Înfiinţat în anul 1921, Partidul Comunist Român a fost singura formaţiune politică existentă în România pentru o perioadă foarte lungă (1947-1989), fapt ce a dus la schimbarea mentalităţii occidentale ale poporului român, pro-european încă de la definitivarea statului român modern. Acest lucru îl suferim şi astăzi, pentru că aceleaşi metehne le observăm vizibil şi în sânul unor partide ce se vor a fi continuarea liniei tradiţionale istorice precum schimbarea pe linie politică a unor oameni competenţi şi înlocuirea lor cu oameni slab pregătiţi profesional doar de dragul partidului. Niciunul din partidele politice care s-au succedat la putere în perioada post-decembristă nu şi-au însuşit această lecţie. Într-o altă ordine de idei, revigorarea partidelor istorice de după 90 s-a făcut cu ,,marfă” crescută în pepiniera comunistă a anilor 1970-80. Partidul Comunist Român a funcţionat în ilegalitate între 1921-1944. La data de 5 aprilie 1924 guvernul Brătianu a hotărât interzicerea acestui partid pentru că încuraja autonomia provinciilor româneşti chiar şi în dauna statului român, fiind un satelit dirijat direct de la Moscova prin Komintern. Mesajul comuniştilor români sugera ca România Mare să se dezmembreze şi să returneze ruşilor Basarabia, Transilvania maghiarilor şi Dobrogea bulgarilor. Iniţial numele partidului a fost PCdR, schimbat în PCR după 23 august 1944. Acestei formaţiuni politice, anti-românească încă de la înfiinţare, i s-a impus să militeze în favoarea partidelor înscrise în Komintern-ul rusesc. De aceea a fost scos PCR în afara legii. Comuniştii considerau România Mare a fi un ,,stat imperialist” format din ,,petice” prin ,,cucerirea” unor teritorii străine. Bineînţeles că după ce Gheorghiu Dej a epurat partidul de alogenii evrei, politica s-a îndreptat spre un comunism naţionalist, ceea ce a dus la antipatia Moscovei. ,,Partidul Comunist- spune Neagu Djuvara- n-avea decât 900 de membri. Se poate obiecta că erau 900 de membri pentru că partidul era în ilegalitate. Dar fusese interzis fiindcă era în solda unei puteri străine care voia să ne răpească Basarabia, părea deci logic ca guvernele interbelice să nu permită existenţa unui partid care depinde de o mare ţară vecină şi care vrea să alieneze o provincie a ţării. Asta explică de ce, fiind în clandestinitate, numărul membrilor partidului era atât de mic. Dar de îndată ce s-a instalat puterea sovietică la noi în ţară, au ieşit ca din pământ mii şi mii de comunişti”.
Cum au preluat comuniştii puterea în România
Corneliu Coposu descrie discuţia pe care a avut-o cu un lider al Partidului Comunist în presa vremii, lucru foarte sugestiv pentru studierea unor evenimente istorice care au împins ţara noastră într-o perioadă de regresiune morală, socială, culturală şi economică. Materialul a fost publicat în cotidianul ,,Dreptatea” nr. 91 din data de 26 mai 1946. Liderul comunist îi răspunde lui Corneliu Coposu la întrebarea: ,,Dacă dumneata singur recunoşti că sunteţi respinşi de opinia publică, atunci cum puteţi nădăjdui să recoltaţi majorităţi?” Acesta îi spune: ,,Simplu şi prin două metode. Mai întâi am adunat în jurul nostru o masă de manevră care este constrânsă prin ameninţări şi profituri să ne facă jocul. Recunosc că această masă, pe care şi noi, comuniştii cei adevăraţi o dispreţuim, este compusă din trădători, escroci politici, colaboraţionişti, în sfârşit din putregaiul vieţii publice româneşti. Dar nu ne interesează. Tactica politică de moment ne impune să utilizăm aceste elemente compromise. Nădăjduim că ele vor rupe ceva din voturile pe care opinia publică le va îndrepta, masiv, spre partidul naţional-ţărănesc şi partidul liberal. În al doilea rând, vom aplica principiul că mulţimea trebuie să fie agitată, chiar împotriva voinţei sale. Tehnica realizării de majorităţi nu mă priveşte. Dar pentru salvarea aparenţelor, trebuie să ne prezentăm în faţa lumii sub aspectul unei coaliţii democratice, iar numărul de partide încadrate în această coaliţie va putea explica numărul de voturi pe care le vom avea”. ,,Aş vrea să-mi spui, dacă vrei, ce fel de etică politică vă dezleagă să organizaţi dumneavoastră teroarea şi persecuţiile politice, intoleranţa şi violenţa, care nu au nimic comun cu democraţia? Îl întreabă mai departe Coposu pe omologul său comunist. Acesta îi va răspunde cinic: ,,În politică nu există morală. Interesele de clasă şi de partid primează. Dar dacă cereţi o justificare a abuzurilor noastre, pe care eu personal le dezaprob, şi ştiţi că noi răzbunăm intoleranţa, persecuţiile pe care guvernele din trecut le-au exercitat împotriva noastră, acum suntem noi mai tari, iar dumneavoastră n-aveţi decât să suportaţi nedreptatea aşa cum am suportat-o şi noi, sau să ne lăsaţi locul dumneavoastră…Nu le aprob, dar trebuie să recunoşti şi dumneata că disproporţia de forţe dintre dumneavoastră şi noi estre atât de mare, încât fără aceste metode, cu toată poziţia noastră privilegiată, nu ne-am putea menţine, în faţa adversităţii masive a poporului român. De altfel şi dumneavoastră aţi făcut uz de mijloace condamnabile, când aţi fost la putere”.
Petru Groza, un pion important al Moscovei
Strălucit avocat şi militant al drepturilor românilor din Transilvania, Petru Groza a fost impus la putere de ordinele venite direct de la Kremlin. ,,La 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit să schimbe guvernul. Prim-ministru era un general antonescian, generalul Rădescu. A venit ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski (de origine poloneză!), a izbit cu pumnul în masă, a înconjurat palatul cu tancuri, iar regele a fost silit să accepte ca prim-ministru pe cel pe care ruşii îl desemnaseră: Petru Groza. Groza era un burghez, un bancher transilvănean, simpatizant al comuniştilor, aparent om cumsecade, de fapt, iertaţi-mi cuvântul, un prost care a fost manipulat de comunişti. El este cel care i-a ajutat pe comunişti să preia puterea între martie 45 şi sfârşitul anului 47. În aceşti aproape trei ani, în zadar a încercat regele, cu ajutorul teoretic al anglo-americanilor, să reziste presiunilor sovietice. Guvernul se afla din ce în ce mai mult în mâna comuniştilor, prin hotărâri unilaterale, confiscarea pământurilor, crearea unor cooperative agricole, confiscarea industriilor” spune istoricul Neagu Djuvara. Petru Groza a trăit între anii 1884-1958. El s-a numărat printre fruntaţii Partidului Naţional Român din Transilvania şi a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia care a proclamat unirea cu România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la 1 decembrie 1918. Din anul 1920 este membru al Partidului Poporului, deputat în Parlament şi ministru al guvernului Averescu. În perioada 1933-1953 a fost preşedintele organizaţiei Frontul Plugarilor, care a aderat la opiniile politice şi electorale inspirate de comunişti. Regimul mareşalului Antonescu îl va aresta şi interna într-un lagăr, după eliberare va colabora strâns cu Partidul Comunist şi devine un pion important în jocul de transformare a României într-un satelit docil al Uniunii Sovietice. Va ocupa funcţia de vicepreşedinte în guvernele Sănătescu şi Rădescu la propunerea comuniştilor. Deşi a fost impus prim-ministru de către Moscova, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist, ci doar un executant al directivelor acestuia. La moartea sa i s-au organizat funeralii naţionale, slujba religioasă fiind transmisă în direct la radio, deşi ateismul era declarat politică de stat.
Gheorghe Gheorghiu Dej
Gheorghiu Dej s-a născut la Bârlad, în anul 1901, şi a fost fiul unui muncitor sărac. Din cauza sărăciei, el a părăsit şcoala devreme şi a ocupat diferite locuri de muncă din cauza faptului că nu era pregătit profesional. În cele din urmă va ajunge electrician, se alătură sindicatului muncitorilor şi participând, pe când era angajat al unei fabrici din Comăneşti, la greva generală a muncitorilor români din anul 1920. În urma acestei greve toţi participanţii au fost demişi. Este angajat electrician la o companie de tramvai din Galaţi, apoi la atelierele Căilor Ferate Române din Galaţi. În anul 1930 se înscrie în Partidul Comunist Român. ,,Gheorghe Gheroghiu Dej, poreclit ,,Țiganul”, un stalinist înverşunat şi fără scrupule, având doar patru clase primare şi trei industriale, a fost unul dintre cei mai acerbi susţinători ai epurării fasciştilor din viaţa politică şi de stat, din armată, cultură şi presă. Abia atunci când s-a simţit sigur pe putere, a manifestat, începând din 1962, un spirit de independenţă faţă de Moscova, de care va profita succesorul său, Nicolae Ceauşescu” spune Călin Hentea în ,,Enciclopedia propagandei româneşti”. Începând cu anul 1962, Dej începe să desfiinţeze toate instituţiile rusificatoare din România iniţiind totodată o politică de apropiere faţă de Occident. RPR nu mai votează în cadrul comisiilor ONU precum URSS. Cenzura rămâne însă punctul forte al politicii sale iar marile sărbători comuniste (1 Mai, 23 August, 25 octombrie, 30 decembrie) s-au ţinut cu sfinţenie. ,,Românii au trebuit să suporte astfel măreţe sărbători, cu defilări, discursuri, parade militare, care, pornind de la absenţa cvasitotală a elementului naţional din epoca anilor 50, au atins în mod extrem naţionalismul comunist megalomanic, sfidător în anii 80” spune Călin Hentea. Ceauşescu va confisca ideea naţioanlă a lui Gheorghiu Dej şi a dus-o până la limitele unui naţionalism-comunism exacerbat şi de-a dreptul absurd. (Ștefan BOTORAN)
