Termenul ,,diminutiv” trebuie pus în legătură cu verbul ,,a diminua”, având sensul de ,,a micşora”, ,,a reduce”. Aşadar prin ,,diminutiv” înţelegem un cuvânt care desemnează un obiect mai mic, sau apreciat ca mai mic faţă de obiectele asemănătoare. Aceasta este o primă idee sugerată de utilizarea unui diminutiv din orice mediu de referinţă din jur: băieţaş, fetiţă, căsuţă, orăşel, copăcel, pădurice, scăunel, pătuţ, cărucior, maşinuţă, etc. Remarcăm că asemenea cuvinte se obţin de la un cuvânt de bază prin ataşarea unor sufixe specifice, numite sufixe diminutivale. O a doua idee privitoare la diminutive este de natură expresivă, întrucât asemenea formaţii au o valoare afectivă. Un obiect mic poate trezi în noi diverse reacţii emotive, de pildă tandreţe: simpatie, duioşie, fiindcă lucrurile şi fiinţele mici sunt prin natura lor drăgălaşe, iar desemnarea prin diminutiv exprimă dezmierdare, alintare. Câteva exemple ne conving: bădiţă, frăţior, surioară, măicuţă, căţeluş, pisicuţă, floricică, frunzuliţă, pomişor, ş.a., sau nume proprii intenţionat dezmierdătoare: Ionică, Măriuca, Georgel, Vasilică, Petrişor, corelate dintru început cu vârsta copilăriei. Sugestiile de mai sus nu trebuie absolutizate. Nu orice diminutiv poartă cu sine ideea de micime. Când spunem ,,ghiocel” nu ne referim la un ,,ghioc” mai mic, la fel ,,lăcrimioara” nu este o lacrimă mai mică, iar ,,albăstriţa” nu este o floare mai puţin albastră, ci cuvinte ce s-au impus cu forma lor firească, nemaifiind simţite ca diminutive. Dar şi atitudinea afectuoasă redată prin diminutive are limite. Abuzul de diminutive nu le sporeşte valoarea, ci produce o depreciere a semnificaţiei, până la a crea un stil convenţional, aşa cum întâlnim deseori intrând într-un restaurant şi studiind lista de meniuri, de unde putem alege: ciorbiţă, ciupercuţe, aripioare, tocăniţă, mămăliguţă, cârnăciori, chifteluţe, sărmăluţe, gogoşele, plăcintuţe. Nimeni nu înţelege că ar fi vorba de porţii mici (cantităţi sau la nivel de preţ), ci doar agreabile, pe gustul consumatorilor. Nu poate fi ocolită nici folosirea ironică, depreciativă a diminutivelor când se referă de exemplu la anumite profesii, luate în glumă: doctoraş, directoraş, profesoraş, actoraş, studenţaş. Anumite contexte dau posibilitatea ca diminutivele să se apropie ca sens de augmentative (să sugereze mărirea): ,,avea vreo şaizeci de anişori”, ,,a muncit câtu-i ziulica de lungă”, ,,a cheltuit atâţia bănişori”. Diminutivele au corespondenţe în mai toate limbile. Am aflat că numele Klaus Iohannis se traduce în româneşte ,,Nicuşor Ionescu”. (Prof. Liviu OANI)
