Istoria nu trebuie să fie dată uitării pentru că atunci sunt şanse mari ca ea să se repete. Foştii deţinuţi politici din România sunt singurii care respectă cu credinţă memoria celor care, prin faptele lor, ne-au oferit, astăzi, libertatea. Sunt cei care au înfruntat cu mult curaj regimul comunist fără să ţină cont de represiuni, ci doar de dragostea de neam şi ţară şi de credinţa în Dumnezeu. Foştii deţinuţi politici ţin să trezeasă memoria colectivă pentru ca acest neam să nu-şi uite eroii. Comemorarea eroilor Rezistenţei Anticomuniste din România reprezintă pentru Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România o îndatorire şi totodată o obligaţie morală faţă de camarazii lor, cei care au sfinţit prin sângele lor pământul României. În iunie la Sighet, în iulie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în septembrie la Aiud, apoi la Poarta Albă, la Jilava, la Fetea sau la Miercurea, în Banat sau la monumentul ,,Zbor” de la Bucureşti, sunt câteva dintre popasurile pe care foştii deţinuţi politici le fac în fiecare an pentru a comemora eroii martiri ucişi între zidurile groase ale închisorilor comuniste sau de muncile istovitoare din lagărele organizate la Canal, Balta Brăilei sau în minele de plumb sau pentru cei seceraţi de armele Securităţii şi Armatei comuniste în munţi sau în închisori. Câte o lumânare este aprinsă şi pentru cei fără de morminte sau pentru cei care au pierit în apele Dunării, însângerând-o, sau pentru cei deportaţi în pustiul nemilos al Bărăganului sau în alte zone ale ţării. Ce poate fi în sufletul lor la astfel de evenimente? Cu siguranţă îşi rememorează imaginile groazei din gulagul comunist, feţele fraţilor împuşcaţi sau a celor care au decedat lângă ei cerându-le să reziste în faţa foamei, bolilor, supliciilor şi terorii pentru a le pomeni numele atunci când Dumnezeu îi va salva din coşmarul numit comunism. An de an, de Ispas, foştii deţinuţi politic din toată ţara se adună la Sighet, oraşul de la graniţa de nord a ţării, unde a funcţionat una dintre cele mai grele închisori comuniste şi unde a fost decimată elita ţării. Închisoarea a fost transformată în muzeu care a fost denumit ,,Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei”, singurul din Europa Centrală şi de Est şi care stă dovadă a tuturor relelor comunismului. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este realizat şi administrat de Fundaţia Academia Civică şi Ana Blandiana. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a victoriei comunismului şi un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Am însoţit grupul AFDPR Braşov şi Făgăraş la manifestarea anuală de la Sighet, de Ispas. A fost o adevărată lecţie de istorie aşa cum nu poate fi învăţată pe băncile şcolii. Pereţii fostei închisori sunt tapetaţi cu chipurile luptătorilor anticomunişti de pe întreg cuprinsul ţării. Comemorarea de la Ispas este şi un bun prilej ca supravieţuitorii să-şi revadă părinţii, fraţii, surorile, copiii, rudele, dar în fotografiile expuse aici. În itinerariul comemorării din iunie 2019 au fost înscrise rezistenţa din Banat, eroii Rezistenţei de pe malul sârbesc al Dunării, acolo unde şi-au pierdut viaţa mulţi dintre luptătorii români, deportaţii din Banat în ,,Noaptea Rusaliilor Negre”. În perioada 5-9 iunie 2019 au fost depuse coroane de flori şi aprinse lumânări de către delegaţia AFDPR, filiala Braşov şi Făgăraş, la monumentele edificate în aceste zone.
1945-1964, eroii din mlaştina disperării căzută peste România
Odată cu impunerea la cârma ţării a guvernului comunist al lui Petru Groza, în 1945, a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare. Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au plecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste cuprinsul ţării. Şi totuşi, în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe ţară până prin anii 1962, când a fost distrusă. ,,A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri, şi doar din puţine victorii. Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (“bande”, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări” explica Ion Gavrilă Ogoranu, şeful grupului de luptători di Munţi Făgăraşului. Însuşi fostul Ministru de Interne din guvernul Sănătescu, Generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată. În 1946 s-au implicat în această mişcare ofiţeri superiori ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu, explica prof. Ioan Halmaghi, încarcerat 15 ani, cei mai mulţi făcându-i la Aiud-ul condus de torţionarul Gheorghe Crăciun. În 1947 s-a obţinut o coagulare a tuturor forţelor anticomuniste din ţară, liberali, ţărănişti, legionari, grupuri din Armată, grupările studenţeşti, şi s-a format un Comandament unic al rezistenţei. Au fost anunţate guvernele apusene despre această iniţiativă, însă prin agenţii infiltraţi de către Soviete, mişcarea a fost desconspirată. De aceea în primăvara anului 1948, în urma arestărilor masive, comandamentul a fost pierdut. A rămas un număr mic de nearestaţi. Din aceşti puţini rămaşi s-a format rezistenţa armată din România, cu peste 200 de grupuri de rezistenţă. Aceşti oameni au aşteptat „venirea americanilor”, pentru a începe războiul de eliberare de sub influenţa sovietică. Americanii n-au venit, iar toate aceste grupuri au fost nimicite, unii membri ucişi, iar alţii condamnaţi la ani grei de închisoare. Numiţi de către comunişti „bandiţi” ori „partizani”, cei ce au luat calea munţilor în anii ’50 au mers de fapt pe drumul străvechi al haiducilor neamului nostru, iubind libertatea mai mult decât viaţa. ,,Am pornit pe drumul acesta cu credinţa că aceasta ne era datoria, altfel nu puteam! Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun pentru acest neam” mai spunea Ion Gavrilă Ogoranu generaţiilor de azi.
Simpozionul de la Memorialul Sighet
Muzeul Memorial Sighet a adunat şi în acest an, de Ispas, foştii deţinuţi politici din România la comemorarea camarazilor care au înfruntat regimul comunist. Ana Blandiana a prezentat de la etajul muzeului tematica evenimentului, care evidenţia inaugurarea unei noi săli dedicate episcopilor greco-catolici beatificaţi de către Suveranul Pontif în timpul vizitei din România. ,,Din şapte episcopi martiri, şase au fost încarceraţi aici, în închisoarea Sighet, iar trei au murit între zidurile acestei închisori. Memorialul nostru se sfinţeşte astfel încă odată după atâtea morţi care l-au sfinţit de-a lungul anilor prin această recunoaştere de o biserică mare. Se află aici Emanuel Cosmovici, care a lucrat împreună cu soţia sa mai bine de 10 ani pentru ca această beatificare să se întâmple, să poată deveni o formă oficială, a pregătit dosarele episcopilor martiri” a spus Ana Blandiana. Emanuel Cosmovici a vorbit audienţei amintind numele tatălui său care a stat 18 ani în închisorile comuniste, munca sa de peste un deceniu pentru prezentarea Rezistenţei Anticomuniste concretizându-se în două volume de carte. La etajul I al muzeului a fost amenajată o sală dedicată episcopilor martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu. S-au ţinut alocuţiuni despre martiriul lor, dar şi a altor lupători ucişi în închisorile comuniste. Cu acest prilej au fost vernisate două expoziţii care vor rămâne la muzeu în perioada iunie-august. Este vorba despre expoziția ,,Război după război”, care prezintă rezistența antisovietică din Lituania în anii 1944-1953, organizată de Centrul de Cercetare a Genocidului și a Rezistenței Populației Lituaniei – Muzeul Victimelor Genocidului, organizată la parterul muzeului. Această expoziţie a fost prezentată şi în alte oraşe din România, printre care Făgăraşul, unde a rămas timp de o lună în Cetatea Făgăraşului. O altă expoziţie a fost prezentată la etajul II al muzeului. Este vorba despre „Rezistența anticomunistă de la Nucșoara – Portrete de familii”, realizată de Ioana Voicu-Arnăuțoiu, care omagiază portretele a 33 de familii care s-au alăturat sau au sprijinit gruparea fraților Arnăuțoiu din Nucșoara, anul acesta comemorându-se 60 de ani de la procesele și execuțiile participanților la rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara (1959).
Masa tăcerii din cimitirul săracilor
Participanţii la simpozionul din muzeu au participat apoi la slujba de pomenire organizată în Cimitirul săracilor, manifestare devenită o tradiţie. Pentru prima dată au participat la comemorare reprezentanţii unei asociaţii din Bucovina. Un grup de elevi însoţit profesorul Gheorghe Mihailuc s-au deplasat la Sighet pentru acest eveniment la invitaţia preşedintelui Fundaţiei ,,Corneliu Coposu”, Ion Andrei Gherasim, care nu lipseşte de la această menifestare anuală. ,,Am fost la Fântâna Albă, pe urmele celor masacraţi de ruşi în 1941, în acea zi de Paşti. Surpriza a fost mare când am văzut acolo elevi însoţiţi de profesorul lor, care aveau steagul românesc. I-am invitat la Sighet şi au venit” a spus Ionuţ Andrei Gherasim. Copiii din grupul bucovinean au recitat şi cântat la crucea monument la care s-a oficiat parastasul eroilor. Sub masa amplasată în Cimitirul săracilor de la Sighet se păstrează pământ de la fiecare cimitir din ţară unde au existat gropi comune. Grupul din Bucovina a adus pământ de la Fântâna Albă, din locul unde au fost seceraţi de armele ruşilor miile de localnici. Pământul adus întregeşte astfel colecţia adunată sub masa tăcerii din cimitir, spre aducere aminte. Reprezentanţii Asociaţiei ,,15 Noiembrie 1987″ Braşov au fost prezenţi la comemorarea de la Sighet. Marius Boeriu, preşedintele asociaţiei, vizitează în fiecare an Memorialul şi sala dedicată evenimentelor din noiembrie 1987 la Braşov.
Masacrul de la Fântâna Albă, în 1941, în ziua de Paşti
Pe 26 iunie 1940, în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost cedate Uniunii Sovietice. Astfel că peste noapte, aproximativ 3 milioane de români s-au trezit pe un teritoriu străin în care originile, tradiţia, cultura şi religia lor nu erau acceptate. Multe familii de români au fost despărţite de graniţa impusă de sovietici. Conform estimărilor ucrainene, în primul an de ocupaţie sovietică peste 7.000 de români au căutat refugiu în România. Pentru a opri plecarea refugiaţilor către România, sovieticii au întărit patrulele de la graniţe şi au realizat liste cu familiile ce aveau rude în România, declarându-le ,,trădători de ţară” şi deportaţi în lagărele de muncă forţată. Pe 19 noiembrie 1940, 40 de familii din localitatea Suceveni (aflată acum în Ucraina) au încercat să treacă graniţa, dintre aceştia 3 persoane au fost ucise, iar alte 5 au reuşit să ajungă în Rădăuţi. Ca urmare a încercării de evadare, sovieticii au ordonat arestarea tuturor rudelor celor 40 de familii şi trimiterea lor în Siberia. În ianuarie 1941, NKVDul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) a lansat zvonuri conform cărora românilor le era permisă trecerea graniţei. Astfel că pe 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului s-au îndreptat către graniţa sovieto-română purtând un steag alb şi însemne religioase (icoane şi cruci din cetină). Când au ajuns la trei kilometri de graniţă în locul numit Poiana Varniţa, peste 3.000 de oameni au fost suprinşi de soldaţii sovietici ascunşi în pădure. La scurt timp, cea mai mare parte dintre ei au fost seceraţi de gloanţe, iar cei care au scăpat au fost spintecaţi de cavalerie. A fost un adevărat masacru, un genocid. Unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, profesorul Gheorghe Mihailiuc, a relatat scenele înfiorătoare în cartea sa ,,Dincolo de cuvintele rostite”. ,,La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”. Alţi supravieţuitori ai masacrului au mărturisit cum răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cele 5 gropi comune săpate anterior, unde unele persoane au fost îngropate de vii. Alţii au fost arestaţi de NKVD, după torturi inimaginabile, au fost duşi la cimitirul evreiesc din Hilboca, unde au fost aruncaţi de vii într-o groapă comună peste care s-a aruncat şi s-a stins var. Numărul morţilor este necunoscut, însă conform datelor din arhivele sovietice 20 de persoane au fost ucise în timp ce încercau să treacă ilegal graniţa, printre aceştia aflându-se copii, femei şi bătrâni. Martorii locali, puţinii supravieţuitori ai masacrului, afirmă că peste 3.000 de români bucovineni au murit atunci. După masacru, în noaptea de 12 spre 13 iunie acelaşi an, 13.000 de români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. În prezent, localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul Ucrainei. Abia în anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficializarea unei slujbe în memoria românilor ucişi pe 1 aprilie 1941.
Monumentul din Pădurea Verde
În vecinătatea Muzeului Satului din Timişoara, la Pădurea Verde, a fost ridicat un frumos monument închinat luptătorilor aniticomunişti din Banat şi al deportaţilor în Bărăgan. Din 2014 o cruce albă dăinuie pe dâmbul de pământ ridicat de autorităţi şi filiala Timiş a AFDPR. Pe dâmbul de pământ au fost montate plăci din granit negru pe care sunt inscriptionate numele membrilor grupurilor de rezistenta anticomunistă, a celor executaţi chiar în Pădurea Verde şi a celor care au murit în urma torturilor la care au fost supuşi în inchisorile şi lagărele de muncă comuniste. Pe plăcile comemorative sunt trecute şi numele celor 32 de luptatori anticomunisti ucişi în confruntările cu forţele securităţii conduse de colonelul Ion Uta. Grupul foştilor deţinuţi politici din Făgăraş şi Braşov a poposit la monumentul de la Pădurea Verde. A fost un moment de reculegere, s-a depus o coroană de flori la baza monumentului, iar foştii deţinuţi au aprins lumânări. S-a creat un moment emoţionant când fiecare dintre membrii grupului a rămas neclintit în faţa plăcilor de granit pentru a citi numele camarazilor care au sfârşit eroic sub armele comuniştilor sau în suferinţele din lagărele şi închisorile regimului. Pe două dintre plăcile amplasate pe dâmbul de pământ din Pădurea Verde sunt scrise, spre aducere aminte, numele făgărăşenilor. Nicolae Mazilu şi Ioan Mogoş, luptători în Rezistenţa Anticomunistă din Ţara Făgăraşului, au format grupul Mogoş-Mazilu, dar au activat şi în grupul ,,Gavrilă” din Munţii Făgăraşului şi în grupul ,,Vultanul” din Părău condus de învăţătorul Ion Pridon. Pe placa dedicată memoriei lor stă scris: ,,Noi vom muri, la fel ca toţi cei care azi luptă-n munţi. Moartea noastră însă va rămâne o mărturie că neamul acesta s-a opus tiraniei comuniste, că noi am iubit mai mult ca orice libertatea. (Testamentul lui Ion Mogoş) şi ,,Luptători din Făgăraş uciţi în localitatea Pădureni în 16 decembrie 1950”. Pe o altă placă sunt trecute alte trei nume, în dreptul cărora stă scris simplu: ,,Făgăraşi”: Viţianu Iacob- 1953, Dura Ilie- 1954, Radivoivici Gheorghe- 1957. Poate fi vorba despre persoane incarcerate în închisoarea din Cetatea Făgăraşului sau paraşutate în zona Făgăraşului sau membrii unor grupuri anticomuniste care au funcţionat în Banat, dar au sfârşit în Ţara Făgărsaşului.
Povestea a doi eroi făgărăşeni, Mogoş şi Mazilu
- Ioan Mogoş era din Toderiţa, fiu de ţăran şi ,,maşinist”. Tatăl lui asambla motoare, batoze. Fiind chiabur a fost alungat din sat şi a plecat cu soţia şi cei doi copii, stabilindu-se la Reşiţa. Fiind elev la ,,Radu Negru”, Ioan a revenit la Făgăraş pentru studii. Când a revenit Ioan Mogoş a mai găsit la casa lor din Toderiţa un motor de tăiat lemne cu care a colindat toată Ţara Făgăraşului. A fost un bun prilej pentru a cunoaşte oamenii din zonă şi pentru a-şi aduna în jur oameni de încredere.
- Nicolae Mazilu era din Banat, tatăl său fiind plutonier de jandarmi. A umblat în toată ţara şi aşa a ajuns şi la Făgăraş unde l-a înscris la şcoală pe Nicolae. Băiatul s-a împrietenit cu Ioan Mogoş şi a locuit la Toderiţa. Erau prieteni nedespărţiti, aveau aceeaşi gazdă în Făgăraş, iar când au început arestările au suferit împreună. Au fost colegi de nedespărţit şi în închisorile Târgşor şi Piteşti. După eliberare s-au întîlnit şi şi-au căutat foştii colegi de liceu de la ,,Radu Negru”: pe cei doi Balaban din Toderiţa, pe Gheorghe Arsu din Râuşor, pe Ion Zară din Mândra, Ioan Pică din Râuşor, Benţea din Hurez, dr. Stanciu Stroia din Făgăraş, Aron Comşulea, etc. I-a ajutat căpitanul Traian Monea, plutonierul Partenie Cosma şi Frâncu de la Paza Fabricii de Explozivi din Făgăraş. Au adunat arme şi au format grupul Mogoş-Mazilu. Au ţinut legătura şi cu grupul Vultanul din Părău, condus de învăţătorul Ion Pridon.
- ,,Vădea atâta credinţă, atâta acţiune şi îndrăzneală, asemeni lui Ion Golea. Figura lui Mazilu emana meditaţie, visare şi lumină. Subţire, înalt, păr bogat, cu fruntea şi privirea senină, cu un veşnic surâs în colţul gurii, ironic la primul, glumeţ la cel din urmă. Erau prea grăbiţi, recrutau mulţi copii şi adulţi. Seara s-au întâlnit cu un grup de 20-30 de tineri recrutaţi” îl descria Ion Gavrilă Ogoranu pe Nicolae Mazilu.
În decembrie 1950, Nicolae Mazilu şi Ion Mogoş se refugiază din Făgăraş în Banat, pentru a scăpa de urmărirea Securităţii şi a duce mai departe lupta de rezistenţă în munţii Banatului. În noaptea de 16 decembrie sunt găzduiţi în casa lui Traian Murariu din satul Pădureni, Timiş. Un informator al Securităţii anunţă imediat autorităţile că în casa lui Murariu sunt ,,doi spioni englezi”. Descinderea are loc la patru dimineaţa. Şeful de miliţie şi ostaşii folosesc gazda drept scut viu. Luaţi prin surprindere, Mazilu şi Mogoş nu mai au timp să fugă. Sunt împuşcaţi mortal şi apoi aruncaţi într-o groapă la marginea satului. Nici unul nu împlinise încă 20 de ani. Din clasa lor de la Liceul Radu-Negru din Făgăraş, din 28 de elevi, 7 au fost ucişi, iar 20 au luat calea temniţelor, alături de mulţi dintre profesorii lor.
Întâlnirea de la Vârşeţ
Cu sprijinul filialei Caraş-Severin şi a preşedintei acesteia, Cornelia Fetea, grupul de la Braşov s-a întâlnit cu comunitatea de români din Vârşeţ, de pe malul sârbesc al Dunării. A fost o întâlnire emoţionantă pentru ambele părţi. Dacă asociaţia românilor din Serbia a întâmpinat delegaţia noastră aşa cum se cuvine, consulul României la Vârşeţ, Gheorghe Dinu, deşi a promis că va întâmpina delegaţia condusă de Octav Bjoza, secretar de stat în Guvernul României, nu şi-a respectat promisiunea. Înaltul oficial a preferat să se bucure de weekend decât să petreacă o oră în compania delegaţiei foştilor deţinuţi politici. ,,A fost în întâlnire oficială confirmată de consulul României la Vârşeţ. A promis că ne va întâmpina, dar a minţit” a spus dezamăgită Cornelia Fetea. Despre acest episode ruşinos, aşa cum l-a calificat Octav Bjoza, Monitorul de Făgăraş a titrat un amplu material. Românii din Vârşeţ şi-au povestit problemele cu care se confruntă, cea mai dificilă pentru ei fiind obţinerea cetăţeniei române. ,,Suntem români şi vrem să avem cetăţenia română. Aşteptăm un răspuns de la statul român şi 5 ani, de multe ori acesta fiind negativ. Nu primim justificări. Totuşi noi mai sperăm în bine” au spus românii din Banatul sârbesc.
Un omagiu pentru cei care nu mai sunt
La ora actuală mai sunt 1000 de membri în AFDPR, iar zi de zi numărul lor scade. ,,Îmi este teamă să mai răspund la telefon pentru că în ultima vreme primesc doar veşti sumbre. Rând pe rând se duc mulţi dintre noi. Dintre luptătorii cu arma în mână mai trăiesc doi, Nicolae Ciurică din Teregova şi Grigore Pepene din filiala Braşov, dar stabilit la Cluj, la copii. Nicolae Ciurică a urcat în munţi pe când avea 19 ani. Grigore Pepene are 95 de ani şi a făcut parte din grupul de luptători din Munţii Vrancei denumit ,,Vlad ţepeş I şi II” şi a luptat cu arma în mână. Îmi aduc aminte de fiecare pe care l-am întâlnit în celulele reci din închisori sau în lagărele din Balta Brăilei. Ceea ce îmi spuneau mi-a rămas bine întipărit în memorie de parcă mi-ar fi spus astăzi. Mi-l amintesc pe Virgil Mălin din Ohaba, s-a stins după eliberare la Oţelul Roşu, pe cei din Cincu, pe Octavian Popaiov din Sâmbăta de Sus pe care l-am întâlnit în lagărul de la Grindu, în 1961-1962. Este o listă lungă. În astfel de acţiuni organizate de AFDPR îi omagieni aşa cum se cuvine” a încheiat Octav Bjoza. (Lucia BAKI)
