•   Octavian Cârje, 14 ani în temniţele comuniste
  •   Anica Stângu din Cincu i-a sprijinit pe partizani, dar  a rămas necunoscută securiştilor

În lupta anticomunistă au fost implicate şi cîteva familii din Olteţ care prin sprijinul dat partizanilor din Munţii Făgăraşului au suferit ororile regimului comunist şi ale Securităţii.  Au fost anchetaţi, arestaţi şi întemniţaţi în închisorile şi lagărele de muncă de pe întins teritoriul României Octavian Cârje, Victor Surdu, Ioan Leluţiu. Octavian Cârje era student la Facultatea de Mecanică din Braşov cînd a fost arestat la data de 12 iunie 1948, odată cu arestările masive ale studenţilor, şi judecat de Tribunalul Militar Braşov pentru acuzaţia de tăinuire. A stat în arest vreme de 4 luni, eliberat fiind la 17 iunie 1949. După eliberare i-a ajutat şi sprijinit pe luptătorii din Munţii Făgăraşului, activitate ce i-a adus o nouă arestare,  la  29 aprilie 1951. Odată cu el au mai fost arestaţi consătenii lui Ioan Leluţiu, Victor Surdu, dar şi Nicolae Greavu, Ion Manea din Copăcel  şi Nicolae Stanciu din Viştea de Jos.  Procesul a avut loc un an mai tîrziu, când  Tribunalul Militar Sibiu l-a condamnat la 8 ani de închisoare. A trecut prin închisorile Braşov, Sibiu, Gherla şi Aiud, şi în coloniile de muncă din Noua Culme, Grindu şi Periprava.

 

Nişte afişe lipite, au fost acuzaţiile care i-au adus ani grei de închisoare

 

,,În luna noiembrie 1946, cu ocazia alegerilor, am fost trimis de către directorul liceului ( n.a. Liceul Industrial Regele Mihai I din Braşov)  împreună cu prietenul meu Petrică Paraschiv să lipesc afişele de propagandă ale Blocului Partidelor Democrate în incinte şi exteriorul liceului. Am lipit cîteva, iar la restul le-am dat foc. Aşa a început activitatea mea anticomunistă. Şi tot de aici s-a produs o separare între elevii atraşi de comunişti şi cei credincioşi tradiţiei şi politicii noastre naţionale. Împreună cu Petrică Paraschiv, Pavel Borzea, Gheorghe Sofonea, Octavian Nistor şi Ioan Gavrilă am format un grup de rezistenţă anticomunistă în cadrul liceului. În luna iunie 1948 am fost arestaţi toţi membrii grupului, bătuţi bestial şi înfometaţi în beciurile Securităţii Braşov, apoi încarceraţi în penitenciarul din centrul oraşului. Am fost judecaţi la 23 februarie 1949 de Tribunalul Militar Braşov. Prin sentinţa nr. 33/23 februarie 1949 am fost achitat, dar colegii mei au fost condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei. M-au eliberat pe data de 17 iulie 1949. Toată perioada am petrecut-o în camera nr. 5 a penitenciarului din centrul Braşovului, alături de colegii mei de grup şi împreună cu grupul de elevi făgărăşeni format din Victor Roşca, Ioan Mogoş, Nicolae Mazilu, Gheorghe Motoc, Ioan Glăjar şi alţii. Ajuns în libertate, mi-am terminat studiile liceale, dar drumul spre facultate mi-a fost blocat fiind repartizat în producţie. Elevii din Făgăraş, eliberaţi şi ei, au fost îndemnaţi să colaboreze cu Securitatea. Au refuzat şi au luat drumul munţilor. Am avut câteva întâlniri cu unii dintre aceştia deveniţi fugari” a relatat fostul deţinut politic.

Manifestul anticomunist i-a adus o nouă arestare

,,M-am întâlnit apoi în satul Olteţ cu Nicolae Stanciu, student fugar, studentul teolog Nicolae Greavu, elevul Ioan Leluţiu, Ioan Monea şi Vasile Surdu. S-a citit un manifest anticolectivist şi anticomunist, cu îndemn la rezistenţă naţională. Drep urmare, în noaptea Învierii Domnului, pe 29 aprilie 1951, am fost arestat din nou, din casa părintească de la Olteţ. Tot atunci au fost arestaţi şi alţi consăteni ai mei. A urmat ancheta în beciurile sinistre ale Securităţii Sibiu, cu cele mai groaznice torturi, timp de 2 luni. Prin sentinţa nr. 15/1951 a Tribunalului Militar Sibiu am fost condamnaţi: Nicolae Stanciu, student, condamnat la moarte; Ioan Duminică, student, condamnat la moarte; Nicolae Greavu, student teolog, condamnat la 12 ani temniţă grea; Ioan Leluţiu, elev, condamnat la 12 ani temniţă grea, Ioan Monea, elev, condamnat la 10 ani temniţă grea, Octavian Cârje, proiectant, condamnat la 8 ani de închisoare corecţională; Vasile Surdu, elev, condamnat la 6 ani închisoare corecţională” a menţionat Octavian Cârje.

 

Închisoarea Gherla, un  loc al morţii  

,, În februarie 1952 începe calvarul prin închisorile comuniste. De la Penitenciarul Sibiu suntem trimişi la Jilava pentru triere. Eu am fost trimis la penitenciarul Gherla, vărul meu Vasile Surdu la Aiud, iar ceilalţi au rămas în Jilava. Doi ani şi jumătate am lucrat în fabrica Gherla. În iarna 1953-1954, aproximativ 250 de deţinuţi mor aici, urmare a normelor de muncă exagerate şi a pedepselor inumane pentru nerealizarea normelor. În 1954 sunt trimis la penitenciarul Aiud, cu regim de celulă şi severă izolare, fără drept de muncă. Timp de 5 ani am suportat acest regim barbar de înfometare şi teroare cu nenumărate pedepse. Timp de 14 zile am avut un regim nemilos: apă caldă timp de  2 zile şi doar a 3-a raţie de hrană. Am ajuns la doar 45 de kg după acest regim. Era 26 aprilie 1959” a relatat fostul deţinut politic.

 

Trimis în lagărele de la  Periprava şi Grindu

,,Nu sunt pus în libertate ci sunt anunţat la data de 18 martie 1959, prin ordinul MSS nr. 1047/1959, că mi s-a fixat muncă forţată cu pază pentru faptele din trecut timp de încă 5 ani. Sunt trimis la lagărul de muncă Noua Culme, pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. M-au trimis să lucrez la stropit viţa de vie, iar apoi la spart bolovani la  cariera de piatră de pe canal. La sfârşitul lunii octombrie suntem îmbarcaţi în tren, în bou-vagon, sigilat şi transportaţi în Gara Tulcea de unde ne-au trecut pe un vas de transport cereale la Periprava. Eram vreo 300 de deţinuţi păziţi de zeci de miliţieni cu câini lup. Am mers vreo 6 km pe dunele de nisip până la colonia Grindu. În iarna 1959-1960 sunt trimis la tăiat de stuf în mijlocul deltei îngheţate cu cazare pe bac, în condiţii de foame şi frig fără precedent, iar primăvara am fost aduşi la Periprava unde am lucrat la uzina electrică până la eliberare în 26 aprilie 1964” a spus Octavian Cârje.

 

Familia i-a fost persecutată

,,Eliberat după 14 ani, o lună şi o zi de închisoare şi muncă forţată ajung din nou acasă. În toată această perioadă întreaga familie este persecutată: tata bătut de nenumărate ori, este obligat să se înscrie în colectiv; fratele trimis să facă armata la târnăcop, 3 ani; sora dată afară din serviciu. Persecuţia a continuat până în 1989 cu tot felul de îngrădiri la promovarea şi stabilirea domiciliului şi vizitat de securistul de stradă de nenumărate ori, invocând diverse motive” sunt mărturiile lui  Octavian Cârje, născut la Olteţ, 5 noiembrie 1929. Octavian Cârje a părăsit lumea celor vii în anul 2010.  AFDPR Braşov a montat o placă comemorativă pe casa lui Octavian Cîrje din Olteţ, la un an de la moartea acestuia, în 2011.

 

Anica Stângu, ,,copila din capul satului”

 

Anica Stângu din Cincu şi familia ei au fost pentru luptătorii din Munţii Făgăraşului un sprijin de mare încredere. Implicarea lor a atras furia Securităţii concretizată prin percheziţii, arestări, anchete, procese soldate cu ani grei de temniţă. Anica Stîngu a scăpat, ca prin minune, din vizorul Securităţii, rămânând sprijinul ascuns al partizanilor. ,,Anica a fost o fată deosebită. A avut curaj, iar noi aveam mare încredere în ea. N-a intrat în vizorul comuniştilor” spunea  Ion Gavrilă Ogoranu despre sprijinitoarea din Cincu a grupului de luptători. Atunci când ajungeau în zona Cincu, ei trăgeau întotdeauna la familia Stângu. Era prima casă de la intrarea în sat, grădina lor ducând spre deal. Era un loc izolat şi ferit de ochii iscoditori ai comuniştilor din sat sau de la raion. Şura din capătul grădinii a fost deseori locul de refugiu al luptătorilor. A ascuns multe din secretele acestor tineri hăituiţi de securitatea comunistă. Era în toamna anului 1951. Ifrim Stîngu, un localnic harnic şi cu credinţă în Dumnezeu, era la curent cu politica vremii. Într-una din discuţiile pe care le-a avut cu alţi consăteni care aveau aceleaşi principii a aflat de partizanii din Munţii Făgăraşului. Un văr din sat, unchi al lui Ion Gavrilă, îi adusese într-o bună zi vestea că regimul comunist nu va mai avea multe zile în ţară. ,,Vrei să-i vezi şi să-i cunoşti? Să afli de la ei ce va urma, cum va dispărea comunismul?” i-a zis Nicolae Gavrilă lui Ifrim Stângu. În acea seară urma să-i întâlnească pentru prima oară pe cei care şi-au dedicat tinereţea şi viaţa luptei anticomuniste. Ifrim Stângu îi spusese soţiei lui să pregătească pentru seară o mămăligă mare şi brânză că va avea la masă nişte oameni flămânzi. ,,Mama a făcut o mămăligă mare, a desfăcut burduful de brânză, a pregătit mâncarea şi a dat-o tatălui meu. S-a dus în şură unde erau tinerii. După un timp a venit tata în casă cu vasele goale. Tot au mâncat. N-am aflat ce au vorbit. Au fost Ogoranu, Victor Metea şi Ion Ilioiu. De atunci au tot venit. Când erau în şură duceam pe rând mâncare, tata, mama şi eu. Tata le-a spus să aibă încredere că sunt doar trei, el, mama şi o copilă. Aşa i-am cunoscut şi eu” a relatat Anica Stîngu.

 

Partizanii au fost ascunşi în casa lui Ifrim Stângu

,,Prima dată când au venit, era într-o vineri şi au stat până luni. Le duceam mâncare de trei ori pe zi, aşa cum mâncam şi noi. Părinţii au plecat la cartofi şi m-au lăsat pe mine acasă, să scot pita din cuptor, aşa se făcea pe atunci, nu cumpăram pită, dar şi să le duc mâncare. Am scos pita, am bătut-o aşa cum era obiceiul, am luat o cană cu apă şi m-am dus în şură la băieţi. Au părut uimiţi cînd m-au văzut pentru că se aşteptau la o copilă, aşa cum a zis tata, iar eu aveam 18 ani. Le-am lăsat pita şi am plecat. Pînă în 1952 au tot venit. Chiar povesteam de curând cu bărbatul meu cum a fost când am mers odată după lemne în şop. Am luat lemnele şi am plecat, dar o voce puternică m-a strigat. Cînd m-am întors speriată era un bărbat voinic în poarta şopului pe care nu-l cunoşteam, nu mai fusese la noi. Le-am dus mâncare. Le duceam cartofi, pită, slănină, fasole, ce aveam. Ogoranu cerea alimente de post, că se apropia Crăciunul. Erau credincioşi. Cred că au fost de vreo cinci ori, iar când veneau rămâneau în şură, în fân, câte două zile. După 1952 s-a întrerupt legătura pentru că tata a fost închis, iar eu m-am îmbolnăvit şi m-am internat în spital” povesteşte Anica Stîngu.

 

Procesul lui Ifrim Stângu

Tatăl Anicăi, Ifrim Stângu, a fost considerat chiabur de regim şi a fost tratat ca atare. Cei care conduceau atunci satul căutau motive pentru a-l pedepsi pe Ifrim Stîngu şi pe toţi cei care aveau pământ. Era prin 1951-1952. A fost acuzat de sabotaj şi i-a fost deschis proces. ,,A fost acuzat că n-ar fi dezmiriştit locul după secerat şi l-au târât în tribunal pentru a-l închide. În seara premergătoare arestării, au organizat o adunare obştească la cămin la care s-a dezbătut în faţa satului faptele tatălui meu, ale lui Dumitru Comşa şi ale unui profesor sas, Hecsman. Au vrut să-i ducă şi pe ei în faţa obştei pentru a-i umili. Au venit acasă la noi de vreo 5-6 ori să-l ia pe tata, dar a fugit şi s-a ascuns. Nu l-au găsit. În sală erau vreo trei oameni din sat care le ţineau isonul şi strigau ,,Trădătorii! Reacţionarii! Trebuie pedepsiţi!” Nu mai trăiesc acum, era unul venit de pe la Bran, altul care ţipa era un ungur. Procedau aşa ca să sperie lumea, să-i accepte mai uşor. ,,Ce caută puiul de năpîrcă aici!! ţipa unul văzând o rudă a lui Comşa în sală. A doua zi dimineaţă au venit acasă şi l-au arestat pe tata. Procesul a avut loc la Agnita şi l-au condamnat la 1,4 ani de închisoare. Am făcut recurs care s-a judecat la Sighişoara şi la Braşov. I s-a redus pedeapsa la 6 luni. L-au închis la Buciumeni, pe lîngă Zimnicea. A fost dus pe la fermele de stat la muncă. După ce a venit acasă a tot refuzat să se încrie în colectiv, dar n-a scăpat. În 1962 s-a înscris cu 7 hectare de pământ” a spus Anica Stîngu.

 

,,Vă rog să mă primiţi în Colectivă”

Ion Stîngu, soţul Anicăi, îşi aduce aminte cum se făcea racolarea şi înscrierea în colectiv. ,,Veneau din casă în casă grupuri de 7-10 inşi să ne convingă. Erau oameni care munceau prin fabrică. Intrau în casă şi începeau să susţină cât de bine va fi. Recurgeau la intimidare şi unde era cazul la forţă. Dar cum convingeau? Ca la sfârşit să obţină semnăturile şi acordul pe cereri de tipul: Vă rog să mă primiţi în Colectivă….A fost ticăloşie mare atunci. Şi acum este ticăloşie, dar îngereşte” a povestit Ion Stângu. Familia Anicăi, părinţii, a parcurs clipe de tristeţe profundă care i-au unit şi i-au făcut mai puternici în faţa tăvălugului vieţii. Părinţii ei au avut patru fete. Când erau la vârsta adolescenţei, toate s-au îmbolnăvit de TBC. ,,Părinţii noştri erau sănătoşi şi voinici, dar noi ne-am îmbolnăvit, pe rând. Nici acum nu ştim din ce cauză. Una dintre noi a decedat când avea 15 ani, alta la 19 ani, iar cea mare la 24 de ani când era deja căsătorită. Şi eu m-am îmbolnăvit când aveam 18 ani. Am tras prin spitale cinci ani, după care m-am vindecat. Am fost la Făgăraş şi la preventoriu la Bran. De atunci n-am mai avut probleme cu plămânii. M-am căsătorit şi am avut trei băieţi. Unul dintre ei locuieşte alături de noi, iar ceilalţi doi s-au stabilit la Sibiu” povesteşte Anica.

 

O nuntă tradiţional românească

Soţii Stângu s-au căsătorit în anul 1957, iar nunta lor organizată în luna octombrie, 26, a rămas viu întipărită în memoria colectivă a satului. A fost o nuntă pur românească. Primul semn că Anica şi Ion erau sortiţi unul pentru celălalt a fost şi numele de familie, acelaşi la amăndoi, chiar dacă nu erau neamuri. ,,În perioada interbelică toate nunţile se organizau la căminul din sat, iar nuntaşii îmbrăcau portul popular al satului. Regimul comunist a stopat aceste obiceiuri şi chiar au interzis organizarea de nunţi tradiţionale. Ăsta era şi scopul lor, de a desfiinţa tradiţiile şi credinţa. Pe vremea lor, căminul cultural a fost transformat în magazie de produse. Noi ne-am dorit o nuntă românească şi am încercat să o organizăm. Conducătorii satului şi primarul de atunci au încercat să ne blocheze. N-au vrut să ne dea căminul până când tatăl meu a scos 100 de lei din bancă, i-a băgat primarului în buzunar şi apoi acesta a aprobat. Dar au organizat sâmbătă seara o adunare a satului pentru a nu ne lăsa să împodobim sala. Abia duminică am aranjat sala înainte de a merge la biserică. Noi am îmbrăcat costume populare, iar laolaltă cu noi toţi sătenii. Nu le-am impus, dar aşa au vrut ei, cu mic cu mare. Şi străinii de sat şi-au procurat costume populare şi s-au îmbrăcat. Chiar şi plutonierul satului şi inginerul, iar gestul lor a atras furia mai marilor. A fost o nuntă frumoasă, cu 180 de persoane, la care s-au respectat toate tradiţiile vechi. A cântat muzicantul satului, un anume Sami” au spus soţii Stângu.  (Extras din Vol III,ed. III, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia BAKI)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here