Istoria Uniunii Europene: Paradisul libertăţii şi prosperităţii

Uniunea Europeană a fost privită de către fostele state comuniste din Europa Centrală, dar mai ales din Sud-Est, ca un paradis al prosperităţii şi al libertăţii. Dacă analizăm mai profund problema vom realiza că fostele state comuniste din centrul Europei s-au intergat mai bine pentru că acolo a fost, odinioară, fieff-ul marilor imperii. Rudolf deţinea pîrghia Sfîntului Imperiu roman de naţiune germană de la Praga. Lipsiţi de libertatea la opinie, dreptul de a călători liber, cei din Sud-Estul Europei au văzut Uniunea Europeană ca pe o campioană a drepturilor şi a libertăţii. Să nu fim naivi, actuala Uniune Europeană din care ne mîndrim acum că facem parte nu este decît o sinteză rafinată a imperialismului şi colonialismului occidental. Am aderat înspre ,,Europa civilizată“ dar am plătit. Actuala Uniune Europeană este o sinteză a vechiului Imperiu Habsburgic şi Austro-Ungar şi a fostelor puteri imperialiste şi colonialiste occidentale, Franţa şi Germania.

Europa Centrală- fostul Imperiu Habsburgic

Astăzi Europa Centrală poartă semnele vizibile ale fostului Imperiu Austro-Ungar aflate mereu într-un proces de reinventare sub diferite forme. ,,Imperiul Austro-Ungar, un conglomerat multi-naţional şi multietnic de state aflate sub dominaţia autoritară a suveranilor habsburgici, a fost una dintre marile puteri europene în secolul al XIX-lea, dar presiunile naţionaliste şi înfrîngerea în primul război mondial îi vor aduce prăbuşirea. Deşi habsburgii nu au cucerit un imperiu peste mări, ei au întreprins una dintre cele mai notabile aventuri expansioniste în Europa, prin anexarea unei regiuni balcanice cu o numeroasă populaţie musulmană. Exemplul elocvent este Bosnia-Herţegovina, în 1908. Totuşi, lipsa de colonii străine nu a împiedicat Austro-Ungaria să se implice în multe acţiuni îndrăzneţe, de la supunerea Egiptului şi Sudanului la Răscoala Boxerilor din China. Comercianţii din portul Trieste, savanţii, misionarii şi aventurierii din Austro-Ungaria şi-au făcut simţită prezenţa în diverse părţi ale lumii coloniale, iar guvernul de la Viena, afişînd în mod deschis ambiţii internaţionale, a sprijinit ,,imperialismul colectiv“ european la finele secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX. Imperiul Habsburgic însuşi creat în mare parte prin cuceriri, condus dintr-o capitală imperială, marcat de inegalităţi în statut, drepturi politice şi dezvoltare economică între aşa-numitele ,,naţionalităţi istorice“ şi popoarele supuse dintre graniţele sale, frămîntat de rebeliuni pe baze etnice şi mişcări politice de-a lungul secolului al XIX-lea are, în unele privinţe, caracteristicile altor imperii, mai fragmentate din punct de vedere geografic, care au făcut parte din peisajul politic internaţional în epoca modernă. Azi asistăm la un interes deosebit asupra istoriei monarhiei austro-ungare, graţie interesului crescut asupra Europei Centrale. Și sînt puţine posibilităţi ca acest interes să se diminueze. Motivele sînt evidente. În anii 70 exista deja o dezbatere aprinsă între istoricii din est şi cei din vest, dar evoluţiile politice de după 1989 au generat o nouă provocare, odată cu dezintegrarea sistemelor socialiste din estul şi sud-estul Europei, şi ulterioara reorientare ideologică a elitei lor sociale. A existat nu doar o preocupare crescîndă pentru istorie, dar şi o revizuire frecventă a interpretărilor anterioare ,,reinventarea Europei Centrale“, după spusele lui Steven Beller. Detaşarea modernistă, de pe postura critică, de trecut, a fost înlocuită cu o analiză a moştenirii culturale, cu ,,Europa Centrală“ ca un punct de referinţă pentru căutările recente în privinţa identităţii. Nu e nimic nou în conştientizarea faptului că Europa Centrală a fost, timp de secole, relativ omogenă cultural, politic şi economic, cu monarhia habsburgică aflîndu-se în centrul său, ca o formă de structură statală ce a existat pînă în 1918. Ce s-a schimbat este perceperea acestui imperiu. Analizele naţionaliste ale monarhiei danubiene, văzută ca o ,,Volkerkerker“ (închisoare a popoarelor) şi criticismul iluminist faţă de respingerea drepturilor democratice au deschis calea viziunii adesea nostalgice asupra unei comunităţi multietnice de civilizaţii, ,,un imperiu grijuliu“ spune Waltre Sauer (Robert Aldrich- editor, Epoca Imperiilor)

Franţa colonialistă

,,Politica colonială este fiica politicii industriale“ spunea Jules Ferry. ,,Nu există dubiu că Revoluţia Industrială a jucat un rol important în expansiune prin aceea că a oferit armatei şi flotei franceze o nemaiîntîlnită superioritate tehnică, aşa cum oferise tuturor armatelor europene. Transportul şi aprovizionarea cu material militar pentru trupele expediţionare erau acum mult mai simplu de realizat, iar puterea de foc a fost considerabil dezvoltată, prin apariţia unor tipuri de armament. Avuţia naţională sporită a dat statului mijloacele financiare necesare să-şi urmeze politicile coloniale fără ca bugetul să aibă de suferit. În cercurile industriale şi de afaceri, expansiunea a alimentat şi dorinţa de a găsi noi surse de profit“ (Jacques Fremeaux). În anul 1914 imperiul colonial francez dădea 10% din comerţul exterior al statului iar ţara ocupa locul al III-lea în lume, după Marea Britanie şi Germania. Întotdeauna, Franţa s-a folosit de pretexte politice şi diplomatice pentru cuceririle sale. ,,Cuceririle coloniale au fost justificate prin pretexte diferite. Algerul, de pildă, a fost ocupat ca represalii după ce dey-ul, Hussein, îl insultase public pe consulul francez şi algerienii trăseseră cu tunurile într-o navă avînd la bord plenipotenţiari francezi. Primele expediţii în Cochinchina şi cucerirea Saigonului, în 1859, au venit ca răzbunare a uciderii misionarilor catolici. Asigurarea libertăţii şi protecţiei comerţului au constituit una dintre motivaţiile găsite ocupării bazinelor Senegalului şi Nigerului, în vreme ce lupta contra sclaviei a servit drept pretext pentru legitimarea expansiunii în bazinul Congoului şi în Ciad. Invadarea Tunisiei, în 1881, a fost bazată pe presupusele tulburări apărute între triburile de la graniţa cu Algeria. Puteau exista şi o serie întreagă de motive pentru intervenţie, cum a fost cazul Marocului. Guvernul indigen de aici a fost iniţial acuzat, în 1903, că ar fi incapabil să securizeze frontiera cu Algeria; apoi o rebeliune împotriva rezidenţilor europeni din Casablanca a oferit francezilor un bun motiv pentru a ocupa portul oraşului, în 1907; în fine, o revoltă contra sultanului a determinat armata franceză să preia controlul asupra capitalei marocane, Fez, în 1911“ (Fremeaux). Imperiul colonial francez s-a extins pe cale violentă în numele ,,libertăţii“ şi a asigurării ,,integrităţii“, a civilizaţiei. ,,Algeria a fost supusă după un conflict îndelungat, presărat cu violenţe atroce, ce s-a desfăşurat între 1839 şi 1857. La fel de violentă, deşi mai scurtă ca durată, a fost ocuparea Africii de Vest franceze, între 1880 şi 1897; cea a Marocului, deşi mai puţin brutală, a venit în urma unor lupte aprige, între 1912 şi 1934. În Indochina, cucerirea regiunii Annam, în centrul Vietnamului, şi mai ales a Tonkinului, spre nord, au necesitat un amplu efort militar, în principal pentru asigurarea controlului frontierei cu China. Subjugarea Madagascarului a durat cîţiva ani, în vreme ce conducătorul Cambodgiei a acceptat impunerea protectoratului francez în 1863, pentru a-şi salva ţara de ambiţioşii săi vecini, regele Siamului şi împăratul Annamului. Ocuparea Congoului francez, condusă de Brazza, s-a desfăşurat paşnic între 1875 şi 1882, iar din 1885 în 1887 exploratorul Auguste Pavie, folosind doar puterea sa de convingere, a reuşit să-i determine pe suveranii Laosului să se supună Franţei. Mai tîrziu, chiar şi în ţările ce se supuseseră de bună voie francezilor au izbucnit frecvente rebeliuni. Unele, pe scară mai largă, precum revolta algeriană din Kabylia în 1871, dar niciuna suficient de puternică încît să ameninţe dominaţia franceză, pînă la insurecţia comunistă declanşată în Vietnam, la finele anului 1946“ spune Jacques Fremeaux. (Epoca Imperiilor- editor Robert Aldrich).

Germania

Deşi a declarat în 1881 ,,Cît timp sînt cancelar imperial, nu vom duce o politică colonialistă“, Bismarck nu s-a ţinut de cuvînt. Era un mesaj ferm de a se opune oricărei colonizări formale venite din partea Reichului german. Va ceda însă în anul 1884 presiunilor afaceriştilor coloniali printr-o telegramă devenită faimoasă, din data de 24 aprilie 1884 cînd declară noile achiziţii ale negustorului de tutun Adolf Luderitz ,,sub protecţia oficială a Imperiului German“. Este vorba de golful Angra Pequena (azi golful Luderitz din Namibia). ,,Deşi manifesta aversiune pentru proiect, Bismarck a angajat tînărul stat german spre statutul de putere colonială. În anii ce au urmat, imperiul wilhelmian a acaparat o serie întreagă de colonii care, acoperind circa 2,9 milioane de kilometri pătraţi, se întindea pe o suprafaţă de şase ori mai mare decît cea a ţării-mamă. Ca şi Belgia şi Italia, Germania era o întîrziată printre puterile coloniale, dar era nerăbdătoare să prindă din urmă mult invidiatele sale rivale, Anglia şi Franţa. Această ,,experienţă istorică“ a rămas ,,un episod imperial în general lipsit de consecinţe“ pentru Germania. Rămîne încă în discuţie, la fel ca şi cea legată de considerarea Republicii federale o fostă putere colonială ,,neîmpovărată“, potrivit percepţiilor de pe plan intern şi de pe plan internaţional“ spune Joachim Zeller (Epoca Imperiilor) Germania îşi întemeiază un al doilea imperiu peste mări după anul 1871,odată cu întemeierea reichului german. Între perioada noiembrie 1884- februarie 1885 are loc, la Berlin, Conferinţa asupra Africii de Vest sau Conferinţa pentru Congo. Înainte de aceasta Germania obţine protectorate valoroase în urma cărora se vor întemeia coloniile Africii de Sud-Vest Germane- Namibia, Togo, Camerun. După 1885 urmează Tanzania, Rwanda, Burundi care vor alcătui Africa de Est Germană. Germania va dobîndi posesiuni de-a lungul Oceanului Pacific: Noua Guinee Germană, insulele Kaiser Wilhelmsland, arhipelagul Bismarck, insulele Solomon de Nord, Nauru şi Carolinele, insulele Mariane, Palau şi Samoa Germană. ,,În China, ocuparea ,,în arendă“ a zonei Kiaochow (Hong Kong-ul german) din 1897 a fost considerată de cancelarul de atunci, Bernhard von Bulow, ca un proiect deosebit de prestigios“. (Joachim Zeller). Cel de-al III-lea Reich, a băgat spaima în celelalte puteri coloniale şi imperiale. Doar intervenţia S.U.A. care dispunea de o industrie foarte puternică a făcut ca Europa să nu devină o ,,Walhalla“.

Uniunea Europeană un proiect născut din cenuşa imperiilor

Uniunea Europeană a constituit tocmai ambiţia fostelor puteri, eclipsate după cel de-al II-lea Război Mondial, de S.U.A şi U.R.S.S. de a se ridica din nou. Ele au înţeles că doar o economie dezvoltată le vor propulsa din nou în ierarhie. Au învăţat din istoria anterioară că o armată puternică are în spate o economie şi o infrastructură puternică. Părintele Uniunii Europene este economistul francez Jean Monnet (1888-1979). În anul 1947, acesta elaborează aşa-numitul Plan Monnet pentru revitalizarea economiei franceze care a fost drastic slăbită în urma războiului prin ajutor şi măsuri radicale ale guvernului francez. Bazele Uniunii Europene au fost puse într-o perioadă în care foştii aliaţi din cel de-al II-lea Război Mondial au început să se situeze în tabere opuse. ,,În decurs de cîţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. De aceea, privită în perspectivă istorică, victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la ,,războiul fierbinte“ la ,,războiul rece“. Ultimul era astfel denumit pentru că, deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război, nu a presupus lupta armată, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare“ spune Constantin Vlad (Istoria Diplomaţiei, Secolul XX). Au fost acţiuni de spionaj, sabotaj, război economic, lupta ideologică pentru împărţirea sferelor de influenţă între Est şi Vest, soldată cu lovituri de stat şi sprijin armat, material şi logistic acordat duşmanilor ambelor tabere. Semnele Războiului Rece au apărut în anii 46-47 iar acest conflict între statele comuniste sprijinite de Moscova şi cele occidentale a durat pînă la sfîrşitul anilor. ,,Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. Războiul singularizase două ţări, anume SUA şi Uniunea Sovietică, în postura de superputeri, adică puteri avînd interese globale şi dispunînd de capacităţi, inclusiv militare, de a proiecta şi proteja aceste interese la nivel planetar. În jurul acestor superputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianţe politico-militare, adică blocuri de putere“. (Constantin Vlad). Pe data de 5 aprilie 1949 se constituie, la Washington, Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) care cuprindea Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia şi Statele Unite. În anul 1952 Grecia şi Turcia aderă la Alianţă, pentru ca, în 1955 să intre Republica Federală Germană iar, în 1981, Spania. ,,Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16 membri pe întreaga durată a Războiului Rece. După depăşirea acestuia, NATO se menţine ca alianţă politico-militară, parcurgînd un proces de adaptare la noile realităţi geopolitice“ (Constantin Vlad). În anul 1997 sunt invitate să intre Cehia, Polonia şi Ungaria, iar în anul 1999 sînt primite ca membre. România dobîndeşte statutul de aliat în anul 2004. De cealaltă parte, U.R.S.S îşi creează o grupare proprie prin Organizaţia Tratatului de la Varşovia din 5 mai 1955, din care făceau parte Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (RDG), Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. La începutul anilor 60 Albania părăseşte Tratatul. În acest context internaţional, are loc înfiinţarea Uniunii Europene. Este un proces foarte complex ce nu poate fi separat de perioada Războiului Rece.

Un organism supranaţional

În prezent, Uniunea Europeană este o comunitate statală economică, politică, de securitate şi de apărare formată din 28 de state membre care îşi realizează interesele comune prin intermediul unor politici, programe şi proiecte comunitare. La baza acestei comunităţi se află două nume sonore: Jean Monnet şi Robert Schuman. Jean Monnet, în calitatea sa de Șef al Organizaţiei Naţionale a Planificării în Franţa, propune crearea unui organism supranaţional care să administreze producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi a Germaniei. Pe data de 9 mai 1950, Robert Schuman, care deţinea funcţia de Ministru al Afacerilor Externe francez lansează o declaraţie inspirată de către Jean Monnet prin care Franţa propunea crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta, denumită ulterior ,,declaraţia Schuman“, devine temelia viitoarei Uniuni Europene. Declaraţia are la bază patru principii:

•  Asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice
•  Acţiuni comune ale Franţei şi Germaniei bazate mai ales pe reconcilierea istorică.
•  Asigurarea cooperării între naţiunile europene
•   Convergenţa intereselor popoarelor europene.

Iniţiativa Franţei este susţinută de către Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Pe data de 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul ce constituia ,,Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului“ cu termenul tratatului de 50 de ani (CECO). În data de 25 martie 1957 ,,cei şase“ semnează la Roma Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROTOM) care va intra în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tot în aceeaşi zi va fi semnată Convenţia cu privire la unele instituţii comune în domeniul controlului politic şi în cel jurisdicţional. La data de 8 aprilie 1965 Tratatul de la Bruxelles, numit şi Tratatul de Fuziune, consfinţeşte unificarea instituţiilor executive şi legislative înfiinţînd un singur Consiliu şi o Comisie Unică pentru a obţine o singură administraţie, un singur buget şi un singur statut al personalului. Cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor fuziona formînd Comunitatea Europeană. Între 1-2 decembrie 1969 are loc întîlnirea de la Haga unde ,,cei şase“ vor lua în discuţie aprofundarea integrării şi a extinderii Comunităţii. Vom vedea cum aceste tratate vor fi modificate în timp ce şi alte ţări vor adera la acest organism comun pentru o mai mare transparenţă. Fostele mari puteri imperiale şi coloniale, actuale mari puteri în plan european şi internaţional au adus în Uniunea Europeană un bagaj istoric, cultural şi o încărcătură spirituală.Pretextul extinderii coloniale din perioada modernă a fost făcut în numele ,,libertăţii, egalităţii, fraternităţii“ şi, bineînţeles, a menţinerii păcii. (Ştefan BOTORAN) (Va urma)