Debutul Fenomenul Piteşti, experiment de spălare a creierului prin tortură, la 6 decembrie 1949. Au fost şi făgărăşeni în teribila barbarie de la Piteşti

S-au ridicat cei mai buni şi cu sufletul curat atunci când societatea românească s-a dovedit a fi imperfectă, organizată defectuos, când erau călcate în picioare libertatea şi drepturile omului, când munca omului era furată de semenul lui, când minciuna ţinea loc de adevăr, când patima puterii domina ordinea firească a lucrurilor, când răzbunarea şi trădarea n-au mai putut fi înlăturate. Regimul comunist a adus peste neamul românesc, creştin, toate relele posibile pentru a-şi instala oamenii şi doctrinele. Elitele ţării reprezentau pentru comunişti  o ameninţare pentru că s-au ridicat să facă bine pentru cei mulţi, pentru neamul românesc. Nu s-a mai ţinut cont de profesii, de merite, de funcţii, de importanţa muncii lor pentru ţară şi au fost executaţi fără milă, aruncaţi în beciurile securităţii şi în temniţe pentru vina de a apăra identitatea naţională şi neamul românesc. În anul 1946, deşi aflaţi în minoritate, comuniştii români cu sprijinul Moscovei au reuşit să pună mâna pe putere în urma unor alegeri trucate. Urmând indicaţiile Moscovei aceştia au instituit un regim dictatorial bazat pe teroare şi eliminarea fizică a tuturor adversarilor politici. Regele părăseşte ţara şi se instaurează un sistem monopartid, toate celelalte partide politice, mai ales cele istorice, sunt scoase în afara legii, iar liderii lor eliminaţi. Istoria comunismului în România se împarte în două: guvernarea prin oameni loiali Moscovei, printre care mulţi evrei şi venirea la putere a elitei naţionaliste din cadrul Partidului Comunist Român prin Gheorghe Gheorghiu Dej.

Securitatea şi represiunea comunistă

 Se instaurează astfel în ţară un val de teroare iniţiat de Marin Jianu, secretar general pe atunci al Ministerului de Interne, şi anchetatorul său şef Alexandru Nicolski, unul dintre criminalii regimului comunist.  Securitatea   acoperea întreaga ţară, fiecare regiune avea să dispună de birouri raionale, orăşeneşti şi comunale.  Conducerea superioară a securităţii era condusă de agenţi ai serviciilor de securitate sovietice, iar activităţile lor erau supravegheate de consilieri ai Ministerului Sovietic al Securităţii Statului. Trăsătura specifică a oamenilor aleşi de Moscova pentru a conduce securitatea în România a fost violenţa. Pintilie Bodnarenko, un N.K.V.D-ist ucrainian care îşi schimbă numele în Gheorghe Pintilie, devine şeful structurii rebotezate ,,Direcţia Generală a Securităţii Poporului“.   Pintilie a fost cel care, în 1946, duce la îndeplinire sentinţa de condamnare la moarte a fostului secretar general al P.C.R. Ştefan Fotiş, pe care-l  ucide,  zdrobindu-i ţeasta cu o bară de fier după care a dat instrucţiuni pentru uciderea mamei lui Fotiş care este înecată în râul Criş cu pietre de moară legate în jurul gâtului. Nicolski devine primul ofiţer român ce a dobândit notorietate în afara ţării prin acţiunile sale de o violenţă ieşită din comun.

 Piteşti, o teribilă barbarie

Genocidul comunist, în forma lui extremă, a început în România, la  6 decembrie  1949, la penitenciarul politic din Piteşti, sub forma unui experiment nici măcar închipuit vreodată: ,,reeducarea” deţinutilor prin torturarea continuă, fizică şi sufletească, chiar de către colegii de detenţie. ,,Reeducaţii” erau obligaţi să se autodenunţe, să se nege pe sine, să-şi denunţe şi să-şi renege familia, prietenii şi iubita, adică să-i ,,demaşte” dezicându-se de ei, de tot ce aveau mai sfânt, batjocorind credinţa în Dumnezeu şi Sfintele Taine. ,,Reeducătorii” îi obligau să participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase. În final, ,,reeducaţii” erau obligaţi să devină ,,reeducatorii” altora, adică torţionari. Cei care refuzau, erau obligaţi să se ,,reeduce” din nou, până acceptau rolul de ,,reeducător”; dacă ei continuau să refuze, riscau să fie ucişi. Mulţi au încercat să se sinucidă pentru a scăpa de infern, dar foarte puţini au reuşit. Elita intelectuală a vremii a fost încarcerată la închisoarea Piteşti pentru a fi exterminată. ,,Experimentul Piteşti” este aproape necunoscut chiar şi în România. Alexandr Soljenitîn, laureat al Premiul Nobel pentru literatură, a considerat experimentul ca fiind ,,cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, îl descrie ca ,,una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

 Ţurcanu, Nikkolski, torţionarii de la Piteşti

Acţiunea de dezumanizare implementată la Piteşti asupra deţinuţilor politici  depăşeşte pragul raţiunii. Ceea ce s-a întâmplat la Piteşti  nu va putea fi niciodată scos pe deplin la lumină întrucât autorităţile comuniste au ascuns dovezi importante. Ca principală cauză a decesului apar afecţiuni care nu puteau să provoace moartea. Mai mult, călăii au fost eliminaţi şi ei la sfârşitul experimentului, pentru a nu mai exista martori.

Reeducarea în patru faze

Procesul de reeducare  de la Piteşti condus de Eugen Țurcanu şi grupul său  avea patru faze:

•   Demascarea externă. Deţinutul trebuia să-şi arate loialitate faţă de  partid,  spunând sub tortură brutală tot ce a ascuns în timpul anchetei. Era obligat să divulge toate complicităţile şi orice legătură pe care o păstra cu cei de afară.
•  A doua fază era demascarea internă. Se urmărea demascarea persoanelor din închisoare. Studentul trebuia  să-i divulge lui Țurcanu numele celorlalţi deţinuţi care îl îmbărbătau îndemnându-l la prudenţă. Trebuiau divulgaţi anchetatori mai binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare. Trebuie menţionat că aceste două faze aveau un mare succes şi ofereau rezultate mult peste cele obţinute de Securitate în anchetele interne.  Toate aceste informaţii erau trimise ulterior către Ministerul de Interne.
•   A treia fază era demascarea morală publică.  De aici deţinutul era distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea mai sfânt de la familie, soţie, părinţi, Dumnezeu, pe el însuşi.  Era analizat cu atenţie trecutul fiecăruia iar în baza acestor informaţii erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl apărea ca un escroc, un bandit, fiii de preoţi erau obligaţi să povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat parte părinţii lor chiar la altar. Nu lipsesc nici scenele de incest la care aceştia participă evident fictiv, împreună cu surorile sau mamele lor care sunt prezentate ca prostituate.
•    În ultima fază a reeducării  deţinutul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten. Practic prin tortură devenea călăul lui. Oricâte infamii se inventau Țurcanu nu era niciodată mulţumit.

Botezul şi sfânta liturghie

Imaginaţia bolnavă a lui Țurcanu escaladează în momentul când vine vorba de studenţi la teologie sau studenţi credincioşi. Unii erau ,,botezaţi’’în fiecare dimineaţă. Mai exact erau scufundaţi cu capul în hârdăul cu  urină şi fecale în timp ce ceilalţi erau obligaţi să cânte sfânta slujbă a botezului. Deţinuţii sunt puşi să oficieze slujbe negre mai ales în săptămâna Paştelui. Textul sfintei liturghii era însă unul  pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale,  iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun şi pâine. Deţinuţii erau obligaţi în noaptea Învierii să sărute falusul şi să rostească ,,Hristos a Înviat’’.

 Tortura fizică

La Piteşti s-a practicat toată gama de tortură fizică posibilă: erau arse diferite părţi ale corpului cu ţigara, au existat deţinuţi cărora li s-au necrozat fesele şi le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la inconştienţă, dinţi zdrobiţi, unghii smulse în timp ce alţii erau obligaţi să mănânce o gamelă cu fecale,  iar după ce vomitau li se înfunda voma în gât. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligaţi să o apuce cu gura şi fără să se ajute de mâini.  Odată cu extinderea lui şi la alte închisori a urmat prăbuşirea. Studenţii reeducaţi, acum reeducatori, au fost trimişi la Canal, Gherla, la Târg-Ocna sau Ocnele Mari.

 Teroarea din Camera 4 Spital

La jumătatea lui noiembrie 1949 în Camera 4 Spital din închisoarea Piteşti sunt aduşi 15 tineri legionari. Puterea lui Țurcanu devine nemărginită, putea deschide oricând uşa de la celulă şi să solicite gardianului să-i aducă un deţinut.   Aici  cei 15 găsesc alţi 15 deţinuţi,  grupul Țurcanu.  Însuşi Țurcanu se apropie de cel ce va fi ales şef al camerei, Sandu Angelescu din Timişoara,  membru al unei organizaţii regaliste.  Sunt întinşi pe cimentul rece şi bătuţi brutal cu răngi de fier şi bâte de gardieni. Trupurile lor însângerate au fost puse apoi la discreţia grupului lui Țurcanu. După demascarea  experimentului,  partidul trebuia să găsească ţapi ispăşitori.   Țurcanu nu avea cum să scape. Moare executat la 17 decembrie 1954.

 Victimele experimentului

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii deţine extrase de deces ale deţinuţilor morţi în penitenciarul Piteşti. La 10 februarie 1950, conform acestor documente, a murit Şerban Gheorghe, de 30 de ani, care era un student din Constanţa. Moartea lui a fost înregistrată însă două zile mai târziu. După opt zile, experimentul a mai făcut o victimă: studentul Gheorghe Vătăşoiu, de 22 de ani, din Bucureşti. La 26 februarie, un alt student, Corneliu Niţă, de 23 de ani, din Bacău, a devenit şi el victima sistemului de suprimare. Şi moartea studentului Alexandru Bogdanovici, de 27 de ani, din Soroca, la  15 aprilie 1950, chiar iniţiatorul „reeducării“ a fost consemnată în extrasul de decese pe anul 1950 al Sfatului popular al oraşului Piteşti.  Nicolae Purcărea care intrase în cruntul experiment încă de la început a amintit o parte din camarazii lui de suferinţă în volumul ,,Urlă haita”: Ghiţă Reus, Nelu Gherasim, Florică Dumitrescu, Vasile Pătraşcu, Dinu Mateescu, Sandu Muntean, Relu Arapu, Costache Oprişan, Nicu Ioniţă, Viorel Gheorghiţă, Costache Paragină, Puiu  Chivulescu, Andronic, Adrian Băcilă.

 Patru ani de teroare

Închisoarea Pitesti a fost locul în care s-a derulat ,,Fenomenul Piteşti“ în perioada anilor 1949-1952. Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor batăi şi torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” detinuţii politici, majoritatea studenţi, membri în grupări interzise de comunişti ca legionarii, ţărăniştii, liberalii sau membri sionişti ai comunităţii evreieşti din România.  Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 şi 5000. Este considerat a fi cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

Sfârşitul şi urmările

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorităţi. Membrii ODCC au fost judecaţi în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpaţi fiind condamnaţi la moarte, în urma unui proces cu uşile închise.Ţurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deţinuţi şi pentru abuzurile exercitate asupra altor 780. Dintre aceştia, au fost executaţi 16 condamnaţi, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deşi executat, moartea lui Eugen Turcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnaţi, 4 dintre ei au fost ulterior exterminaţi la închisoarea Jilava, în secţia specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împuşcându-se în cap, în cimitirul Bellu din Bucureşti. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecate în anul următor; toţi au primit sentinţe uşoare şi au fost puşi în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenţilor Statelor Unite şi a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România. După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcţioneze tot ca închisoare pentru opozanţii regimului, care erau aduşi aici sub pretextul unor condamnări pentru infracţiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Piteşti a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Construcţii Industriale Piteşti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafaţa curţii penitenciarului au fost construite blocuri de locuinţe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Piteşti mai există şi astăzi, pe latura de N-V a închisorii.

Comandanţii închisorii Piteşti

La conducerea închisorii s-au aflat:

•   Stănescu Vasile (1944 – 1949);
•  căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 – 1951);
•  locotenent Kovacs Anton (1951 – 1953);
• locotenent Savu Victor (1953 – 1954);
• căpitan Mândres Petre (1954 – 1956);
•  maior Ivaşcu Ştefan (1956 – 1958);
•  maior Cârstoiu Sebastian (1958 – 1961);
•  maior Toma Mihai (1961 – 1977).

•   După 1989, abandonată şi parţial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcţii în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit în faţa intrării închisorii.