- Vasile Bucelea din Viştea de Sus a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru o pereche de bocanci dată lui Remus Sofonea
- Fostul deţinut politic a fost martor la tragedia din casa lui Olimpiu Borzea
Istoria Rezistenţei Anticomuniste Române se face cunoscută prin lungul şir al mărturisitorilor, care după 1989, au depus mărturie cu propria lor biografie. Rezistenţa anticomunistă română în cadrul Istoriei postbelice europene a fost unică prin modul de desfăşurare, prin eroism şi prin durată. Luptătorii anticomunişti au rezistat în faţa unităţilor de Miliţie şi a trupelor de Securitate circa 15 ani, iar în închisori peste un sfert de veac. Au fost hăituiţi prin munţi unde pădurea a fost singura care i-a înţeles pe luptători şi i-a ascuns de vigilenţa agresorilor. Ion Gavrilă Ogoranu prin talentul său literar a descris această stare de fapt, povestea pădurii putând fi asemuită cu a luptătorilor. ,,Bate vântul în munţi, de se cutremură şi şuieră stâncile …Dacă acel brad ar avea conştiinţa existenţei sale, ar fi tentat să creadă că a avut noroc, faţă de fraţii săi ucişi într-o clipită. Nu ştie că-l aşteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraţilor săi căzuţi…” Continuăm serialul cu mărturiile lui Vasile Bucelea din Viştea de Sus, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru că a dat lui Remus Sofonea o pereche de ghete.
Familia Bucelea i-a ajutat pe partizanii din munţi
În satul Viştea de Sus, familia Sofia şi Vasile Bucelea şi-a crescut şi educat cei trei copii, Vasile, Ana şi Ion, muncind cele 15 ha de pământ. S-au implicat cu mic cu mare şi au sprijinit Rezistenţa Anticomunistă ceea ce le-a adus multă suferinţă şi moarte. Vasile Bucelea, născut în 1935, a lăsat scrisă toată această suferinţă. ,,Am fost cel mai mic copil al familiei. Fratele meu, Ion Bucelea, născut în 1928 a fost absolvent al Facultăţii de Matematică din Bucureşti, iar sora mea, Ana Bucelea, s-a născut în 1925, măritată Borzea, cu fostul deţinut politic Olimpiu Borzea. În familia mea, bunicii, părinţii şi fraţii, nu s-a făcut politică şi nimeni nu a aspirat la vreo carieră politică. Cumnatul meu, Olimpiu Borzea, a fost singurul care a făcut politică şi a fost legionar. Am intrat în Reţeaua de sprijin a Mişcării de Rezistenţă Anticomunistă şi Antisovietică din Munţii Făgăraşului la vârsta de 16 ani, în 1951. Fratele meu, Ion Bucelea, era prieten bun şi fost coleg la Liceul ,,Radu Negru” din Făgăraş cu Remus Sofonea. Acesta a venit la noi acasă şi ne-a cerut să sprijinim partizanii din munţi cu alimente. Partizanii se bucurau de o bună reputaţie, mulţi fiind din zonă şi făcând parte din familii respectate din satele din care proveneau. Familia noastră, ca şi alte persoane, speram ca partizanii, prin lupta lor, să ne scape de comunişti şi de ruşi. Principala teamă a noastră era perspectiva colectivizării şi pierderii proprităţilor noastre” a relatat Vasile Bucelea.
Tufele Viştii, locul întîlnirii cu partizanii
,,Atât părinţii mei, câ şi fratele meu şi cu mine l-am primit bine pe Remus Sofonea şi i-am oferit un sac de mălai, brânză, slănină, pâine, piei de oaie, iar eu i-am dat o pereche de bocanci noi pe care o primisem de la părinţii mei. La plecare, l-am dus cu căruţa cu calul până la Viştişoara, la baza muntelui. Am stabilit ca întâlnirile să se facă în zona numită ,,Tufele Viştii”, dintre satele Viştea de Sus şi Viştea de Jos, după prealabile înştiinţări făcute prin bilete ce se depuneau într-o cutie metalică îngropată la baza unui stîlp de telegraf. În 1955, partizanilor li s-a întins o cursă de către ofiţerii de securitate împreună cu informatorii şi cu cei înfiltraţi, dintre care eu l-am aflat cu certitudine pe profesorul Ion Grovu. Partizanilor li s-au promis paşapoarte să meargă în Grecia unde urmau să lupte împotriva partizanilor comunişti. După plecarea spre Bucureşti a partizanilor care intraseră în posesia paşapoartelor şi sperau să treacă frontiera, armele lor au fost aduse la Tufele Viştii şi ascunse în nişte căpiţe de nutreţ. Am confecţionat o ladă mare din scândură de brad în care le-am pus şi le-am dus cu căruţa la Viştea de Jos, la sora mea şi le-am îngropat” mărturiseşte Vasile Bucelea.
L-au îngropat pe Remus Sofonea în curtea lui Olimpiu Borzea
,,Remus Sofonea a fost rănit prin împuşcare într-un lan de grâu cînd se afla împreună cu Laurean Haşu şi au fost surprinşi într-o ambuscadă. Au fost descoperiţi în zilele următoare de nişte săteni din Viştea de Jos, de Victor Şandru şi soţia lui, care treceau pe acolo cu carul. Victor Şandru a cosit iarbă, iar partizanii au fost ascunşi în carul cu iarbă şi aduşi la casa cumnatului meu, Olimpiu Borzea. Medicul Lucian Stanciu i-a văzut rana şi a spus că este cangrenă, iar piciorul trebuie amputat urgent, dar Remus Sofonea nu a fost de acord. Olimpiu Borzea şi medicul Lucian Stanciu au plecat după chirurg, iar la întoarcerea acasă l-au găsit pe Remus Sofonea împuşcat în cap şi pe Laurean Haşu, rănit la cap şi plin de sânge. Fiind vacanţa de vară a elevilor, sora mea şi copiii ei erau plecaţi la Viştişoara unde aveau o cabană. Cumnatul meu m-a rugat să merg la el acasă şi să-l ajut să-l îngroape pe Remus în curtea casei lor şi să-l îngrijească pe Laurean Haşu. L-am îngropat împreună cu cumnatul meu şi cu vărul său, Gheorghe Borzea, în spatele casei. I-am pus o cruce la cap şi în surdină am spus toţi rugăciunea ,,Tatăl nostru”. Pentru Remus Sofonea, preotul Cornel Dascălu din Arpaşul de Jos a oficiat o slujbă religioasă, fapt care l-a costat ani grei de închisoare. Ulterior preotul Dascălu a fost coleg de celulă cu mine la penitenciarul Gherla” îşi aminteşte Vasile Bucelea.
Laurean Haşu le-a povestit filmul tragediei
,,L-am îngrijit pe Laurean Haşu din iunie pînă în octombrie 1953. Laurean Haşu era grav şi nu putea mânca decât iaurt. De această situaţie a ştiut şi un văr primar al cumnatului meu, Gheorghe Borzea din Viştea de Jos. După ce şi-a mai revenit, Laurean ne-a relatat momentul morţii lui Remus Sofonea. Rămaşi singuri, după plecarea medicului Lucian Stanciu şi a lui Olimpiu, Remus i-a spus lui Laurean Haşu că ,,nu există partizan fără picior” şi că el va fi prins şi torturat şi va pune în pericol întreaga mişcare a partizanilor, şi pentru a nu se ajunge aici are de gînd să se împuşte. Era foarte hotărît să facă acest gest. Laurean Haşu s-a opus încercând să-l convingă să nu facă acest gest, iar cînd Remus a scos pistolul să se sinucidă, Laurean a încercat să-l oprească cu forţa, a avut loc o luptă, iar Remus a reuşit să tragă un singur foc de armă cu care s-a sinucis, dar care l-a rănit şi pe Laurean, tot la cap, respectiv la frunte, dar a supravieţuit. Ulterior în timpul cercetărilor, anchetatorii au încercat mereu să acrediteze ideea că partizanii s-ar fi certat între ei şi s-ar fi puşcat între ei intenţionat, Remus Sofonea fiind ucis de Laurean Haşu” mărturiseşte Vasile Bucelea.
25 de ani muncă silnică
,,Mama mea a trăit intens emoţiile foarte mari ale colaborării copiilor ei cu partizanii. Era bolnavă de inimă şi a murit cu puţin timp înaintea arestării noastre. În 1956 m-am căsătorit cu Livia Bucelea, născută Şerban, în 1939, cu care am stat 6 luni. În această perioadă, socrul meu, Ioan Şerban, a fost căutat de un securist care i-a cerut să colaboreze în vederea capturării partizanilor şi a celor care-i sprijină, dar socrul meu l-a refuzat. Cînd am fost arestat soţia mea era însărcinată cu fiica mea, Viorica. Soţia a născut în ziua de 15 iulie 1957, exact în momentele în care la Tribunalul Sibiu am primit sentinţa de condamnare la 25 de ani muncă silnică. La un an şi jumătate de la eliberare, în 1965, s-a născut fiul meu, Dan. În 1969, am avut pe cel de-al treilea copil, Mircea” relatează fostul deţinut politic.
Vasile Bucelea nu-şi cunoaşte turnătorul
,,Am fost arestat în ziua de 13 decembrie 1956. Nu ştiu nici astăzi cine m-a denunţat. Nu ştiam care dintre partizani erau liberi şi care erau arestaţi. De cumnatul meu ştiam că a reuşit să fugă în Grecia cu un paşaport fals. Din această cauză, în cursul anchetei care a durat 7 luni, nu am recunoscut nimic, în ciuda bătăilor şi a regimului crunt la care am fost supus. Acest lucru a fost reţinut şi de instanţă, fiind o cauză agravantă în judecarea mea. Timp de 4 ani n-am ştiut nimic de familia mea şi nici ea despre mine, despre fratele meu, Ion Bucelea şi despre Olimpiu Borzea. Toţi trei eram arestaţi. Casa ne-a fost percheziţionată în mod repetat şi s-a găsit o armă pe care o ţineam ascunsă, îngropată. Într-o seară întorcându-se cu carul cu boi de la cîmp, tatăl meu a aflat că în casa noastră sunt securişti care fac percheziţie. A intrat cu carul în curtea unor vecini, a băgat bivolii în grajdiul lor şi a stat ascuns până la plecarea securiştilor. Ajuns acasă, i-a spus soţiei mele că este sigur că va fi arestat şi el, torturat şi pus să-şi denunţe copiii. Era foarte frământat. A doua zi soţia mea l-a găsit mort, spânzurat în şură. S-a sinucis ca să nu pericliteze viaţa copiilor săi. Pentru soţia mea a fost un mare şoc. Nu împlinise 18 ani, era gravidă, cu ambii părinţi de pe curte morţi (socrii) şi cu soţul arestat. Rămasă singură, a trebuit să se întoarcă la părinţilor ei, Eva şi Ioan Şerban, care au susţinut-o tot timpul, iar după liberarea mea, m-au îngrijit şi susţinut şi pe mine ca pe propriul lor copil” mărturiseşte Vasile Bucelea.
Pedepsit pentru o colindă fredonată în surdină
,,După arestare, am fost anchetat 7 luni la Securitatea din Braşov, unde am fost bătut. La proces nu am beneficiat de apărare. Recursul pe care l-a înaintat avocatul din oficiu a fost respins de Curtea Militară Supremă în august 1957, în lipsa mea, care nici măcar n-am fost înştiinţat sau dus în sala de judecată. Am fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii. După condamnare am executat pedeapsa în penitenciarul din Sibiu (vara 1957-vara 1958), Gherla (vara 1958-primăvara 1963), Luciul Giurgeni (primăvara 1963-toamna 1963), Jilava (toamna 1963-13 aprilie 1964). La Braşov, în arestul Securităţii, am petrecut dintre anii 1956-1957 într-o celulă care avea geamul spart. Am îndurat frig foarte mare. Un maior de securitate pe nume Toth a venit în celulă şi cu un cinism fără seamăn, mi-a spus că eu sunt român de la ţară şi el are grijă de mine să am mult aer curat. La penitenciarul din Sibiu, în seara de Crăciun din anul 1957, am povestit în surdină cu Victor Şandru din Viştea de Jos, deţinut şi el, deşi acest lucru era interzis. Foarte încet i-am fredonat un colind de Crăciun. Am fost auzit de guardian care mi-a făcut raport şi am fost băgat la izolator pentru trei zile. Celula de izolare era la subsol, vasul care ţinea loc de closet nu mai fusese golit de ani de zile, astfel că celula era plină de urină care intra în bocanci. Primele două zile nu am primit mâncare, abia a treia zi am primit ceva să mănânc” mărturiseşte Vasile Bucelea.
Bătăile crunte de la închisoarea Gherla a lui Goiciu
,,La Gherla, cât timp am fost în celular, eram scoşi la plimbare de două ori pe săptămână. Treceam printr-un culoar, făcut de toţi gardienii, care ne loveau. Unii cădeau la pământ şi trebuia să treci peste ei, pentru că dacă te opreai erai lovit într-una. Aceste bătăi erau aplicate fără să fim pedepsiţi. Pedepsele însemnau bătăi şi chinuri. Erai pedepsit pentru orice faptă reală sau imaginară, de exemplu, pentru o ,,privire duşmănoasă”. Tot la Gherla, se dădeau dese alarme, în urma cărora toţi deţinuţii din dormitoare trebuia să ne băgăm sub paturi. Cum fiind trei paturi suprapuse, nu încăpeam toţi trei sub patul de jos şi atunci, băgam capetele şi o parte din corp sub pat, restul rămânând pe afară, iar gardienii treceau călcând peste trupurile noastre cu cizmele sau bocancii. Se practicau şi pedepsele cu bătaia, fie cu coada de lopată, fie cu alte obiecte. De la bătăi, deţinuţii erau aduşi târâş, de cele mai multe ori în stare de inconştienţă. Au fost camarazi deosebiţi, care erau mai puternici din punct de vedere fizic şi care se ofereau voluntar să primească bătaie în locul celor mai slabi şi bolnavi care nu rezistau la mai mult de o bătaie. Unul dintre aceştia a fost deţinutul Remus Budac din Cârţişoara, condamnat, ca şi mine, pentru sprijinul pe care l-a acordat partizanilor din munţi. La Gherla, în anul 1960, am fost selecţionat pentru muncă în fabrica de mobilă a închisorii. Acolo făceam dulapuri, mese, scaune, dormeze cu iarbă de mare, etc. Făceam mobilă furniruită de calitate deosebită. Lucram cu furnir nobil (Masonia şi Bobingo). Fiind îndemânatic şi performând, am primit calificarea de tâmplar. Lucram în două schimburi a câte 12 ore fiecare, având de îndeplinit norme mari de lucru. În afara schimbului, în timpul ,,liber”, eram scoşi la muncă ,,voluntară”, fiind puşi să ambalăm şi să încărcăm mobila în vagoane, să descărcăm vagoane cu buşteni sau cu cherestea şi la alte munci grele. După ce am început munca în fabrică, dintre sutele de muncitori, un număr de 30 de tâmplari, cei mai performanţi, am avut voie să scriem acasă şi să cerem un pachet de maxim 5 kg. Am cerut şosete şi veste de lână. Pachetele nu erau aduse lunar, ci doar de câteva ori într-un an. Pentru mine era pentru prima oară de când eram întemniţat că intram în contact cu familia, despre care nu ştiam nimic. Fratele meu nu avea voie să ceară pachet pentru că nu făcea parte dintre cei desemnaţi cu acest drept. Una dintre scrisorile prin care ceream pachet, l-am pus pe el s-o scrie, astfel ca familia să-şi dea seama că trăieşte. Cu ocazia primului pachet primit, am aflat că am o fetiţă frumoasă şi sănătoasă, de 4 ani. Acest lucru mi-a dat un mare imbold să vreau să supravieţuiesc lungii mele condamnări” a relatat Vasile Bucelea.
O listă lungă de camarazi
,, În primăvara anului 1963, după ce penitenciarele s-au supraaglomerat, ca urmare a nemeroaselor condamnări ale unor ţărani care se opuneau colectivizării, proveniţi din multe părţi ale ţării, nevoia de alimente a crescut şi, fiind la bază ţăran, am fost trimis la munci în ferma de legume a lagărului Luciu Georgeni, unde am stat până ce împreună cu alţi deţinuţi, m-am îmbolnăvit grav şi m-am epuizat fizic, după care am fost transferat la penitenciarul Jilava, în regim de cellular, în subteran. În perioada detenţiei, printre foarte mulţi alţii, am fost închis cu Aurel Nicşoreanu (ţăran din Merghindeal), Ionel Cristian (croitor din Viştea de Sus, legionar), Iuliş Cristea (originar din Braşov ). La Sibiu, am fost întemniţat alături de Aurel Maxim, cu preotul Victor Dâmboiu, din Drăguş. La Gherla unde am fost întemniţaţi numai deţinuţii apolitici, am fost închis cu scriitorul Paul Goma, cu fraţii Clonţea din Braşov, cu Octavian Comănici, cu Augustin Răduţ, cu Ioan Motoc, cu Mihai Ungvari, cu Ioan Petrişor, cu Başotă-ţăran din Banat, cu maramureşeanul Ştefan Tufea şi cu alte sute de camarazi. În ciuda interdicţiilor şi cu toate riscurile, preotul Dascălu oficia slujbe şi în închisoare, în condiţiile în care alţi preoţi se temeau să facă acest lucru” a mărturisit fostul deţinut politic care s-a eliberat în aprilie 1964, urmînd un tratament de 7 ani pentru a se repune pepicioare în urma bolilor de hepatită, colită, ulcer şi varice. În anul 1971, s-a angajat ca tâmplar la Cooperativa ,,Moldoveanu”, din comuna Viştea, unde a lucrat timp de 20 de ani. ,,În decembrie 1989, am sperat ca noul regim politic să promoveze în societate şi obiectivele pentru care ne-am sacrificat noi tinereţea, viaţa şi pe aparţinătorii noştri. O parte din idealuri s-au înplinit, multe altele se mai lasă aşteptate” a încheiat Vasile Bucelea.
(Extras din Vol III, ed. III, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia BAKI)
