşania sau pur şi simplu să intre în Roma. Sunt însă două tradiţii care nu trebuie criticate, ci înţelese în contextul lor. Justinian a condus cu o mână forte Imperiul Bizantin iar epoca lui a rămas cunoscută în istorie sub denumirea de ,,epoca de aur”. El a ocupat tronul în anul 527 dar a condus împărăţia încă de tânăr, în timpul domniei unchiului său, împăratul Justinus (518-527) ocupând înalte demnităţi în stat. El a urmărit refacerea fostului Imperiu Roman purtând victorii strălucite împotriva vandalilor, a ostrogoţilor, francilor şi perşilor prin redutabilii săi generali Belizarie şi Narses. Este unul dintre cei mai mari ctitori de oraşe şi biserici, lăsând posterităţii adevărate opere de artă. Cel mai remarcant edificiu este însă catedrala ,,Hagia Sophia”. Tot de personalitatea lui sunt legate corpul de legi civile cunoscut sub numele de ,,Corpus iuris civilis” şi corpul de legi canonice denumite ,,Novelle” şi ,,Codul lui Justinian“. ,,Deasupra tuturor, spune istoricul Vasile Mărculeţ, se situează însă Biserica Sfânta Sophia, închinată, după cum îi arată şi numele, înţelepciunii celei veşnice. Realizarea Marii Biserici a avut, în primul rând, un scop ideologic, întrucât Justinianus ,,a voit, în fine, să-şi împodobească măreţia cu toate magnificenţele: Sfânta Sofia, pe care a reconstruit-o, era monumentul incomparabil prin care a voit să eternizeze gloria domniei sale şi a numelui său” citându-l pe Ch. Delvoye. Cei mai mari arhitecţi ai epocii au întocmit planurile de construcţie ale catedralei, este vorba despre Isidoros din Milet şi Anthemios din Tralles. ,,Lucrările de construcţie la Sfânta Sohpia au debutat în februarie 532, pe locul unei foste biserici din timpul lui Constantin cel Mare, distrusă în timpul răscoalei Nika, şi au durat până în decembrie 537, când a fost inaugurată solemn. Zeci de mii de oameni au lucrat zilnic la construcţia bisericii, iar Justinianus însuşi a supravegheat desfăşurarea lucrărilor, îngrijindu-se de plata regulată a lucrătorilor. Pentru procurarea materialului necesar realizării grandioasei construcţii, împăratul a poruncit guvernatorilor provinciilor să trimită la Constantinopol imense cantităţi de marmură de cea mai bună calitate şi de diferite culori, aur, argint, pietre preţioase şi semipreţioase, fildeş, precum şi cele mai frumoase piese ale vechilor monumente ce decorau imperiul. Sfânta Sophia sau Marea Biserică, cum va fi denumită mai târziu, va deveni şi va rămâne până la căderea imperiului, perla capitalei” (Vasile Mărculeţ). A fost nevoie de anumite rectificări produse în anii 558, 563 şi 989 din cauza unor surpări. Catedrala ,,Sfânta Sophia” va rămâne un model ce va marca pentru totdeauna spiritualitatea şi arta ortodoxă, moştenire fidelă a celei bizantine. Catedrala mitropolitană din Sibiu a fost proiectată conform planurilor Catedralei ,,Sfânta Sophia”. Construită între anii 1902-1906, pe locul unei biserici greceşti care, între anii 1797-1799, a servit drept catedrală episcopală, catedrala a fost ctitorită de către mitropolitul Ioan Meţianu şi reprezintă o copie la scară redusă a Catedralei ,,Sfânta Sophia” din Constantinopol, fiind inclusă, în anul 2015, pe lista monumentelor istorice.
Transformare şi supravieţuire
La data de 29 mai 1453 Constantinopolul va cădea în mâinile turcilor, cu tot curajul lui Constantin al IX-lea Dragases (1448-1453), ultimul împărat. Istoricul Dukas relatează că Mahomed a intrat personal în oraş în după-amiaza zilei de 29 mai sau a doua zi şi s-a îndreptat spre catedrala ,,Sfânta Sophia”. Văzând un soldat turc cum strică un mozaic îl mustră furios: ,,V-am permis să jefuiţi oraşul şi să înrobiţi pe locuitorii lui! Nu vă ajunge? Clădirile, monumentele şi edificiile sunt ale mele. De ele să nu se atingă nimeni”. Apoi el a urcat pe Sfânta Masă, s-a îndreptat spre Mecca şi a cerut unui imam să rostească o rugăciune de mulţumire, după care a declarat Sfânta Sophia moschee. Latinii le-au propus în dese rânduri grecilor că le acordă ajutor militar dar printr-o ofertă de ordin religios: să accepte unirea cu Roma. O atare încercare a avut loc şi în preajma cuceririi Constantinopolului. ,,Astfel, la 12 decembrie 1452, cardinalul Isidor (fostul mitropolit al Kievului), ca delegat al papei Nicolae al V-lea a anunţat oficial unirea celor două Biserici şi oficia în catedrala ,,Sfânta Sophia” prima Liturghie romană, în timp ce poporul opunea afară cea mai mare rezistenţă considerând că singura bogăţie ce i-a mai rămas este credinţa ortodoxă” (Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului). Înaltul demnitar imperial a spus: ,,mai bine turbanul turcesc decât tiara latinilor”. Grecii nu au uitat niciodată jefuirea Constantinopolului de către soldaţii latini plecaţi în a patra cruciadă (1202-1204) care au înfiinţat apoi un regat latin între 1204-1261. Comportamentul lor a fost criticat chiar de către papă dar istoria bisericească confesională nu vrea să spună că tot doi demnitari bizantini i-au chemat să îi sprijine în litigiile lor cu privire la tron. Noul împărat, care a fost sprijinit de latini, a uitat şi faptul că suma promisă soldaţilor latini nu mai exista în soldă, pentru că vistieria era goală. Constantinopolul a fost jefuit de către nişte briganzi care ucideau în numele lui Hristos, dar tocmai aceşti derbedei au fost chemaţi să intervină în treburile interne. Tot istoriografia confesională partinică uită legăturile pe care prinţii bizantini le-au avut cu beii turci oferindu-le mâna fiicelor lor în schimbul ajutorului militar pentru accederea la tron. Turcii au fost aduşi chiar de către bizantini spre a oferi ajutor militar, gărzi pentru palat şi sprijin în lupta fratricidă. Aceste lucruri au dus, de fapt, la căderea Constantinopolului.La o sută de ani după victoria lui Mahomed al II-lea Pierre Gilles sosea în Constantinopol găsind aici prea puţin din ceea ce a însemnat Constantinopolul, transformat în Istanbul. ,,În anii de după 1453, clădirile şi obiectele care definiseră imperiul erau neantizate, una câte una. Cea dintâi a dispărut icoana Hodighitria, simbolul protecţiei din partea Sfintei Fecioare şi al acelei spiritualităţi vizuale atât de esenţiale pentru identitatea bizantină. În timpul asediului de la 1453 se aflase în Mănăstirea Chora, ca să-i apere pe soldaţii de pe zidurile dinspre uscat, iar la scurt timp după năvălire fusese făcută bucăţi de un otoman în căutare de pradă, care i-a dorit aurul şi pietrele de pe ramă. Au urmat multe alte repere importante, căci Mahomed al II-lea a decis să renunţe la Adrianopol şi să-şi mute capitala la Constantinopol. Asta însemna remodelarea oraşului pentru a deveni o reşedinţă potrivită pentru sultan; multe dintre vechile clădiri au dispărut, deoarece în anii ultimi, de sărăcie, ai imperiului, majoritatea marilor biserici, mănăstiri şi palate ajunseseră într-o tristă stare de deteriorare. Biserica Sfinţii Apostoli a fost demolată, fiind înlocuită cu Moscheea Cuceritorului, Fatih, între 1462 şi 1470. Columna şi statuia ecvestră a lui Iustinian au fost doborâte în anii 1540, pentru ca din metal să se poată turna tunuri: Gilles a mai avut ocazia să vadă câteva fragmente, chiar înainte de a fi duse la topitorie. Rămăşiţele Marelui Palat au fost îngropate sub Moscheea Albastră în 1609 iar palatul Vlaherne a dispărut, pur şi simplu. Hipodromul s-a transformat în piaţa deschisă. Dar nu toate s-au pierdut. Otomanii au fost mulţumiţi să poată utiliza clădirile încă funcţionale. Hagia Sofia fusese îngrijită până în ultimele zile şi a putut uşor să fie reconvertită în moschee, prin introducerea unui mihrab care să indice direcţia spre Mecca şi adăugarea a patru minarete. Pantocrator şi alte biserici mai mici au supravieţuit, fiind folosite în alte scopuri, dar pierzându-şi caracteristicile bizantine: decoraţiunile figurative bogate care împodobeau tot spaţiul interior. A supravieţuit şi moştenirea literară a Bizanţului, deoarece Constantinopolul fusese plin de biblioteci cu bogate fonduri de carte. În dimineaţa de 29 mai 1453, multe dintre aceste cărţi au sfârşit pe foc, dar multe au şi scăpat, fiind mai târziu căutate pentru achiziţie de colecţionari aşa ca nu numai opere ale unor autori bizantini, fie ei Zosimus, Procopiu, Mihail Psellos sau Ioan Cantacuzino, ci şi exemplare preţioase ale clasicilor greci, care fuseseră până în ultima clipă texte de studiu în învăţământul superior. Era vorba de cele mai vechi exemplare complete din marii gânditori, oratori şi dramaturgi ai antichităţii-Platon, Aristotel, Aristofan, Demostene şi Lucian, opere care de secole nu mai existau în Occidentul creştin” (Jonathan Harris, Bizanţ, o lume pierdută).(Ştefan BOTORAN)
