Nicolae Purcărea din Scheii Braşovului era student, membru al Frăţiilor de Cruce, şi avea o condamnare pentru ,,crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale”. A ajuns la închisoarea Piteşti,venind de la închisoarea Craiova unde avea 7 ani de ispăşit. Piteştiul era închisoarea destinată studenţilor. Aşa cum a descris Nicolae Purcărea, închisoarea fusese concepută de Armand Călinescu în 1939, pe locul unei foste închisori dărâmate, dar construcţia ei se terminase în 1941. Era situată la periferia oraşului. ,,Clădirea avea forma literei ,,T” , cu capul spre stradă şi coada spre luncă. Un zid înalt de 5 m izola toată curtea închisorii de clădirile din oraş, încât nu se putea vedea sau auzi nimic din cele de se petreceau înăuntru. La subsol, închisoarea avea 3 camere, situate pe coada ,,T”-ului. Una pe stânga cum intrai, şi alte două pe dreapta. Camera 1 era construită pe lăţimea cozii ,,T”-ului. Pe peretele din faţa uşii erau 3 ferestre care dădeau într-una din curţile interioare. Geamurile erau văruite. Drept mobilier, camera avea priciuri pe două laturi, nişte scânduri lungi dintr-un capăt în altul al camerei, puse pe capre de lemn şi acoperite cu un fel de rogojini ţesute din fâşii de cârpe. În mijloc spaţiul era liber. Lângă peretele din dreapta, în fund, stăteau tineta, hârdăul pentru necesităţi şi hârdăul pentru apă. În stânga, după uşă, erau două rânduri de paturi din fier suprapuse. În această cameră, în vara lui 1950, am fost băgaţi vreo 40 de studenţi, de la toate facultăţile din ţară, condamnaţi la muncă silnică. Printre noi era Alexandru Mărtinuş” descrie Nicolae Purcărea, camera 1 subsol de la Piteşti unde a suportat ororile fenomenului păstorit de studentul torţionar Eugen Ţurcanu.
Demascarea din Camer 1, subsol
Calvarul a început pentru studenţii din camera 1 subsol la 6 decembrie 1950, când în uşa ei a apărut Ţurcanu care schimbase câteva vorbe cu Mărtinuş. ,,Trebuie să vă facem demascarea! Atunci Ţurcanu a urlat: Pe ei! Bâte, picioare de scaune au început să zboare peste noi. Vreo 10 inşi ai lui Mărtinuş loveau crunt sub privirile lui Ţurcanu”. Nicolae Purcărea descrie în volumul ,,Urlă haita…” cele mai oribile scene din experimentul Piteşti căruia i-a supravieţuit.
- ,,Într-o noapte, frânt de bătaie, de durere, am adormit. Şi în acea noapte, Maica Domnului mi s-a arătat în vis. S-a uitat la mine şi mi-a spus: Va trece şi aceasta! M-am trezit parcă mai puternic, mai vioi, mai rezistent, căci am îndurat toate pe mai departe şi nu m-am prăbuşit. Atunci am ştiut că Maica Domnului este lângă mine. Am simţit că Dumnezeu mă ocrotea. M-a scăpat din greutăţi, din necazuri, ba de multe ori chiar de la moarte. Cum puteam deci să mă lepăd de EL? Şi Ţurcanu mă ameninţa mereu”.
- ,,Se apropiau Sfintele Paşti, un prilej bun de a distruge ,,mitul”: Mesia, Învierea, Maica Domnului. De toate trebuia să te lepezi. Cu o frenezie diabolică, sistemul s-a pus în mişcare. În loc de cruce s-au cioplit falusuri, pe care trebuia să le săruţi. Pornografia a înlocuit sfinţenia. Rugăciunile şi Prohodul au fost substituite cu scrieri obscene. Noi trebuia să ne târâm în genunchi, sărutând falusul. Toată Săptămâna Mare ne-am târât, ne-am umilit. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufleteşti, ciuruite, zdrobite în teascul acesta al satanei. Câte abjecţii, câte insulte erau născocite! Tot ce pentru noi era sfânt, în mintea bolnavă a torţionarilor devenea prilej de blasfemie”.
- ,,M-am trezit iarăşi chemat la Mărtinuş: Tot bandit ai rămas! Botezaţi-l! Câţiva s-au repezit la mine, m-au luat de cap şi, cu toată rezistenţa mea de animal legat în ghilţ, mi-au afundat capul în hârdău, să mă boteze. M-am zbătut, dar zadarnic. În zbaterea mea împroşcam în dreapta şi în stânga murdării. Îi stropeam. Abia mai răsuflam. Nu vă pot descrie ce miasmă m-au otrăvit sau ce am înghiţit! Unii râdeau, alţii parcă plângeau. Nu mi-au dat voie să mă spăl. A urmat altă bătaie. Atunci parcă s-a rupt ceva în mine, nu mai simţea nici durere, nici teamă, parcă trăiam în altă lume”
Nicolae Purcărea: ,,Toată Săptămâna Mare o petreceai în blasfemii”
,,Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. La Piteşti, a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu. În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte lucruri strigătoare la cer. S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui. Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. În ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă, de Hristos, ăsta era scopul reeducării. Când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe. Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri” descria Nicolae Purcărea, infernul de la Piteşti.
Nicolae Pucărea: ,,În Vinerea Mare ne dădeau friptură”
,,Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea Mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau altfel niciodată. Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. În închisoare, trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam. Nu aveam voie să cântăm ,,Hristos a Înviat!”, dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm”.
Erau obligaţi să selepede de Hristos
În închisorile comuniste, era interzis imnul sacru ,,Hristos a Înviat”, iar cei care îndrăzneau să-l cânte sau măcar să-l murmure erau aspru pedepsiţi, erau bătuţi, schingiuiţi şi băgaţi la cruntul izolator. Mai mult, înăspreau regimul în zilele marii sărbători. Comuniştii se declarau atei şi se substituiau puterii divine. La închisoarea Piteşti deţinuţii politic erau obligaţi să se lepede de Hristos. Nicolae Purcărea a fost coborât în infern, în mijlocul reeducării prin tortură de la Piteşti. Şi-a păstrat demnitatea şi a reuşit să supravieţuiască fără să-şi vândă omenia în faţa celui mai cumplit torţionar dintre deţinuţii politic ai României comuniste, Eugen Ţurcanu. Fostul deţinut politic a trecut prin şase arestări şi 16 ani în cele mai înfiorătoare închisori comuniste: Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. La închisoarea Piteşti persoanele care erau membri ai Mişcării Legionare erau numiţi ,,mistici”. Era Săptămâna Patimilor. În acea zi, Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi au fost aliniaţi. În faţă aveau un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“ sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. Pentru Nicolae Pucărea nu rănile fizice dureau cel mai rău, ci cele sufleteşti care se rupeau în teascul blasfemiei Fostul deţinut politic îi privea în ochi şi nu vedea nimic. I-a iertat. Pe toţi. „Dar urma a rămas. De-asta nu pot să scap. Nu pot să uit. E lucru greu. Baţi cuiul în lemn, îl scoţi afară, dar urma rămâne“ explica Nicolae Purcărea.
