Unirea Principatelor constituie un prim proces în formarea României moderne, pe care unii îl atribuie domnitorului Alexandru Ioan Cuza dar aici jocurile au fost făcute de către Brătieni, iar Cuza s-a dovedit a fi un pion extrem de important chiar dacă, ulterior, cei care l-au propulsat în rolul de unic domnitor se vor descotorosi de el. Politica externă a fost, din capul locului, favorabilă acestui demers naţional. Încă din 1848 românii vizau unirea într-un singur stat. Diaspora românească care a activat la Paris şi Constantinopol a jucat un rol decisiv în această stare de lucruri.
Războiul Crimeii
Rusia declanşează un nou război în Balcani, zonă vizată de către istorici drept ,,butoiul cu pulbere al Europei”, sub pretextul apărării unor drepturi ale creştinilor din Palestina dar puterile occidentale nu mai acceptă să lase Rusia să se extindă în Balcani, stare ce găseşte Anglia prin regina Victoria, Franţa prin Napoleon al III-lea şi Piemontul, nucleul viitorului regat al Italiei, aliate cu Turcia. Flota franco-engleză debarcă trupe în peninsula Crimeea iar luptele ce ţin vreme de doi ani se vor preconiza a fi foarte grele şi costisitoare pentru aliaţi. În aceste context conflictual se va naşte şi Crucea Roşie la iniţiativa tânărului elveţian Henri Dunant, care va fi îngrozit de spectacolul oferit de un alt război, de data aceasta între Franţa lui Napoleon al III-lea şi Austria, conflict ce se va derula în anul 1859. Războiul Crimeii durează între anii 1854-1856. Între timp moare ţarul Nicolae I iar Alexandru al II-lea îşi dă seama că nu are rost să mai continue războiul şi încheie pacea, la Paris, cu Anglia şi Franţa. Puterile aliate le propune ruşilor să cedeze Basarabia Principatului Moldova dar nu dintr-o stare de bine, adică pentru a face dreptate ţărilor române, ci din interesul ca ruşii să nu mai controleze gurile Dunării. Centrul şi nordul Basarabiei vor rămâne tot ruşilor, Moldova va primi cele trei judeţe, Cahul, Bolgrad şi Ismail unde era o populaţie preponderent alcătuită din turci şi tătari, românii fiind minoritari. Marile puteri, care se întâlnesc la Paris, permit Principatelor să se unească dar cu condiţia de a avea doi domnitori şi doar câteva instituţii comune. Tot prin decizia marilor puteri se înfiinţează divanurile ad-hoc pentru organizarea alegerilor din Muntenia şi Moldova, unde sunt aleşi provizoriu doi caimacani, adică locţiitori domneşti în termen turcesc. Nicolae Vogoride, caimacanul din Moldova, omul turcilor, un fanariot de origine bulgărească, recurge la trucarea alegerilor iar românii se plâng lui Napoleon al III-lea, un fel de naş al constituirii României moderne. Francezii o conving, cu greu ce-i drept, pe regina Victoria a Angliei să facă presiuni asupra sultanului iar alegerile vor da o majoritate covârşitoare unioniştilor.
Unirea Principatelor
Pe data de 5 ianuarie 1859 este ales, la Iaşi, cu o majoritate zdrobitoare, colonelul Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei. În acest context vom asista la o inteligenţă sclipitoare a clasei politice româneşti care va face să pună marile puteri în faţa unui fapt împlinit. La Bucureşti intervin fraţii Brătieni care au învăţat la Paris cum se face o revoluţie şi încep, din culise, să manevreze mulţimea. Oamenii se manifestă violent şi silesc parlamentul să îl aleagă domn al Țării Româneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza, care era deja domnitorul Moldovei. Au fost însă necesari cam vreo trei ani de discuţii diplomatice grele pentru ca marile puteri să accepte un singur domnitor al Principatelor. După trei ani s-a permis ca denumirea de ,,Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei” să fie înlocuite cu cea sugestivă de România. Deja steagul s-a ales începând cu revoluţia de la 1848, un amestec al unor steaguri mai vechi ale domnitorilor din Muntenia şi Moldova, rezultând roşu, galben şi albastru care a rămas până astăzi steagul naţional.
Alexandru Ioan Cuza
Unii istorici vorbesc despre apartenenţa lui Alexandru Ioan Cuza la mişcarea masonică, care a avut un mare rol în revoluţia de la 1848. ,,Colonelul Alexandru Ioan Cuza, venerabil al Lojii masonice din Galaţi, a fost desemnat de fraţii francmasonici, domn al celor două Principate Române, în 1850” spune Alexander E. Ronnet. Neagu Djuvara infirmă însă acest lucru: ,,Am consultat persoanele cele mai competente care au căutat prin documentele masoneriei de la Paris, deschise recent. Cuza n-a fost găsit, aşa încât îmi cer şi eu iertare pentru că, într-o carte franţuzească, am repetat acelaşi lucru pe care l-am citit într-o carte de istorie a masoneriei. Nu s-a dovedit până acum că ar fi fost mason Cuza. Dar un lucru este cert, tinerii unionişti care i-au propus candidatura şi care l-au votat erau, mai toţi, masoni. El a fost creaţia masonilor la început. Vom vedea mai târziu că tot masonii l-au răsturnat după şapte ani!” Alexander Ronnet completează: ,,Venind în conflict cu fraţii masoni: Ion Brătianu, C.A. Rosetti, G. Magheru, C. Tell, Ion Ghica, Costache Negruzii etc, aceştia îl obligă să abdice (1866) şi îl aduc în locul lui pe prinţul Carol din binecunoscuta familie de masoni Hohenzzolern-Sigmaringen (1867)”. Cuza a înfăptuit însă reforme liberale iar Neagu Djuvara îl caracterizează ca fiind ,,un domnitor remarcabil; de o bunătate şi cinste rare, în scurta sa domnie de şapte ani a adus în România mari reforme”. Secularizarea averilor mănăstireşti a fost una dintre cele mai curajoase reforme pe care le-a vizat Cuza aducând ţării înapoi o mare parte a pământurilor înstrăinate bisericilor din Orient. Fireşte că Rusia se opunea acestei reforme. ,,Cu veacurile, domnitorii români, şi mulţi dintre boieri, credeau că se împacă de-a pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Și încetul cu încetul s-a ajuns la situaţia în care o şeptime din pământul arabil al ţării, sub formă de moşii ale unor mănăstiri zise ,,mănăstiri închinate” era dedicată acestor mănăstiri străine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mănăstire pentru a ţine socotelile şi a veghea ca, după ce se păstrau cele de folosinţă traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol ale acestor imense întinderi de pământ, toţi banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt. Acum însă, sub Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogălniceanu ca prim-ministru, se ia această hotărâre în ultimele zile ale lui decembrie 1863, profitându-se de faptul că la acel moment, ca urmare a războiului din Crimeea, Rusia nu mai este aceeaşi putere nestăvilită: parlamentul votează ,,Legea secularizării bunurilor mănăstireşti”, am zice astăzi ,,naţionalizarea” spune Djuvara. Mănăstirile străine lovite de această măsură, în mare parte grecii de la Athos, reuşesc să-i pună pe ruşi şi puterile străine împotriva măsurii dar guvernul instaurat de Cuza rezistă curajos acestor presiuni politice, respingând implicit şi o despăgubire de 50 de milioane de franci în aur, o avere imensă la acea vreme. După cum spune Neagu Djuvara, egumenii greci mai trag încă şi astăzi nădejdea că acele bunuri li se vor restitui. Secularizarea a lovit însă şi în bunurile mănăstireşti şi bisericeşti din ţară, lucru ce a adus consecinţe grave asupra independenţei Bisericii de la noi. ,,Preoţii şi monahii de ambele sexe s-au găsit dintr-odată salarizaţi de stat. Și mai grav: s-au luat atunci măsuri guvernamentale ţinând de canoanele Bisericii, ca de pildă fixarea unei vârste minime pentru intrarea în călugărie, care a fost rezervată de atunci numai bătrânilor şi invalizilor măsuri cu caracter vădit anti-clerical, probabil de inspiraţie masonică” explică istoricul Neagu Djuvara. Această secularizare îi permite însă lui Cuza să recurgă la o primă distribuire a unor loturi de pământ către ţărani. Este silit însă să recurgă la dizolvarea parlamentului pentru a trece ,,Legea agrară”. În jur de 2 milioane de hectare de pământ sunt împărţite la peste 500.000 de plugari. Se elaborează coduri moderne de inspiraţie occidentală, codul civil, codul penal şi legi care vizau învăţământul modern, alfabetul latin. O altă hotărâre remarcabilă luată sub Alexandru Ioan Cuza a fost alegerea Bucureştiul drept capitală a Principatelor.
De ce a fost răsturnat Cuza?
Interesele unora au făcut ca domnia lui Cuza să ia sfârşit într-un mod abuziv după o perioadă de şapte ani în care au fost impuse reforme excepţionale pentru ţară, care, lucru extrem de important, nu au fost abolite după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza. Exista în ţară o partidă care găsea reformele lui Cuza mult prea grăbite şi emancipate pentru acea vreme, precum şi mentalitatea că România va putea avansa spre ţările civilizate numai având o dinastie străină, ceea ce s-a şi întâmplat ulterior tot prin implicarea lui Brătianu. Însuşi Cuza s-a angajat să nu stea pe tron mai mult de şapte ani dar nici un gest de-al său nu trăda că el ar mai fi dorit acest lucru. A fost un argument pauzibil pentru oameni aflaţi în tabere diferite ca să-l răstoarne printr-un complot rămas în istorie sub denumirea de ,,monstruoasa coaliţie”. Conservatorii de dreapta s-au aliat cu liberalii de stânga ai căror lideri erau fraţii Brătianu şi C.A. Rosetti. ,,Adevărul, spune Neagu Djuvara, este că această coaliţie a fost creată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza, în care au intrat şi conservatori şi liberali, şi s-a pregătit şi o lovitură de stat cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare”. Un grup de ofiţeri pătrunde în palat în noaptea de 11 februarie 1866 şi îl somează pe domnitor să abdice sub ameninţarea pistolului. Cuza, elegant din fire, iscăleşte, pleacă a doua zi în Austria şi niciodată nu a făcut vreo încercare de revenire sau plângere în acest sens. Moare în exil destul de tânăr, în anul 1873. Cuza a dus un război permanent atât împotriva intereselor conservatorilor prin împroprietărirea ţăranilor, dar şi a liberalilor obedienţi deja marilor puteri occidentale. ,,Sufletul monstruoasei coaliţii a fost masonul Ion Brătianu, paşoptistul mult lăudat în vremurile din urmă. Cum nici o lege a lui Cuza nu a fost abrogată, oare ce l-a determinat pe acest Brătian să comploteze, să-şi înlăture domnitorul? Că albii-conservatori i-au voit pieirea e de înţeles; expropierea, în special, a lovit în interesele lor. Dar Brătianu? Corect în mânuirea banului public, se pare că nu averea îl obseda. Atunci? Urmărind conduita lui politică poate găsim o explicaţie; când făcea parte din guvern, când era prim-ministru, Brătianu avea cele mai elogioase aprecieri la adresa Domnitorului; când era în opoziţie utiliza orice mijloace, oricât de infame, pentru a recâştiga puterea. Ion Brătianu constituie tipul bolnavului de putere, un caz patologic fără egal în istoria României moderne” este caracterizarea pe care i-o face Alexander Ronnet unui personaj cheie din istoria noastră modernă. Nu putem însă nega măsurile pozitive pe care Brătianu le-a iniţiat în politica românească modernă dar acţiunile sale nu au stat mereu sub semnul patriotismului, după cum vom vedea mai încolo. (Va urma) (Ştefan BOTORAN)
