Grupul BUIC din Felmer. Misiunea notarului Moise Câlţea

•  9 felmereni au adunat peste 100 ani de închisoare comunistă
•  Alexandra Pop din Grupul maiorului Dabija a fost  executată   din ordinul torţionarului Alexandru Nicolski 

Rezistenţa anticomunistă activă şi pasivă din perioada 1947-1964 a avut susţinători şi la   Felmer. Aici  a activat un  nucleu de rezistenţă numit BUIC (Batalionul Unit Ion Căpitan) format din localnici, ţărani şi intelectuali.  Se ştiu însă prea puţine lucruri despre activitatea membrilor BUIC.   Conform „Monografiei  satului Felmer 1206-2006“ semnată de  Gheorghe Comanici, dr. în Medicină Veterinară,  şi   Aurora Comanici, cei nouă felmereni anticomunişti au adunat împreună peste 100 de ani de detenţie în închisorile regimului.  „În al doilea război mondial saşii au fost înrolaţi în armata germană. Din dispoziţia guvernului Petru Groza au fost expropriaţi de pămînt, case şi alte bunuri materiale. Cu acest pămînt s-a făcut reforma agrară din 1945, fiind împroprietăriţi şi românii din Felmer care au luptat pe front şi cei nevoiaşi, cu 4,6 ha de pămînt pentru o familie. Împroprietărirea românilor din Felmer a fost benefică o scurtă perioadă de timp, fiindcă a urmat perioada impozitelor în natură, cereale, carne, numite cote obligatorii. Neputîndu-şi achita obligaţiile către stat au fost sechestrate 37 de case, şuri, grajduri, în care proprietarii deveniseră chiriaşi. Aceştia au reintrat în posesia lor după 1989. În urma impunerii de către stat a acestor cote mari, greu de suportat, urmate de ameninţări şi măsuri represive asupra ţăranilor din sat, au început nemulţumirile şi revolte soldate cu procese, condamnări la închisoare, care au totalizat pentru cei 9 săteni, deţinuţi (consideraţi politici) un număr de peste 100 de ani de puşcărie”

1. Câlţea Vasile (Visea Şonerului, nr. de casă 43), condamnat la muncă silnică pe viaţă, a suportat cu bărbăţie şi curaj schingiuirile la care a fost supus în puşcăria de la Gherla şi alte locuri de detenţie.
2. Barbu Gheorghe (Gheorghe a lui Constantin, nr. casă 352), condamnat la 10 ani de puşcărie că a îndrăznit să se împotrivească regimului comunist totalitar. Ţăran destoinic, plin de curaj rar întîlnit, a suportat cu bărbăţie şi credinţă în Dumnezeu tratamentele inumane la care a fost supus, mai ales la Periprava, judeţul Tulcea. A fost iubit mai ales de deţinuţii intelectuali, doctori, preoţi, profesori, pe care i-a ajutat să-şi îndeplinească normele de tăiat şi făcut snopi de stuf, pentru ca aceştia să poată primi mizerabila porţie de mămăligă.
3. Câlţea Moise (notarul comunei, nr. de casă 351), condamnat la 20 de ani de puşcărie. Distins intelectual, care a ţinut la loc de frunte activitatea Primăriei Felmer, adevărat luptător pentru libertate şi dreptate. La Gherla a suferit alături de Câlţea Vasile şi Călin Vasile toate cruzimile acestei puşcării.
4. Călin Vasile (Visea lui Miron, nr. de casă 34), condamnat la trei ani de puşcărie, ţăran harnic şi liniştit, a avut parte de aceleaşi tratamente inumane în puşcăria de la Gherla.
5.  Balint Traian (Traian Văruchi, nr. casă 329), condamnat la opt ani de închisoare, ţăran curajos, destoinic, îndrăzneţ, a beneficiat de aceleaşi tratamente ca şi Barbu Gheorghe.
6.  Andrei Nicoale de la nr. de casă 50, condamnat la trei ani de puşcărie.
7. Bărcuţean Moise(Moise lui Ilie, nr casă 17), condamnat la 10 ani puşcărie.
8. Bărcuţean Ioan (Ion a lui Moise lui Ilie, nr. casă 17) condamnat la patru ani de puşcărie.
9.  Dr. Cornel Câlţea (fiul notarului, nr casă 351), condamnat la patru ani de puşcărie.

Ion Gavrilă despre misiunea notarului Moise Câlţea

,,Cât timp am stat în Şoarş la Nicolaie Grecu am mai avut o legătură de care îmi amintesc cu mult drag: e vorba de familia notarului Moise Câlţea, tatăl studentului Doru Câlţea, care fusese arestat cu un an în urmă. Dânşii locuiau pe atunci în Şoarş şi erau furnizorii noştri cu cărţi şi cu mâncare. Cam pe la începutul lunii martie, a venit la noi cu o veste importantă: un tânăr din Şona, tot cu numele Câlţea, nepot de-al dumnealor, avea viză de plecare în S.U.A., ca unul ce se născuse acolo şi ne întreba dacă nu avem de trimis un mesaj în străinătate. Notarul susţinea că garantează de buna credinţă şi seriozitate a acestui tânăr. Împreună cu Leu şi Gelu am stabilit să trimitem următoarele Comitetului Naţional Român din Franţa:
1. Să ştie despre existenţa noastră ca grup de rezistenţă armată în Munţii  Făgăraşului, ca şi a fraţilor Arnăuţoi.
2. Dacă pot, să ni se trimită cu un avion ajutoare în arme, echipament şi medicamente, paraşutate (nu mai ţin minte exact data, pe la sfârşitul lui septembrie) în perimetrul dat de unele coordonate din harta militară 1/100.000. Era zona de la izvoarele râului Sebeş-Făgăraş. Ca semn de localizare: semnale intermitente cu lanternă cu lumină roşie. Dacă la data fixată munţii ar fi fost acoperiţi de nori, cererea rămânea valabilă în săptămâna următoare în aceeaşi zi şi tot aşa în săptămânile următoare.
3. Să ni se deschidă în modul cel mai potrivit o legătură permanentă cu C.N.R.
Cererea urma să fie învăţată pe de rost de tânăr, să nu rămână nimic scris. Domnul Câlţea urma să se întâlnească cu tânărul, care să repete de atâtea ori până va şti-o pe de rost. Am optat pentru C.N.R. pentru că ştiam câte ceva despre el de la Vocea Americii. De asemenea, manifestele găsite cu un an în urmă erau semnate de Regele Mihai şi C.N.R.

Sceptici din păţite, n-am pus mari speranţe în mesaj, ca, în caz că nu se întâmplă nimic, să nu avem dezamăgiri. Tânărul plecase şi acum se apropia data fixată de noi. Nu mai ţin minte dacă era la sfârşitul lui septembrie sau la începutul lui octombrie. La întâlnire, parcă lipsiseră Ilioi, Gelu şi Brâncoveanu. Ceilalţi ne-am întâlnit toţi. Ne aflam cu vreo câteva zile înainte. Victor, Gheorghe şi Nelu Novac aduceau veşti foarte ciudate. Intrarea în pădure, în preajma râului Sebeş, era păzită de securitate ziua şi noaptea. Toţi muncitorii forestieri au fost retraşi în sate. Nu făcuseră nici un semn în zonă, să fi dat securităţii motiv să le căşune pe râul Sebeş. Am ocolit, urcând munţii pe la Bucium şi-am ieşit la munţii Tagu şi Faţa lui Ilie. Aici am dat peste nişte ciobani brăneni cunoscuţi, care ne-au povestit că ei, fiind vremea bună, au întârziat cu oile în Ţiganul şi Buzduganul, dar a venit securitatea de la Zârneşti, şi-au aşezat corturile şi şi-au întins antenele în poiana stânii, iar pe ei i-au alungat cu oile; că numai cu o zi înainte, voind să pască în poiana stânii din Văcarea, n-au putut s-o facă, deoarece un cordon de soldaţi i-a alungat. Am tras concluzia normală că securitatea ştie că am cerut ajutor de la C.N.R.  Rămâneau însă câteva semne de întrebare: De ce n-a fost arestat notarul Moise Câlţea? De ce apoi atâta demonstraţie de forţă, când mai uşor ar fi fost să pândească la faţa locului? Parcă mai mult îs interesaţi să nu ne putem apropia decât să ne prindă. Ne-am îndepărtat necăjiţi la poalele pădurilor de la Ohaba şi Şinca-Nouă. Obişnuiţi cu nenorocirile, puteam spune că dacă n-am câştigat ceva, n-am pierdut cel puţin nimic şi ne-am întors la ale noastre. La data fixată de noi, spre miezul nopţii, am auzit zumzetul unui avion deasupra munţilor, undeva la foarte mare înălţime,   ba se îndepărta, ba se apropia. Am rămas încremeniţi. De unde eram, n-am putut face nimic. Dar dacă avionul era românesc? Ce rost ar fi avut, numai să ne inducă pe noi în eroare? Nu-i puteam da de capăt. În zilele următoare, cred că Olimpiu Borzea ne-a dat ziarul „Scânteia”, în care era inserat un articol scurt: „Un avion american, trimis de cercurile imperialiste, a zburat în timpul nopţii cutare deasupra Munţilor Făgăraş, cu intenţia de a ajuta bandele de terorişti. Terminându-şi benzina, a aterizat forţat în R. P. Ungară, crezând că se află în Iugoslavia.”
Era adevărul adevărat? Era o minciună scrisă pentru noi?  38 de ani mai târziu, aflându-mă în S.U.A., am vrut să lămuresc enigma. Voiam să-l întreb pe fostul ministru de externe Vişoianu, dar bătrânul nonagenar era plecat mai mult în lumea umbrelor decât pe pământ şi nu am putut culege mai nimic de la dânsul. Explicaţia am găsit-o în literatura americană despre acest subiect. Varianta cea mai plauzibilă ar fi următoarea: tânărul Câlţea a fost de bună-credinţă şi a transmis mesajul la C.N.R. Acesta, prin serviciile secrete americane, a trimis un avion cu ajutoare, la locul şi la data cerută de noi. În acelaşi timp însă, în respectivele servicii se aflau infiltraţi agenţi sovietici (Philby şi alţii), care-i anunţau pe sovietici, iar aceştia – securitatea, despre orice pas făcut de apuseni în România. Deci la vremea aceea se ştiau locul, data şi ora când trebuia să vină avionul. Dintre diferitele reacţii, s-a ales cea mai convenabilă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să nu ne putem apropia de izvoarele Sebeşului şi au lăsat avionul să se învârtă zadarnic pe deasupra munţilor. Să se convingă că nu-i aşteaptă nimeni acolo. Articolul cu aterizarea forţată (adevărată sau inventată) era scris pentru dezamăgirea noastră.
După capturarea sa din 1976,  la 26 de ani de condamnarea sa la moarte în contumacie, Ion Gavrilă a încercat să afle de la securişti:

,,- Prin cine aţi luat legătura cu Comitetul Naţional din Franţa?

– Prin Ion Vijoli, am răspuns repede, căci el n-ar fi putut suferi, era demult în SUA.

– Nu-i adevărat, ci prin notarul Moise Câlţea!   

– Atunci de ce nu l-aţi arestat?

– Pentru că atunci n-am ştiut.

Am întrebat  atunci:  avionul de atunci a fost american sau românesc?

– Eu te anchetez pe dumneata sau dumneata pe mine?…

– Credeam că-i vorba de lucruri intrate în istorie, am mormăit.

– Încă nu-s intrate…“ a relatat Ion Gavrilă Ogoranu.

Alexandra Pop, portretul unei eroine uitate din Munții Apuseni

Despre Alexandra Pop şi eroismul ei vorbea Ion Gavrilă Ogoranu, şeful grupului de partizani din Munţii Făgăraşului. A  plasat-o alături de Maria Plop sau Lenuţa Faina din Mărgineniul Ţării Făgăraşului, eroine care au înfruntat regimul comunist  fără să se teamă de repercursiuni. Alexandrina Pop, aşa cum o numea Ion Gavrilă Ogoranu  s-a născut  la 4 februarie 1927, în comuna Bistra, judeţul Alba. Era studentă  în anul II la Facultatea de Drept din Cluj când a devenit luptătoare anticomunistă.  Alexandra Pop a avut un destin care ar trebui să o plaseze, dacă istoria ar fi corectă și comunismul nu ar fi încă o problemă de mentalitate în România, printre marii eroi ai acestui neam. La   Memorialul Sighet există o pagină dedicată eroinei din Alba.  În timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946 i-a îndemnat pe oamenii din comuna natală să nu-i voteze pe comunişti. Mai târziu s-a alăturat grupului de partizani anticomunişti condus de maiorul Nicolae Dabija. A fost arestată la 4 martie 1949. ,,Prin sentinţa nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă. La 2 aprilie 1950, a fost ridicată, din ordinul torționarului Alexandru Nicolski, de Securitatea Cluj, fiind executată în aceeaşi zi, împreună cu alţi partizani din grupul Dabija, într-unul din aşa-numitele „transporturi ale morţii”.

•  Părinţii Alexandrei Pop, Gheorghe şi Maria Balea,  au fost arestaţi de Securitate, lăsând acasă patru copii cu vârste între 3 şi 13 ani. Gheorghe Balea a fost condamnat, în procesul „lotului Dabija”, la 10 ani închisoare. Maria Balea a fost ţinută timp de 11 luni în stare de arest, după care s-a întors acasă. Presiunile au continuat. Membrii familiei au fost supuşi la cote imposibil de achitat, pretext pentru a li se confisca toate alimentele din casă.
•   Ion Andreşel, de 73 de ani, bunicul Alexandrinei Pop, a fost arestat în 15-16 august 1950 de la stâna sa, torturat şi împuşcat în cap la Poarta Întrecai. În noaptea de Rusalii a anului 1952, familiile Sofia Andreşel (bunica Alexandrei şi soţia lui Ion Andreşel) şi Maria Balea, mama Alexandrei Pop, cu cei patru copii minori (Sofia, Aneta, Laura şi Liviu) au fost ridicate de Securitate, fiind toţi deportaţi în Bărăgan, în localitatea Stăncuţa, unde au stat patru ani.
•   Organizaţia condusă de maiorul Nicolae Dabija a fost înfiinţată în 1948 şi a avut ca zonă de acţiune versantul oriental al Munţilor Apuseni, până în 1949 când membrii grupului au fost arestaţi de Securitate. Toţi partizanii şi susţinătorii lor capturaţi au fost supuşi unor anchete sălbatice (la Turda, Bucureşti, dar mai ales la Sibiu, unde şeful Securităţii era celebrul locotenent-colonel Gheorghe Crăciun) şi judecaţi. Numărul celor arestaţi în rândurile grupului Dabija în primăvara anului 1949 s-a ridicat, conform datelor Securităţii, la 34: 16 partizani şi 18 „favorizatori”. Nicolae Dabija şi alţi 6 membri au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 28 octombrie 1949.

 Transporturile morţii

În anii 1949 şi 1950, au avut loc o serie de crime atroce comise de Securitate împotriva deţinuţilor politici consideraţi prea periculoşi ca să poată fi lăsaţi în viaţă.

•   Primul transport, 2 august 1949:   pentru 7 membri ai lotului de partizani din munţii Banatului a fost simulat transferul din Penitenciarul Timişoara la Penitenciarul Aiud, fiind însă executaţi în Pădurea Verde de lângă Timişoara, iar  în certificatele de moarte, întocmite ulterior, la rubrica „motivul decesului” au fost trecute cele mai banale diagnostice medicale: „insuficienţă cardiacă”, „miocardită cronică”, „TBC pulmonar”, „hipertensiune arterială”.
•   Al doilea transport,  primăvara anului 1950:  38 de deţinuţi din Penitenciarul Gherla, condamnaţi la pedepse între 15 ani şi muncă silnică pe viaţă pentru complicitate la acţiunile partizanilor dobrogeni, au fost transportaţi şi ucişi la Timişoara.
•   Al treilea transport, 18 deţinuţi, partizani sau sprijinitori ai rezistenţei din Munţii Apuseni, deja condamnaţi la pedepse între 15 ani şi muncă silnică pe viaţă, au fost scoşi „pentru cercetări” de către Securitate (în martie-aprilie 1950) din penitenciarele Gherla, Sibiu, Aiud, Mislea, Piteşti, fiind apoi executaţi într-un loc deocamdată necunoscut, probabil la Cluj”. (Lucia BAKI)