,,Dacă fizic ne-au răpus, spiritual putem spune că am învins” era convingerea medicului Teofil Mija, cel care a cunoscut teroarea din zarca Gherlei şi reeducarea Aiudului. Octav Bjoza, Ioan Roşca, Dumitru Moldovan, Ioan Bucelea, Ilie Tudor, Teofil Mija, Octavian Balaban, Puiu Ursu, Eugen Raţiu, Nicolae Pătraşcu, Ioan Munteanu, Nicolae Purcărea, Victor Dâmboi, Traian Popescu, Vasile Bucelea, Nicolae Stanciu, Ion Gavrilă Ogoranu, col. Dabija, Nicolae Golea, Mihai Maga, Toma Arnăuţoiu, Ioan Buta, Remus Budac, Nicolae Nicolau, George Manu, Radu Gyr, Olimpiu Borzea, Ioan Halmaghi, Nistor Chioreanu, Victor Metea, Ioan Chiujdea, Remus Sofonea, Gheorghe Haşu sînt doar cîteva nume ale celor care au fost hăituiţi de Securitatea comunistă, ca mai apoi să cunoască suferinţele şi calvarul Aiudului, Gherlei, Canalului sau al Jilavei. Lista lor continuă cu mii de alte nume. Numai în anul 1959 la temuta închisoare Aiud au fost 7000 de deţinuţi poitic, victime ale sistemului stalinist, conform afirmaţiilor deţinutului care porţiona raţiile zilnice de pîine.
Gherla şi teroarea din Zarcă
Ajunserăm la poarta închisorii Gherla. Cu emoţii am călcat în necunoscutul unei vieţi ascunse după gratii şi după o poartă masivă din metal. Regimul detenţiei din închisorile comuniste
îl cunoşteam din relatările celor care i-au supravieţuit, dar acum aveam să văd pe viu dimensiunea suferinţei. Prima poartă de la închisoarea Gherla. Şef, ofiţeri, gardieni, inspectori, o forfotă care-ţi da fiori reci. Grijulii ne-au luat buletinele, ne-au trecut pe liste, ne-au trecut prin filtrul cu infraroşii, ne-au confiscat ceasuri, aparate foto, telefoane. Preţ de 30 de minute ne-au golit de tot ceea ce ei numeau compromiţător şi periculos regimului de detenţie. Asta în condiţiile în care noi eram vizitatori şi nu în barca celor vărgaţi. În urmă cu decenii foştii deţinuţi politici erau prigoniţi şi torturaţi după această poartă păzită acum cu infraroşu. ,,Bandiţilor, dacă ajungeţi la poarta 2 în picioare, nu veţi ieşi cu bine de aici”. Era replica fiorosului Petrache Goiciu, comandantul închisorii Gherla de după 1952. ,,Cînd eram debarcaţi din camioane la poartă ne întîmpina Goiciu care ne trecea printr-un culuar format de gardienii înarmaţi cu băte, picioare de scaune, clanţe de uşi, ţevi şi care ne loveau pînă la epuizare. Aşa eram primiţi la Gherla de Goiciu” explica Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care a fost încarcerat la Gherla. Şi Ioan Roşca din Mândra a fost deţinut în această închisoare. Vizitînd-o la 60 de ani de la calvar, a spus doar că simte un fior pe şira spinării. Astăzi închisoarea nu mai aminteşte nimic din ceea ce a fost atunci. Celule modernizate, televizoare, sală de fitnes, terenuri de sport, săli de cursuri, bibliotecă, sală de calculatoare, ateliere de creaţie, biserică, film, zonă de relaxare, terapie de toate felurile, hrană îndestulătoare, program de masă, de somn, de linişte, de studiu, şcoală, profesori, cursuri, ore de pictură, ore de muncă, etc. Sînt condiţiile europene de care beneficiază criminalii, hoţii, tălharii, evazioniştii, ucigaşii, delapidatorii şi toţi cei care au fost dovediţi drept infractori. Se spune că ar fi închisoarea model pentru mai marii UE care verifică sistemul penitenciar din România. Pentru întreţinerea unui deţinut statul român cheltuieşte azi 2400 lei pe lună. Iar Ministrul Justiţiei este preocupat de recursul compensatoriu al infractorilor şi de plata de despăgubiri, la 5 lei/zi de detenţie.
Torţionarul Petrache Goiciu
Pentru foştii deţinuţi politici însă închisorile erau adevărate lagăre de exterminare. Sîngele cu care sînt pătaţi pereţii celulelor de la Gherla se datorează acarului Petrache Goiciu ajuns comandant aici, ofiţerului nemilos Istrate ajuns prin ’59 locotenent major, un bărbat mic şi ţigănos. ,,M-a bătut cu ciocanul la tălpi atît de tare de o lună n-am putut călca”. Un Todoran, un Domocoş, un Panait, un Mihalcea, un Todea, un medic Sin au scris istoria terorii de la Gherla. S-a păstrat aici fosta Zarcă unde erau chinuiţi foştii deţinuţi politici. Este nefolosită şi se poate vizita. Am coborît pe nişte scări de piatră insalubre la subsolul temniţei, cam 3 m subteran. Lumina abia pătrunde în acest subsol prin geamurile mici acoperite de grilaje. Pe jos este apă, iar umezeala este impregnată adînc în pereţii groşi din piatră. Este întuneric şi rece. Imaginea este sinistră, iar faptul că în astfel de condiţii au fost încarceraţi oameni, ţărani, muncitori, intelectuali, generali, ingineri, înseamnă cruzime diabolică. Pentru a putea înainta în subsol fără să te uzi, gazdele au pus pe jos scînduri din lemn. În vechiul regim, deţinuţii stăteau în apă pînă la glezne sau la genunchi. Erau patru încăperi la subsolul în care am intrat. Purtau urmele fostelor izolatoare: paturile din metal fixate bine pe perete, locul în care era tineta şi fereastra îngustă, fără geam dar cu gratii. O singură celulă mai păstra uşa masivă din lemn şi pe cea din zăbrele. Celula avea cam un metru lăţime şi vreo 2 m lungime. În celula cu nr. 3 de exemplu a stat la carceră şi Octav Bjoza. Un regim dur, de exterminare aveau deţinuţii politici care erau trimişi în Zarcă. Mîncare la trei zile şi atunci o jumătate de raţie. Dimineaţa la ora 5.00 erau treziţi, li se ridicau paturile pe perete, iar pînă la 22.00 stăteau în picioare în apa ajunsă şi pînă la mijlocul gambelor. Nici în toiul iernii nu aveau căldură, uneori geamurile nici nu aveau sticlă. Liderul ţărănist Coposu a stat într-o astfel de celulă 3 ani şi jumătate. Mintea omului nu poate cuprinde dimensiunea terorii din Zarca Gherlei, dar ea a existat şi a fost comandată de Goiciu şi alţii ca el. Deţinuţii ajunşi la Zarcă erau sigur condamnaţi la tuberculoză şi la moarte. Mulţi făgărăşeni şi-au lăsat numele pe aceşti pereţi, Ioan Roşca, Simion Ghiavu, Ioniţă Greavu, Victor Geamănu, Ioan Buta, Puiu Ursu, Octavian Balaban, Dumitru Moldovan şi nu doar ei. Nu pot să nu redau aici suferinţa dusă la extrem pe care Nistor Chioreanu a trăit-o la Gherla şi pe care medicul Teofil MIja din Braşov a relatat-o în cartea sa de memorii. După greva de la Aiud, Nistor Chioreanu a ajuns la Gherla unde Goiciu îi pregătise un regim de exterminare cu dedicaţie. ,,O hrubă de cărămidă netencuită, 3 m pe 2 m, cu un plafon jos, să-l atingi cu mîna. Era o putoare teribilă în interior. Începînd cu ziua a treia nu mă mai puteam ridica din cauza durerilor de şale, căci aburii pătrunseră peste tot, ca şi în hainele care acum miroseau nu numai a fecale dar şi a putreziciune” relata Nistor Chioreanu. Şase zile a stat în acea hrubă după care a fost dus înapoi în Zarcă. Abia după ce a refuzat hrana, a venit medicul, iar gardienii l-au spălat şi i-au dat haine curate şi l-au dus în celulă. L-au salvat de la moarte tot deţinuţii printre care dr. Mija care i-au procurat vitamine şi slănină din poţia lor. Aşa s-a însănătoşit Nistor Chioreanu căruia deţinuţii îi spuneau ,,Moşu”.
Camera de execuţie
Nu departe de Zarcă se afla camera de execuţie care astăzi este amenajată ca muzeu. O încăpere care-ţi dă fiori, cu pereţi groşi din cărămidă, întunecoasă şi rece. O nişă construită într-unul din pereţi servea drept loc pentru execuţie. Deţinuţii condamnaţi în pseudo-procese erau puşi în faţa armei şi executaţi. Pe lista afişată în camera muzeu sînt 22 de persoane care au fost ucise prin împuşcare, printre ele fiind Alexandru Dejeu, fratele fostului ministru postdecembrist, Gavril Dejeu din Sibiu. Deţinuţii consideraţi periculoşi pentru regim erau ţinuţi în lanţuri la mîini şi picioare şi cu ochelari negri la ochi. Sînt expuse lanţurile pe care deţinuţii politici erau obligaţi să le poarte pînă la epuizare. În partea de incintă în care se află azi biserica este o zonă încercuită de pereţi pictaţi cu însemne religioase. Sînt scrise numele preoţilor care au trecut prin Gherla, din toate confesiunile. Figurează numele preoţilor făgărăşeni Victor Dâmboiu, Ioan Năftănăilă, Ioan Opriş. Era prin 1956. Condiţiile inumane i-au determinat pe foştii deţinuţi politic să se revolte împotriva comenduirii. Unii au făcut greva foamei, iar cei mai mulţi şi-au aruncat obloanele şi hornurile de la celule. Revolta a atras noi cruzimi din parta lui Goiciu. ,,Odată şi-a montat mitraliera pe peretele unui balcon de unde se vedeau celulele şi a început să tragă în orb. I-a rănit pe mulţi dintre cei care se aflau în celule” relata Octav Bjoza.
Cetatea morţii, Aiud
Aiud era socotită cea mai severă din sud-estul Europei. Pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era Zarca – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda ardelenilor români. Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar comuniştii n-au ţinut cont de acest fapt. Pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi în cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, pentru a nu se vedea în curte. Deţinuţii abia mai puteau zări cîte un petic de cer. În astfel de condiţii au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali, eroi din ultimul război mondial. O celulă avea 4 m lngime şi 2 m lăţime şi mai mereu era suprapopulată. Deţinuţii dormeu pe duşumea pe cîte o pătură roasă şi ruptă. Hrana avea cam 700 calorii zilnic, iar apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, şi trebuia să ajungă pentru băut, spălat faţa şi vasele. Se urmărea exterminarea fizică prin înfometare şi boli. Deţinuţii erau schelete ambulante, doar pielea le mai acoperea oasele. Trupurile lor erau pline de puroi şi murdărie. Unele statistici care s-au mai păstrat arată că din septembrie 1949 pînă în august 1950 au murit de foame 625 de oameni care au fost aruncaţi în gropi comune săpate în Râpa Robilor. ,,Lovitura fatală, terminală, folosită de călăul colonel de securitate Gheorghe Crăciun, directorul penitenciarului Aiud în perioada reeducării, era izolarea cu regim special de asasinare prin exterminare, într-o fostă capelă creştină a penitenciarului. Nu trebuie uitaţi colaboratorii lui: colonelul politic Iacob, primul adjunct al lui Crăciun, colonelul Ivan, plutonierul Dumitrescu şi ceilalţi ofiţeri şi politici, ajutaţi de subofiţeri securişti, paznici. Crăciun a fost chestorul Poliţiei Cluj pe timpul grevei studenţeşti din 1946 de la Cluj, apoi a fost şeful Securităţii Sibiu, executantul condamnărilor la moarte a luptătorilor anticomunişti din Munţii Apuseni conduşi de majorul Dabija. I-a urmărit şi persecutat şi pe făgărăşenii din rezistenţa activă şi pasivă din Ţara Făgăraşului. Cuiul lui Crăciun a fost însă Ion Gavrilă Ogoranu, singurul care nu s-a lăsat prins de Securitate vreme de 30 de ani. S-a predat în 1976 afişîndu-se la Cluj, locul în care a intrat în revolta anticomunistă. Nici atunci Crăciun sau alţii ca el n-au putut să-l încarcereze, preşedintele american Nixon intervenind pentru eliberarea lui.
Celulele din capelă
Celulele morţii erau amenajate în cele trei capele contruite de Maria Tereza. Aveau pereţi înalţi de 6-8 m, iar ferestrele care serveau la fosta biserică drept aerisire, erau acum acoperite cu scînduri bătute în cuie, astfel încît iarna aerul rece să poată intra uşor. Nu aveau sursă de încălzire, iar gardienii aruncau apă pe pavimentul de ciment care iarna se transforma în gheaţă. Zidurile din beton făceau ca în interior temperatura să fie mai scăzută decît afară. Aici erau lăsaţi în cămaşă, indispensabili, pantaloni, vestă şi o bonetă, iar iarna mantaua de puşcăriaş. Hrana era pentru o zi un polonic de apă sărată caldă, iar tot a trei azi şi cîte 80 g de pîine. Aceste celule au funcţionat între 1962-1964, atît cît a funcţionat reeducarea la Aiud. Celulele de la capelă erau destinate în special legionarilor. Nistor Chioreanu, Teofil Mija ereau mereu locatari ai acestor celule.
,,Calvarul Aiudului”, monumentul de la Râpa Robilor
În curtea închisorii de azi, pe un perete, a fost amplasat un panou pe care sînt trecute numele la vreo 200 de foşti deţinuţi politic care au fost încarceraţi aici. Departe de a fi numărul real al lor.Pentru vizitatori s-a realizat un circuit turistic. Două celule în temuta Zarcă a Aiudului, una care să redea viaţa de azi a deţinuţilor şi alta vechile condiţii. Dar fosta Zarcă a fost reamenjată şi nu mai aminteşte de teroarea instaurată în regimul comunist. Un tînăr de azi dacă vizitează celula muzeu rămîne cu falsa impresie că foştii deţinuţi politic duceau o viaţă uşoară. Un geam intact cu gratii, un pat acoperit de o saltea groasă şi un pled din lînă curat, o sobă nouă, o tinetă care ocupa un colţ al celulei şi un ciubăr din lemn pentru apă amplasat în colţul opus, lîngă geam, paviment din scîndură de brad curată şi călduroasă. N-a fost astfel în trecut, deţinuţii nu aveau sobe sau saltele groase de tip relaxa sau măcar din paie, strejacuri cum se numeau. La Aiud foştii deţinuţi erau exterminaţi, trupurile lor fiind aruncate în gropi comune săpate pe Râpa Robilor de la marginea oraşului. Osemintele lor au fost descoperite în timpul săpăturilor din timpul construcţiei monumentului martirilor de la Aiud, proiect al Părintelui Iustin Pârvu. Monumentul este impresionant, o cruce imensă din lem care se sprijină pe alte cruci montate pe un suport masiv din beton. Construcţia lui a început la 28 octombrie 1992, iar la 14 septembrie 1999 a fost sfinţit. Părintele Iustin Pârvu spunea că Aiudul este Ierusalimul neamului românesc. Sub monument a fost construit un altar în care au fost amplasate oasele scoase la suprafţă în timpul şantierului. Pereţii încăperii nu poartă icoane ci plăci de marmură pe care sînt încrustate numele celor ucişi aici. În osuar cel mai mare spaţiu este ocupat de numele făgărăşenilor care au trecut prin teroarea Aiudului. În partea opusă osuarului a fost construită capela. Pereţii acesteia sînt tapetaţi cu numele deţinuţilor politici din închisorile comuniste ale ţării. Sînt mii şi mii de nume. Sînt mulţi făgărăşeni pomeniţi la ,,Calvarul Aiudului” aşa cum a fost denumit monumentul. Fără să vrei, lacrimile îţi curg şuvoi pe obraz atunci cînd atingi cu mîna marmura încrustată cu numele martirilor. În spatele fiecărui nume este suferinţă şi moarte. (Lucia BAKI)
