•   Nicolae Ciolacu, singurul supravieţuitor al Rezistenţei Anticomuniste din Dobrogea, a devenit monah la Mănăstirea Brâncoveanu, unde îşi doarme somnul de veci
  •   Asasinatul comandat de Alimănescu
  •   Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, copilul născut în beciul Securităţii

 

Procesul de colectivizare a început violent  în  martie 1949. Decretul  nr. 84  prin care se expropriau proprietăţile mai mari de 50 de hectare a fost dat la 2 martie 1949 şi s-a aplicat pe loc,  chiar din acea noapte.  Statisticile arată că în  noaptea de 2/3 martie 1949, la ora 2.00, echipe de activişti şi securişti au scos din casele lor peste 4.000 de familii din mediul rural, totalizând peste 9.250 de membri.   Locuinţele, cu întregul lor inventar, inclusiv hainele de corp, au fost confiscate, iar „moşierii”, între care mulţi erau doar fermieri obişnuiţi, au fost „dislocaţi” în localităţi cât mai îndepărtate, pe care nu au mai avut dreptul să le părăsească până la începutul anilor ’60, fiind supravegheaţi de Miliţie şi obligaţi să se prezinte la controale periodice.  S-au înregistrat atunci multe domicilii obligatorii. Dar lucrurile nu s-au oprit, au continuat şi în lunile şi anii următori.

Noaptea Rusaliilor Negre

Cea mai macabră acţiune de acest fel s-a înregistrat în noaptea de   18/19 iunie 1951,  când trei judeţe din Banatul  României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane au avut  destinaţia câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sînt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.Teribila noapte de Rusalii, denumită ,,Rusaliile negre” a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă şi la o exterminare programată. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. La 5 mai 1952 numai din Zărneşti au fost dislocate 60 de familii în toată ţara, în aceleaşi condiţii vitrege, şi n-au mai putut reveni acasă decât după 1957.  Din Dobrogea au fost deportate numeroase familii  în alte judeţe ale ţării  şi n-au putut părăsi domiciliul obligatoriu decât după 15 ani. Este cazul lui Ion Piţigoi şi al soţiei lui, Elena, din Saraiu Tulcei care au ajuns la Râmnicu Sărat.   Din Ţara Făgăraşului n-au avut loc deportări, localnicii n-au fost  trimişi cu domiciliu forţat în alte judeţe. Dar unora dintre  făgărăşenii încarceraţi în închisorile şi lagărele comuniste le-au fost impuse domicilii forţate după eliberare, unde au rămas mulţi ani  după anul 1964.  Este cazul avocatului Virgil Mateiaş, fost prefect de Făgăraş, care a avut domiciliul obligatoriu  la Homorod şi Rupea timp de 10 ani după eliberarea dela 31 iulie  1964  din închisoarea Aiud condusă de torţionarul Gheorghe Crăciun.

 

Adunările  pentru colectivizarea forţată deturnate de tinerii anticomunişti

În tot acest răstimp, de la aplicarea Decretului 84, făgărăşenii s-au constituit în grupuri care s-au împotrivit colectivizării. Comuniştii organizau şedinţe în fiecare sat  pentru a-i convinge pe localnici  să intre în Colectiv şi să-şi predea averea de bună voie. S-au lovit de opoziţia oamenilor, astfel că aici, colectivizarea a fost mult întârziată faţă de alte zone ale ţării.  Opoziţia localnicilor a fost susţinută de mulţi tineri curajoşi care deturnau şedinţele comuniştilor. La Ileni, aşa cum relata Maria Cornea, cea care a sprijinit grupul Gavrilă,  într-o adunare organizată la căminul cultural, în 1949, Toma Pirău, Porâmbu, s-a ridicat din mulţime şi i-a acuzat pe comunişti luând apărarea sătenilor. De atunci a început pentru el hăituiala. În noaptea de 18/19 decembrie 1950 Toma Pirău a fost împuşcat mortal chiar în faţa mamei lui, în şura lui Dumitru Cornea din Ileni, trădat fiind.  Astfel de acţiuni de revoltă în faţa colectivizării forţate s-au înregistrat în toate satele făgărăşene.

 

 Nicolae Ciolacu a ajuns  călugăr la Mănăstirea Sâmbăta

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră s-au format grupuri de Rezistenţă Anticomunistă.  În nordul Dobrogei erau conduse de  Nicolae şi Dumitru Fudulea, iar în sud de  Gogu Puiu. Lor li s-au adăugat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul regiunii.    Rezistenţa din Dobrogea a reuşit să strângă peste 2.000 de partizani combatanţi şi susţinători locali. „Haiducii Dobrogei“, aşa cum s-au autointitulat, erau echipaţi cu armament şi primeau bani şi alimente de la oameni din comunele din care proveneau. În cele din urmă, americanii, aşteptaţi de români nu au mai venit, iar oponenţii regimului comunist au fost căutaţi şi-n gaură de şarpe, omorâţi pe loc, trimişi în coloniile de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră sau aruncaţi în temniţă. Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre capii mişcării anticomunistedin Dobrogea.  În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea, de care s-a despărţit înainte de Paştele din 1949. După arestările masive şi uciderea camarzailor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor.    În 1951, este prins şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, ci a fost transferat la alte grele  închisori.  A cunoscut  teroarea de la Gherla şi de la Aiud. „Închisoarea din Aiud era una din cele mai severe închisori din ţară. Percheziţiile erau dese, de multe ori pe lună. Dacă te găsea cu un ac de cusut, erai aspru pedepsit, dus la izolare câte şapte-opt zile, unde dormeai jos pe cimentul umed, într-o zeghe uzată şi cu o pătură la fel de uzată şi de umedă. Mâncarea foarte slabă, un polonic cam de 300 de grame, cu o zeamă care nu ştiu din ce era făcută. Asta era specială pentru izolaţi, ca şi porţia de pâine de 200 de grame. O zi mâncai, o zi nu mâncai. În luna ianuarie era un ger teribil şi cu foamea de la aceste izolări foarte mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit“, a scris Nicolae Ciolacu   în cartea „Haiducii Dobrogei“.   În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, rememorează el acea zi.   Pentru familia lui, el era mort. În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară  şi s-a stabilit  la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ca monah. În fiecare an participa la Comemorarea de la Cruce alături de camarazii lui din Rezistenţa Anticomunistă. Până în 2004 când  n-a mai răspuns la apelul de la Cruce.  A fost înmormântat în cimitirul  mănăstirii.  An de an, participanţii la Comemorarea din prima duminică de după Sf. Ilie  aprind o lumânare la mormântul monahului Nicolae Ciolacu.

Asasinatul condus de Alimănescu

Ion Piţigoi din Saraiu Tulcea a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinei sociale şi dus la Gherla la 24 decembrie 1949. Pedeapsa urma să expire în septembrie 1964.  La 10 martie 1950 – este consemnat în fişa penală – deţinutul a murit la urgenţa Spitalului din Timişoara. Ziua a rămas, însă, întipărită în memoria localnicilor din zona Lugojului. În zorii acelei zile de 10 martie 1950, oamenii au văzut cum mai mulţi securişti săpau de zor o groapă mare pe Dealul Viilor de lângă Lugoj, la Kilometrul 14 al şoselei ce leagă Lugojul de localitatea Traian Vuia. Mai târziu, un pădurar descoperea în acel loc groapa comună în care zăceau 16 cadavre omeneşti legate între ele cu cătuşe. Tăcerea întreţinută de teroare s-a aşternut peste moartea deţinuţilor. Dar nu şi uitarea.  Arheologul Gheorghe Petrov, expert la Institutul de In­ves­ti­ga­re a Crimelor Co­mu­nis­mu­lui şi Memoria Exilului Românesc (IICMER), atribuie executarea partizanilor unui comando de temut al Securităţii. Echipa Fulger era un pluton de execuţie condus de vestitul maior de miliţie Eugen Alimănescu, ce era secondat de maiorul de securitate Zoltan Kling, un torţionar notoriu. Alimănescu era recunoscut pentru duritatea sa cu care se ocupa de anihilarea bandelor de „duşmani ai poporului“. Pe Dealul Viilor din Lugoj, în zorii lui 10 martie 1950, au fost împuşcaţi: Marin Cenuşe, Ni­colae Dobromir, Duţu Ma­nea, Alexandru Gogu, Ioan Filip, Gheorghe Guşi­ţă, Constantin Lache, Du­mi­­tru Negroiu, Iordan Ni­co­lau, Ion Piţigoi, Nicolae Roşculeţ, Stere Stercu, Gheorghe Tofan, Gheorghe Tomoşoiu, Ioan Topârceanu şi Constantin Tudoran.

  Declaraţia lui Alimănescu despre asasinatul colectiv:

„Toţi cei 16 au fost aduşi de la Penitenciarul Ti­mi­şoa­ra, la Lugoj. Am hotărât să-i î­m­puş­căm în două serii de câte opt. Execuţia a decurs foar­te bine, însă la a doua serie a mers greu, căci pe cei opt i-au adus cu cătuşele nituite şi nu am putut să le scoatem, căci nu aveam scule. Mun­cind la ele, am ajuns la ora 5-6 dimineaţa şi cum în­ce­pu­se să se lumineze de ziuă şi circulaţia pe şosea se în­de­sea, am luat hotărârea de a-i băga în groapă, aşa cu cătuşe cu tot, garantându-mi Kling că va lua el măsuri ca cineva să supravegheze să nu dea cineva peste ei. Lu­crul acesta a uitat să-l facă, iar nişte ţărani dă­du­se­ră peste gropi, însă s-au luat măsuri ca nimeni să nu ştie despre ce este vorba. Ca­da­vrele au fost mutate de a­co­lo, după ce, împreună cu oa­menii mei am făcut să dis­pară şi cătuşele de la pi­cioa­re“.

 Fraţii Fudulea din Dobrogea ucişi în 1950

În 1948, în Tulcea, Nicolae Fudulea şi fratele său, Dumitru, din Testemelu (actuala localitate Vasile Alecsandri), au reuşit să strângă în jurul lor aromânii nemulţumiţi de sistemul opresiv din mai toate localităţile învecinate Stejaru, Beidaud şi Ceamurlia de Sus, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri.  S-au dotat cu arme şi au luptat cu forţele Scurităţii. La scurt timp, au început să fie vânaţi de autorităţi. Astfel că, la începutul anilor ‘50, fraţii Fudulea se ascundeau în pădurile judeţului Tulcea. O iarnă întreagă Nicolae şi Dumitru s-au ascuns într-o groapă din pădure, cu gură de vizuină de vulpe. Tunelul până la hrubă era de doi metri. Acolo, se încălzeau cu o sobă. Coşul de fum era în coroana unui copac, pentru a nu li se descoperi ascunzătoarea. În cele din urmă li se descoperă ascunzătoarea, armata îi înconjoară,iar după mai multe ore de luptă Dumitru a fost răpus de o grenadă. A fost îngropat într-o groapă comună. Nicolae a fost ucis de Securitate, însă nimeni nu ştie cum. Pe certificatul lui de deces este trecută doar o dată: 28 martie 1952

Zoe, fetiţa lui Gogu Puiu, născută în beciurile Securităţii

Zoe Rădulescu, fata lui Gogu Puiu, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea,   s-a născut în beciurile Securităţii din Constanţa, la data de 16 decembrie 1949. Mama sa, Olimpia, a fost arestată pentru că nu l-a denunţat pe iubitul ei, Gogu Puiu, căruia urma să-i dăruiască un copil.   Liderul anticomuniştilor din Dobrogea a fost ucis la Cobadin, judeţul Constanţa, la data de 18 iulie 1949, după o luptă scurtă şi dură, în timpul căreia Gogu Puiu a tras ultimul cartuş pe care îl avea. A doua zi, Olimpia, îmbrăcată în straie naţionale aromâne, crezând că probabil aşa va putea să treacă neobservată, a fost arestată în satul Viişoara.   „Să ai grijă de copil şi dacă va fi băiat, să-l botezi Hristu, şi dacă va fi fată, s-o botezi Zoe.“ Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Gogu Puiu i le-a spus femeii cu care voia să se căsătorească  „Eu am un certificat de naştere cu însemne regale eliberat în anul 1949, în care se spune că sunt fiica Olimpiei. Într-un al doilea cetificat se spune că mă cheamă Puiu Zoe. Mama este Olimpia, iar tată nu am. Un al treilea certificat, eliberat după ce am fost adoptată de mătuşa mea, este pe numele Balamace Zoe şi spune că am doi părinţi: Ion şi Maria“ explica Zoe Rădulescu la Comemorarea de la Sâmbăta.    După două săptămâni de la naştere, Olimpia şi fiica sa, Zoe, au fost transferate la închisoarea de la Mislea, unde au stat un an şi patru luni. Deţinutele erau puse la aceeaşi muncă grea ca deţinuţii,   săpau, cărau cu roaba, descărcau piatră din vagoane.    Canalul Dunăre-Marea Neagră, înfricoşător lagăr al morţii, a rămas în memoria colectivă ca loc preferat de experimente ale rezistenţei umane. Aici erau închişi oameni care aveau doar vina de a fi fost peste mediocritatea comuniştilor.  În cartea sa „Canalul morţii“,   Ion Cârja spune cine se ocupa de secţia femeilor de la şantierul Columbia din Cernavodă. „Pentru secţia femeilor, care cuprindea peste 600 mame, soţii, bunici, răspundea «comandanta» sergent Chivu, o fiară de femeie care nu numai că bătea ea insăşi pe bietele femei, dar aceasta şi-a însuşit toate bunurile de preţ cu care acestea au fost arestate “, spune  Cârja. Sistemul represiv avea susţinători printre victime, care căutau să-şi uşureze munca silnică turnându-şi tovarăşii de suferinţă. Sunt cunoscute prin duritatea lor   Erji Csenk din Cluj  şi    Zizi Ambruş din Dej . Cârja  aminteşte că din numerosul contingent de femei din elita societăţii româneşti care au lucrat la Columbia sau Saligny au făcut parte cele „ din familiile Mavrocordat, Ghica, Cancicov, Dolly Sterlopol, dna Corneliu Codreanu, dna Ion Moţa, Eugenia Mureşanu etc“.

Satul dispărut pentru construirea Canalului

Naşterea Canalului Dunăre – Marea Neagră a adus sfârşitul unei localităţi situate în apropiere de Constanţa. Satul Straja era aşezat în vestul comunei Cumpăna, la 8 kilometri de Murfatlar. Avea câteva sute de locuitori, majoritatea urmaşi ai oierilor veniţi în Dobrogea cu transhumanţa sau moldoveni veniţi la munci agricole. Planurile măreţe de construire a canalului care să lege Dunărea de Marea Neagră s-au împiedicat de   Straja. Sătucul se nimerise fix pe traseul şantierului, astfel că, fără să ezite, comuniştii au ordonat raderea lui de pe faţa pământului. Oamenii au fost strămutaţi la Cumpăna, comuna de care aparţineau, oferindu-li-se locuinţe la bloc. Straja rămasă în urmă a fost dezafectată şi transformată în canal navigabil. Singurul semn al existenţei acelui sat este Monumentul Tineretului, sculptură care redă un înger fără aripi, creat de renumitul artist plastic Pavel Bucur. „Ideea de a construi acolo un monument a fost al conducerii Uniunii Tineretului Comunist din vremea aceea. UTC-ul a plătit din fondurile sale 10 kilometri din lucrările la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Au dorit să lase generaţiilor viitoare un simbol al întregului Canal“, povestea sculptorul. Deşi aripile – prevăzute în machetă, dar înlăturate de constructori din cauză că punea în pericol structura de rezistenţă – nu mai există, opera transmite ideea de zbor.   După Revoluţia din 1989, Monumentul Tineretului a intrat în uitare. Abia în 2000 a revenit în atenţie când o bandă de hoţi întreprinzători s-au înarmat cu ultilaje şi au demontat bucată cu bucată cele trei basoreliefuri.   Doar o parte dintre acestea au fost recuperate de la un centru de colectare din judeţul Călăraşi. Între timp, hoţii au mai devalizat ce au putut: plăcile de inox de la baza monumentului, dar şi literele din bronz de pe soclu, care adresau următorul mesaj: „Generaţiile viitoare să ştie că ne-am sacrificat pentru înălţarea Patriei“.  (Lucia BAKI)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here