- Strigăturile, cîntecele, glumele şi jocul tradiţional au animat şezătoarea de la Rucăr
- Războiul de ţesut, mobilier nelipsit din casa Vioricăi Marcu din Rucăr, singura care mai năvădeşte şi ţese în sat
- Un film de promovare al satului va cuprinde sezătoarea organizată în jurul războiului de ţesut
Identitatea naţională înseamnă păstrarea portului popular tradiţional aşa cum a existat peste vremi, înseamnă păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor. Cît adevăr există în spusele lui Lucian Blaga: ,,Veșnicia s-a născut la sat”! În Ţara Oltului portul popular şi tradiţiile sînt simbolurile locului şi au rămas nealterate în fiecare sat situat între Munţii Făgăraşului, rîul Olt, pînă pe Târnave. Vedem şi astăzi la jocul din vatra satului ia făgărăşeană învineţită şi strălucitoare în gerul Crăciunului şi al Bobotezei sau în arşiţa soarelui de la Sfînta Maria. Cheptarul înflorat de Drăguş sau cel sobru de Rucăr şi Voila se găsesc în lăzile de zestre sau dulapurile moderne ale gospodinelor. Şurţele, saricele, crătinţele şi cioarecii sînt scoase la aerisit periodic de femeile din sate semn că portul tradiţional contează în satul făgărăşean. În nicio zonă a ţării parcă nu există port popular mai frumos şi mai bine păstrat. Găsim în elementele portului făgărăşean obiceiurile locului şi chiar firea omului. Simplitate şi robusteţe erau caracteristicile portului vechi al Ţării Oltului şi erau date de liniile drepte ale costumului, materialul gros, lungimea şi culoarea sură sau neagră a recălelor, ca şi albul de nea al saricei sau buboului iarna. Putem spune fără să greşim că nu există vreun alt popor în afară de cel român care să-şi poarte istoria milenară în veşminte, în simboluri meşteşugit alese, fiecare purtînd un anume înţeles, un anume mesaj şi o anume poveste. Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare şi stele, despre pământ şi flori, despre etape din existenţa umană a fiecărui individ sau etape din existenţa unui popor întreg, ale societăţii locale şi a stilului său de viaţă aflat în conexiune cu mediul înconjurător şi divinitate. Cum spunea Liviu Rebreanu: ,,Tradiția adevărată e singura merinde sufletească”. Aceste simboluri au fost preluate în ţesăturile specifice locului în care putem descifra hora, ca joc al celor ce sînt fraţi, descifrăm momente ale vieţii, dar şi trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile şi cum trebuie să ne raportăm la pământ şi la cer sau pur şi simplu linii şi figuri geometrice întrepătrunse cu dibăcie. Femeile locului au transmis din generaţie în generaţie arta ţesutului la război care s-a transpus în frumoasele veşminte populare sau în ţesăturile multicolore care le ornau casele.
Şezătorile, prilej de socializare
Unul dintre obiceiurile străvechi era şezătoarea. Şezătorile erau numite şi clacă şi se organizau în serile lungi de iarnă, mai puţin în zilele de marţi şi vineri, cînd nu se torcea, a duminicilor și a zilelor de sărbătoare. Femeile din sat se întîlneau la una dintre ele acasă pentru a toarce lîna, cînepa, inul, a curăța porumbul, a croșeta sau a coase. Erau şezători de femei şi de fete. Atmosfera din şezători nu era una sobră în care să se muncească pe brînci, ci se crea un ambient de veselie prin glume, cîntece, strigături, jocuri de societate şi joc după ce soseau feciorii sau bărbaţii. În şezătorile vechi de la Rucăr participanţii se jucau ,,bulzul”, ,,de-a piciorul” sau ,,cojocul”, jocuri care atrăgeau buna dispoziţie. Şezătorile se organizau seara şi se întindeau pînă tîrziu în noapte, iar gazda îşi servea musafirii cu scovergi, vin sau ţuică fiartă sau chiar cu mîncare, de obicei sarmale.
S-au adunat la şezătoare
Comunitatea din Rucăr a readus în actualitate o şezătoare, evenimentul fiind organizat sîmbătă, 23 februarie a.c. Grupul de iniţiativă a fost format din Lucia Baki, directorul ziarului Monitorul de Făgăraş, Florin Ioani, primarul comunei Viştea şi Silviu Goga, parohul satului. Au salutat iniţiativa şi s-au implicat multe familii din sat, iar în ziua stabilită pentru eveniment, sala muzeului sătesc a fost neîncăpătoare pentru mulţimea de participanţi. Cu mic cu mare s-au îmbrăcat rucărernii în frumoasele costume populare, iar uliţele satului au strălucit în albul zăpezii refectat în culorile sobre ale portului din Rucăr. Şezătoarea va fi reprezentată într-un film de promovare al satului.
Un scenariu bine ales
Scenariul vechi al unei şezători a fost respectat în cadrul evenimentului cu mici reinterpretări.
“Bună vreme, gazdă aleasă! /Noi ne-am strâns cu mic, cu mare/
Şi-am venit la şezătoare./Bucuroşi de oaspeţi?”
Cu o astfel de strigătură s-a bătut la uşa gazdei care a fost familia Leluţiu, ai lui Tei. În acelaşi registru au fost întîmpinaţi musafirii prin vocile gazdei:
“Bucuroşi, bucuroşi! /Vă urăm un bun sosit! / Frunză verde de cicoare,
Vă poftim la şezătoare! “
Fiecare femeie şi-a adus lucrul de mînă în traista ţesută cu modele alese, de tricotat, de croşetat, furca de tors, de făcut ghem, fiecare ce lucru avea început de acasă. Gazda s-a pregătit cu gogoşi şi vin pentru a-i cinsti pe participanţi. Cu o zi înainte, femeile din sat s-au ocupat de pregătirea gogoşilor, una a frămîntat, iar multe dintre ele s-au ocupat de prăjitul gogoşilor uzînd de dotarea modernă a bucătăriei de la căminul cultural din sat. S-a încins atmosfera în casa tradiţională a satului (muzeul) prin strigături, bîrfe, sfatul satului, s-au cusut şi descusut toate problemele comunităţii de la ciobanul ales pentru anul în curs pînă la semănăturile de primăvară. Multă dezbatere a iscat varza, leguma care a dus faima Rucărului în toată zona. Mai précis răsadul care a atras pentru unele gospodine critici, iar pentru altele laude, dialogul creînd zîmbete audienţei. S-au prins în dialog preotul lalolaltă cu primarul şi cu cei mai destoinici săteni.
Strigături cu subînţeles
Bune voci au rucărencele, iar cînd s-apucă de strigături nu le mai opreşte nimeni. Monica Cristea a spart bîrfa satului transferînd discuţiile spre o atmosferă de joc.
“Cînd aud de şezătoare /Joc ţărîna sub picioare/Cînd aud de zi de lucru/Mi se-ngreunează trupul! /Bate pasul, măi băiete, /Nu mai sta lîngă perete/Ia fata şi-o învârteşte”. Priceperea femeilor la strigături s-a arătat cînd unele dintre ele au făcut versurile pe loc, inspirate de subiectele dezbătute. ,,Noi din Rucăr n-am plecat/ Am rămas la noi în sat/ Stăm aicea şi muncim/ Pe strămoşi îi moştenim/ Ţărăneşte ne-mbrăcăm/ Obiceiul să-l păstrăm” a strigat Cornelia (Nela Aldii). I-au strigat primarului, preotului, reporteriţei, versurile aducîndu-le acestora, de data aceasta, doar laude. Pricepute s-au dovedit două dintre ele, Viorica Tilicii şi Gela Burii. S-a întrecut în strigături şi Doina lui Culai care a pus în versuri bucuria şezătorilor cu greutatea lucrului la cîmp.
Cîntece vechi aduse în actualitate
Şi cînd s-au ridicat bărbaţii la joc la primele acorduri ale saxafonului lui Horia Vâgu, fiu al satului, şi al echipei lui, voia bună s-a văzut pe feţele tuturor. Ficioreasca cu strigături urmată de învîrtita. Rapsodul satului, Ioan Leluţiu, Tei, gazda şezătorii, a întreţinut atmosfera cu vocea-i deosebită. Cîntecele vechi culese din sat, ,,De la noi de la fereastră”, ,,În grădină la mîndra” sau ,,Foaie verde baraboi” i- au antrenat şi pe participanţi, vocile lor răzbătînd pînă în uliţa cealaltă. Nu s-a dat în lături de la şezătoare Rodica Geamănu, artista satului, laureată a Televiziunii Române şi a concursului ,,Floarea din grădină”, care a încîntat audienţa prin cîntecele vechi ,,Rara” sau doina ,,Păsărica plugului” sau ,,De-ar veni primăvara” care i-au dus faima la nivel naţional. A revenit în sat pentru a retrăi o tradiţie veche pe care tatăl ei, dascălul Victor Geamăn, a promovat-o întotdeauna. Nu putea lipsi cel mai vechi cîntec, ,,Cînd vii bade-n şezătoare” care prin ritmul său a antrenat lucrul femeilor. O mai tînără interpretă de folclor, Cristina Leluţiu, îi calcă pe urme tatălui ei, şi a înveselit atmosfera cu cîntecul ,,Ia uitaţi-vă feciori”. Vocea unei urătoare s-a auzit într-un timp: Foaie verde, mărgărit/ Şezătoarea am sfârșit./ La sfârșit de șezătoare/ Să facem o horă mare!”. Curtea muzeului a prins apoi culoare prin ţinuta sătenilor care au încins brâul. Strigăturile în pas cu figurile jocului au atras apoi şi o învîrtită în zăpada proaspăt căzută.
Viorica Marcu nu renunţă la războiul de ţesut
Despre arta ţesutului mai poţi vorbi astăzi cu foarte puţine femei din Ţara Oltului. Chiar şi cele mai în vîrstă au renunţat la războiul de ţesut, iar cele tinere nici măcar nu mai par interesate să înveţe. În satul Rucăr doar Viorica Marcu mai ştie ce înseamnă să urzeşti, să năvădeşti, să alegi iţe sau să baţi cu bîrgla şi spata pentru a vedea mai apoi frumoasele ţesături care vor alcătui zestrea unei fete de măritat. În fiecare iarnă camera de zi a mătuşii Viorica este ocupată de războiul de ţesut. În nicio altă casă din Rucăr nu găseşti războiul întins în zilele de iarnă, semn că arta ţesutului a fost trecută pe un plan mult mai puţin important sau că dibăcia ţeşutului s-a pierdut. Viorica Marcu îşi montează războiul de ţesut cît mai spre geam pentru ca lumina naturală să-i avantajeze lucrul, mai ales că modelele alese sînt pretenţioase şi migăloase. ,,Aşa am crescut şi aşa voi continua pînă mă ţin puterile. Nu ne-a lipsit războiul de ţesut din casă mai ales iarna. A fost bunica, mama apoi şi eu. (n.r.Ne ducem astfel cu gîndul cu peste un veac şi cîteva decenii). Tineretul din ziua de azi nu ştie să facă nimic, dar nici nu vrea să înveţe. Acum se cumpără tot şi nu mai vor ţesăturile acestea frumoase” a spus dezamăgită mătuşa Viorica. Este o plăcere să stai lîngă ea şi în timp ce ţese să povestească despre viaţa satului din anii de mult trecuţi. Ascultîndu-i vocea blîndă şi vorba veche, involuntar te trezeşti parcă în mijlocul poveştilor ei. ,,Erau şezători în jurul războiului de ţesut. Ne adunam femeile şi lucram pînă tîrziu în noapte. Unele torceau, altele croşetau, se ţesea, dar ne aduceam aminte de toată istoria satului. Veneau şi bărbaţii după vorba noastră şi era tot o voie bună” a relatat mătuşa Marcului. Putem spune că şezătorile erau modul arhaic de socializare, aşa cum astăzi este facebook sau instagram ori altă reţea publică de socializare.
Fel şi fel de modele şi năvădituri
În puţine case din Rucăr mai găseşti războaie de ţesut, iar dacă acestea mai există sînt depozitate prin poduri pradă cariilor. Erau săteni care produceau războiul de ţesut raportîndu-i dimensiunile la încăperea în care acesta urma să fie montat. Gheorghe Nicoară al lui Bucurtoma a confecţionat un război de ţesut la cele mai mici dimensiuni, faţă de cel avut de familie care ocupa pe uşor o latură a camerei, peste 3 metri. Ana Nicoară a fost cea mai pricepută din sat la năvădituri şi deţinea caiete în care îşi calcula modelele. Şi asta pentru că năvăditurile erau matematică pură. Mai era o altă gospodină din sat, Victoria din Fund, care era solicitată de femeile din sat pentru a le ajuta la năvădituri. Din păcate astfel de meştere nu mai pot instrui generaţiile de rucărence, drumul lor fiind, de acum, în cer.
Războiul de ţesut, o maşinărie cu ştaif
Urzitoarea, un element nelipsit de la războiul de ţesut, nu se mai găseşte în sat. Poate o familie-două dacă mai deţin urzitori. Aceasta producea firele pe care apoi se ţesea. Urzeala se montează pe un sul care este amplasat în partea din spate a războiului, iar în capătul opus un sul similar poartă ţesătura. Un cadru greoi amplasat perpendicular pe şirul firelor de urzeală ascunde spetele şi se numeşte bîrglă. Firele de urzeală trec prin ochiurile iţelor, nişte fire din material mai tare legate prin bare subţiri din lemn numite vergele. În găurile sulului din faţă, cel care duce ţesătura, se montează „bărbătuşul“şi „muieruşca“, două unelte care au rolul de „frînă“, în sensul că menţin sulul în poziţia dorită. „Jocul“ iţelor în sus şi în jos se face prin călcarea iepelor, un fel de pedale care sînt legate cu sfoară de vergelele de lemn ale iţelor. În funcţie de modelul ţeşut , iţele se pot schimba şi cu ajutorul spetezei care se foloseşte în spatele bîrglelor. Suveica, furca, fusul, roata, năvăditorul toate sînt elemente secundare ale războiului, dar nelipsite pentru lucrul la această ,,maşinărie”. Despre arta ţesutului s-a amintit în povestea Fraților Grimm cînd fusul fermecat torcea singur un fir nesfîrşit de aur care i-a îndeplinit visul fetei care torcea, aducîndu-i pe tînărul crai al ţinutului. Astăzi acesta încîntă turiştii care se amuză cînd aud zgomotul bîrglelor. Războiul însă a îmbrăcat casa şi întreaga familie de localnici cu generaţii în urmă, explică Viorica Marcu. ,,Acum, toţi se îmbracă domneşte, nu le mai trebuie ţesătura noastră, a femeilor mai în vîrstă. Este totuşi bine că tinerii se îmbracă cu drag, măcar la sărbători, în costumele populare ţesute” a mai spus Viorica Marcu. (Lucia BAKI)
