Creştinism Vs. păgânism. Prigoniţi şi prigonitori

Se spune că istoria este scrisă de învingători, iar evenimentele care au ţesut acea ,,cenuşăreasă” au fost înlocuite de ,,povestea oficială”, cea care place şi dă bine strategiilor de manipulare şi care domneşte astăzi cu rangul de regină. Dacă urmărim evenimentele recente petrecute în S.U.A, cu privire la obsesia pentru vandalizarea statuilor de orice fel, instigată de o revoluţie bolşevică pe care nu o puteai prevedea în ,,ţara tuturor posibilităţilor” pe care oamenii prigoniţi au căutat-o încă de pe la 1500 şi vom face o incursiune în istorie vom putea observa o anumită ciclicitate. Obsesia pentru statui şi distrugerea operelor de artă care nu corespund ,,politicii corecte” este de când lumea. O analiză fină ne va face să vedem că orice mişcare care propunea ,,libertatea”, ,,egalitatea” şi ,,buna înţelegere între oameni” a sfârşit într-un sistem etatist care, în numele libertăţii, a sugrumat el însuşi din faşă orice reacţie sau opinie diferită. Am început acest demers sintetic între creştinism şi păgânism pentru a vedea cum a început creştinismul şi în ce s-a transformat o religie ce propunea libertatea din momentul în care a fost încorporată statului.

Zece mari persecuţii împotriva creştinilor

Creştinismul este la ora actuală una dintre cele mai prigonite religii şi, iniţial, ea a fost prigonită de către oficialii romani.

•   Au fost zece mari persecuţii împotriva creştinilor pe care istoria le-a consemnat începând cu domnia lui Nero, unul dintre cei mai sceleraţi şefi de stat ai istoriei. Nero a dat foc Romei ca să o reclădească sub numele de Neronia după care a pus incendiul pe seama creştinilor,  aducându-le acuzaţia de atentat împotriva statului şi a împăratului. Cele mai marcante figuri care au căzut victime acestei prigoane au fost Sfinţii Petru şi Pavel.
•  Domiţian declanşează a doua persecuţie şi îl execută pe însuşi vărul său primar, Flavius Clemens, tată a doi copii. Sfântul Ioan Teologul este torturat şi exilat la Efes.
•  Cea de a treia persecuţie se declanşează în vremea împăratului Traian care îi scrie lui Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithyniei: ,,Cine nu se leapădă de credinţă, să fie chinuit şi ucis”. Sf. Ignaţiu al Antiohiei este aruncat leilor în arenă iar Papa Clemente este exilat şi aruncat în Marea Neagră.
•  Sub împăratul filosof Marcus Aurelius este declanşată cea de-a patra prigoană. Împăratul îi exila pe nobili dar îi ucidea pe oamenii de rând. Sfântul Iustin Filosoful şi-a găsit sfârşitul în timpul acestor evenimente.
•  Septimius Severus iniţiază cea de-a cincea persecuţie sub influenţa împărătesei Iulia Doamna. Maximian Tracul porneşte una dintre cele mai barbare prigoane.
•  A şasea persecuţie are loc sub împăratul Decius, după ce creştinii au fost favorizaţi de către Filip Arabul. Persecuţia a lăsat în urmă mulţi morţi dar şi foarte mulţi apostaţi de la credinţa creştină.
•  Valerianus dezlănţuie cea dea şaptea prigoană luând averile bisericilor destinate pentru săraci şi misiuni.
•  Diocleţian porneşte a opta persecuţie importantă, clerul era obligat să sacrifice zeilor iar refuzul se solda cu o condamnare la moarte. Galerius, generalul lui Diocleţian, dac de origine, influenţat de mama sa, Romula, preoteasă a zeităţilor dace, declanşează o altă teroare.  Galerius, cu organele eviscerate de viermi în urma unei boli cumplite, dă un edict tardiv de toleranţă a creştinilor pentru ca aceştia să se roage pentru el.
•  Sub prigoana lui Maximianus Daia din Orient este executat Sf. Dumitru, proconsul al Ahaiei, ofiţer şi tribun cu mare influenţă în administraţia romană.
•  În anul 303, la Diospolis, sunt martirizaţi doctorii Cosma şi Damian care practicau medicina fără plată.

Din prigoniţi prigonitori

Cel mai mare paradox al istoriei a fost transformarea religiei iubirii după ce a fost încorporată statului, ulterior victoriei lui Constantin cel Mare împotriva lui Maxenţiu la Podul Mulvian, pe Tibru, la porţile Romei, în anul 312 d. Hr. Constantin promulgă un edict de toleranţă în anul 313 la Milan. Se uită însă faptul că edictul se referea la toate cultele, nu doar la creştini. ,,Când Eu, Constantin Augustul şi Eu, Licinius Augustul ne-am întâlnit la Milano- spune edictul- şi am luat în consideraţie toate aspectele care aduceau avantaje poporului şi mai multă securitate, printre celelalte probleme pe care le-am discutat în beneficiul marii majorităţi a poporului nostru, am considerat că trebuie reglementate acele probleme privitoare la respectul pentru Divinitate, aşa că am acordat creştinilor şi tuturor popoarelor libertatea nerestricţionată de a urma credinţa pe care o doresc, orice divinitate ar fi pe tronul ceresc, dreaptă şi binevoitoare faţă de noi pentru toţi cei care sunt sub puterea noastră. Deoarece considerăm că această politică a fost gândită din motive corecte şi utile, credem că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma şi a alege, fie că e vorba de credinţa creştinilor, fie de orice credinţă pe care fiecare o percepe ca fiind cea mai potrivită pentru sine, astfel încât Suprema Divinitate pentru cultul căreia ne devotăm noi înşine în deplină libertate de alegere, să poată să ne dăruiască în toată bunăvoinţa şi binecuvântarea ei…”. Trebuie să recunoaştem faptul că odată cu epoca lui Constantin a început şi ,,creştinismul oficial”, etatist. ,,Constantin s-a mişcat rapid pentru a promova noua religie. În anul următor a declarat încheierea persecutării creştinilor. Într-adevăr, Edictul de la Milano promitea şi mai mult. El proclama că orice om are deplină libertate să practice orice religie ar alege” spune cercetătoarea Catherine Nixey. Istoricul Eusebiu scria: ,,Oamenii nu se mai temeau acum deloc de cei ce-i asupriseră. Lumina strălucea peste tot. Cu toţii dănţuiau şi cântau în oraşe şi la ţară”. Cei care au îmbrăţişat creştinismul însă, obişnuiţi cu intoleranţa, au vrut să-şi ia revanşa necredinţei şi s-au apucat să spargă cu un zel ieşit din comun statuile zeilor pe care nu demult îi adulaseră. Vânătoarea demonilor a început cu operele de artă. ,,Nimicitorii au venit dinspre deşert. Palmyra îi aştepta: de câţiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor bande de jefuitori bărboşi, zeloţi înarmaţi doar cu pietre, răngi, cu drugi de fier şi cu un simţ de fier al dreptăţii. Atacurile lor erau primitive, brutale şi foarte eficiente. Se deplasau în bande- mai târziu în roiuri de 500 de persoane- şi, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau mai ales templele şi se mişcau iute ca gândul. Măreţele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbuşeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălţarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi. Totul era violent, dar, fără îndoială când sfărâmau statuile ,,demonice” şi ,,idolatre”. Drept-credincioşii exultau când demolau templele, când distrugeau acoperişurile şi devastau mormintele. Au apărut şi imnuri care imortalizau acele clipe glorioase. ,,Acele lucruri ruşinoase”, cântau pelerinii cu mândrie, ,,demoni şi idoli, cu toate au fost doborâte de bunul nostru Mântuitor”. Zeloşii nu se prea pricep la poezie. În această atmosferă, Templul Atenei din Palmyra era o ţintă evidentă…Îşi vor fi dat seama nimicitorii de acest lucru când au pătruns în templu? Vor fi fost ei, măcar în treacăt, impresionaţi de rafinamentul unui imperiu care putuse să extragă, să sculpteze şi să transporte marmura pe distanţe atât de mari?…Se pare că nu. Și asta pentru că, atunci când au pătruns în templu, au înşfăcat o armă şi au lovit gâtul Atenei atât de tare, încât au decapitat-o pe zeiţă. Capul s-a prăvălit pe pardoseală, zdrobind nasul şi obrajii aceia atât de catifelaţi. Ochii Atenei, rămaşi integri, priveau stinşi de pe chipul ei acum desfigurat…,,Triumful creştinismului” începuse…” scrie Catherine Nixey în lucrarea ,,Epoca întunecării”.

Și a venit Teodosie cel Mare…

General spaniol de un mare talent şi anvergură, care a crezut puternic că rugăciunea la Dumnezeu îl vindecase de o boală cumplită, Teodosie a acţionat în consecinţă. ,,Procesul prin care creştinismul a devenit religie de stat, un proces nu lipsit de momente obscure sau chiar brutale, a început cu adevărat odată cu venirea pe tron a lui Teodosiu I (379-395). Iniţial, templele păgâne au fost lichidate pe rând, dar în 391 Teodosiu s-a simţit suficient de puternic să impună un decret prin care scotea în afara legii ofranda, parte importantă a idolatriei păgâne. Interpretarea dată acestei legislaţii a depins în cea mai mare măsură de situaţia locală. În multe locuri, unde creştinii formau oricum o majoritate, cultele păgâne au dispărut fără prea multă opoziţie. Aşa s-au desfăşurat cu siguranţă evenimentele la Constantinopol, însă nu şi în cel de-al doilea oraş al imperiului din acea vreme, marele port egiptean Alexandria. În secolul al IV-lea, Alexandria avea o populaţie de circa 300.000 de locuitori şi aproape patru sute de lăcaşuri de cult, destinate păgânilor, creştinilor şi evreilor. Comunitatea creştină era înfloritoare, Biserica fiind întemeiată chiar de Apostolul Marcu Evanghelistul. Arhiepiscopul era considerat printre cei dintâi din ierarhia creştină, ocupând cel de-al treilea loc, după papa de la Roma şi patriarhul Constantinopolului, fiind unul dintre cei doar cinci înalţi prelaţi îndreptăţiţi să se intituleze ,,patriarhi”. Pe de altă parte, în Alexandria exista şi o comunitate păgână energică, numeroasă, dispusă să-şi exprime direct părerile şi un centru al culturii clasice, unde funcţiona cea mai importantă şcoală de filozofie după cea de la Atena şi o bibliotecă având 490.000 de suluri de papirus, cuprinzând scrieri antice greceşti. Existau şi temple măreţe, spre exemplu Tychaion, dedicat zeiţei Fortuna, şi Caesareum, dedicat cultului vechilor împăraţi. Cel mai impunător era Serapeum, a cărui sală centrală, susţinută de un ansamblu de coloane, era dominată de o statuie monumentală din aur a lui Serapis. Era de aşteptat ca mai devreme sau mai târziu aceste două grupări să intre în conflict, criza fiind declanşată, aşa cum se întâmplase, de încercările creştinilor de a înlocui templele cu biserici. Patriarhul Alexandriei, Gheorghe, a hotărât în anul 361 ca un templu al lui Mithra, părăsit între timp, să fie demolat şi terenul să fie dedicat cultului creştin. Au început lucrările, dar când au fost scoase la lumină mai multe schelete şi expuse fără respectul cuvenit de un grup de creştini, s-a iscat o rebeliune. Păgânii s-au năpustit în catedrală, l-au luat pe sus pe nefericitul Gheorghe şi l-au omorât în bătaie. Creştinii au avut desigur câştig de cauză, ar fi fost imposibil să piardă atât timp cât aveau de partea lor autoritatea imperială creştină. În 391, un alt patriarh, Teofil, a cerut împăratului Teodosiu permisiunea de a dărâma templele păgâne din oraş. Încuviinţarea a fost dată cu dragă inimă şi Teofil a pornit munca în fruntea unei cete de susţinători. Aflând ce se petrece, o mulţime de păgâni a pus mâna pe arme şi i-a atacat pe creştini. Pe străzi a avut loc un şir de ciocniri şi, în cele din urmă, păgânii s-au baricadat în Serapeum. Criza a fost dezamorsată abia după ce s-a promis, prin edict imperial, amnistierea tuturor participanţilor la violenţe, cu condiţia să părăsească imediat templul. Majoritatea dintre ei au profitat de această propunere şi atunci a dat năvală ceata de creştini- faimoasa clădire a fost complet demolată, coloanele au fost dărâmate şi statuia lui Serapis făcută bucăţi. Din magnificul templu nu a mai rămas practic nicio urmă” scrie istoricul Jonathan Harris în lucrarea ,,Bizanţ, o lume pierdută”.

Conducătoarea şcolii de filozofie din Alexandria,  asasinată

Unul dintre cele mai negre episoade din istoria antichităţii a fost asasinarea Hypathiei, conducătoarea şcolii de filozofie din Alexandria. ,,Cel mai şocant incident s-a petrecut în Alexandria, în 415. Una dintre profesoarele şcolii de filozofie de acolo era Hypathia, iar printre elevii ei se numărau unii dintre cei mai de seamă intelectuali ai zilei, creştini şi păgâni. Hypathia nu se convertise la creştinism şi acest fapt, împreună cu refuzul de a juca un rol de culise, după cum se considera că ar fi potrivit unei femei, i-a atras ostilitatea unor membri ai Bisericii din Alexandria. Într-o zi, când străbătea străzile oraşului în trăsură, a fost atacată de un grup de creştini, târâtă în altarul unei biserici, despuiată şi omorâtă în bătaie. Era un incident izolat, care i-a înspăimântat pe cei mai mulţi creştini, la fel ca şi pe păgâni, însă care a aruncat o umbră cât se poate de neplăcută asupra procesului de creştinare şi explică, într-o bună măsură, tonul amar al istoriei lui Zosimus şi plângerea sa că filozofii învăţaţi şi plini de virtuţi erau persecutaţi din cauza credinţei lor” spune Jonathan Harris.

Ce nu se ştie despre Inchiziţie

Ne place foarte mult să vorbim despre crimele ,,Inchiziţiei catolice” fără însă a ne informa şi înţelege faptul că Inchiziţia nu a fost inventată de ,,catolici”, ea exista încă din perioada împăraţilor bizantini. ,,Nu numai păgânii au avut de suferit în mijlocul acestei revoluţii religioase. Creştinii care aderau la o versiune a religiei diferită de cea recunoscută oficial intrau şi ei în linia de foc….” remarcă Jonathan Harris. ,,Originile Inchiziţiei, ca instituţie bisericească juridică şi canonică, sunt în Orient, unde au fost şi cele mai multe erezii. În urma condamnării lui Arie, de către Conciliul I ecumenic din Niceea (N.R- Asia Mică- teritoriul Turciei de azi), anul 325, acesta este exilat de către împăratul Constantin cel Mare în Teona de Marmarica, Secondus de Ptolemaida în Iliric…Împăratul Constantin dădu o constituţie împotriva ereticilor: novatieni, valentinieni, marcioniii, paulieni şi catafrigieni, îndemnându-i să se lase de erezie. Cărţile să le fie arse şi cei arestaţi să fie cercetaţi cu grijă. În 381, împăratul Teodosie I a oprit adunările ereticilor, iar în 382 a condamnat la moarte pe encratiţi, sacefori şi aquari. În 389 acelaşi Teodosie I a făcut o lege ca arienii să nu mai aibă drept de moştenire. În 395, împăratul Arcadie a întărit legile făcute de Teodosie împotriva ereticilor. În 416, Teodosie II a făcut o lege ca toţi ereticii să nu mai aibă drept de moştenire. În 431, aplicând sentinţa Conciliului ecumenic din Efes, exilează pe Nestorie în Thasus…În 521, episcopii Isaia din Rhodos şi Alexandru din Diospoli au fost omorâţi pentru păcate împotriva naturii. În 534 împăratul Iustin a condamnat la moarte pe manihei…Împăratul Iustinian a poruncit să fie arşi pe rug paulicienii, între care şi şeful lor Simeon. Patriarhul Constantinopolului Nicefor a condamnat la moarte, în 812, pe paulicieni şi antigani, sentinţă care a executat-o împăratul Mihail I. Sub împărăteasa Teodora (842-856), peste 100.000 de paulicieni au fost decapitaţi, răstigniţi, înecaţi sau omorâţi prin alte suferinţe. Patriarhul Mihail Cerularie, în 1043, i-a ars amândoi ochii eunucului Ioan de la curtea împăratului, care l-a denunţat împăratului Mihail IV pentru conspiraţie. Sinodul din Constantinopol, sub patriarhul Nicolae II, între anii 1100-1111 a afurisit cu întreg clerul pe bogomili; a fost prins şi condamnat la moarte şeful lor, Basiliu, iar împăratul Alexe I Comnenul a executat sentinţa sinodală. L-a ars pe rug pe hipodrom, iar pe 12 aderenţi ai acestuia i-a închis pe viaţă”. (Pr. prof.dr. Ioan M.Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi) Dulcegăriile au continuat într-un mod copios, ,,elegant” şi cât se poate de oficial.

Inchiziţie în Țara Românească

Nici ţările române nu au fost ferite de aceste ,,tribunale” inchizitoriale, până în perioada modernă. În anul 1574 este ars de viu episcopul Gheorghe al Romanului, acuzat de homosexualitate. În anul 1714, călugăriţa Olimpiada, de la mănăstirea ,,Dintr-un lemn”, a fost zidită de vie într-o chilie fiind acuzată de farmece iar două femei au fost spânzurate conform cronicii lui Radu Popescu. Gheorghe Lazăr, întemeietorul Academiei de la ,,Sf. Sava”, a fost îndepărtat de boierimea românească grecizată pentru că amintea de originea latină a poporului român. Mitropolitul numeşte un ,,epistat” ca să îl controleze pe Gheorghe Lazăr care exclama supărat: ,,Săracele ştiinţe! Iar epistaţii şi directorii lor!”. Să nu uităm de cazul Tanacu care a zguduit până nu demult societatea românească contemporană, mediatizat îndelung în mijloacele mass-media, fiind făcută şi o ecranizare după această întâmplare.

Quo vadis…?

Religia are un rol spiritual iar mesajul lui Hristos este foarte clar: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” După ce creştinismul a fost scos din catacombe, transformarea lui într-o instituţie etatistă, statală, preluând din dreptul juridic al statului, efectele au fost pozitive dar şi negative. Cel mai trist lucru este faptul că, din prigoniţi, creştinii au ajuns la rândul lor prigonitori şi intoleranţi faţă de cei care cred altfel sau faţă de un ,,creştinism” văzut cu alţi ochi. Lapidarea morală se practică şi acum într-o fericire iar lumea credinţei se împarte între ,,fericiţii” care nu discern şi ,,nefericiţii” care îşi pun întrebări. Important este să ieşim din acest ,,crepuscul al zeilor” şi să căutăm mesajul iubirii, cel mai autentic mesaj al lui Hristos. Legea talionului şi ,,re-iudaizarea” creştinismului ce a preluat din fastul curţii bizantine a rămas încă în memoria ,,tradiţională”. Lumea credinţei se împarte între ,,faraoni” care se plimbă în maşini luxoase, flancaţi de bodyguarzi, şi ,,proletarii” care duc greul. Ar fi oportun să privim la ,,săracul Lazăr” şi modestia ,,vameşului”. Mulţi prelaţi vorbesc despre ,,secularizare”, o secularizare pe care ei înşişi o menţin prin opacitatea lor şi refugiul într-un ,,clopot aurit”. Ei sunt ,,trimişii”, aducătorii fideli ai mesajului lui Hristos. Iisus nu a avut microfoane, gărzi de corp şi veşminte aurite. Astăzi nu mai au loc arderi pe rug, dar Inchiziţia a rămas încă permanentă în gesturi, tabuuri şi mentalităţi. Vorbim despre credinţă. Credinţa cui? A unor oameni care se îmbracă la fel, cântă la fel, practică aceleaşi gesturi şi înfierează tot ce nu pricep. Este mult mai uşor să ne ascundem în spatele acestor ,,protecţii”. O legendă spune că atunci când i-au adus-o pe femeia prinsă în adulter, destinată unei morţi sigure, şi înainte de a spune celebrul cuvânt: ,,Să ridice primul piatra cel fără de păcat!”, şi când scria liniştit pe nisip, El de fapt le scria crimele şi păcatele celor care au târât-o pe nefericita victimă la moarte. Să nu uităm un alt mesaj al lui Iisus, care nu se prea regăseşte prin normele rigide: ,,Milă voiesc, iar nu jertfă!”

(Ștefan BOTORAN)