In memoriam
Momentul trecerii de la un an la altul creează o stare optimă prin sentimentul că întreaga fire se regenerează, insuflînd un nou elan tineresc. Versurile Pluguşorului ,,Mîine anul se-noieşte/ Pluguşorul se porneşte” ne transpun de fapt în zilele promiţătoare ale lunii martie, cînd primăvara deschidea sezonul lucrărilor cîmpului şi al speranţelor pentru agricultori. Cînd începutul de an a fost mutat pe întîi ianuarie, ritualul pluguşorului a rămas în miez de iarnă, ca şi Sorcova, ce ne mîngîie cu crenguţe înflorite. Pentru lumea creştină reperul numărării anilor îl reprezintă evenimentul biblic al naşterii lui Christos (a.Chr) şi post Christul (p. Chr). Acesta nu a fost singurul reper.
În Imperiul Roman punctul de plecare era întemeierea legendară a Romei, socotită a fi data de 21 aprilie 753 a. Chr., în timp ce pentru istoriografia medievală numărătoarea pleca de la Facerea Lumii (Geneza) ce adîncea începuturile cu mai bine de şase mii de ani mai în urmă. În mitologia greacă zeul timpului se numea Cronos. De la numele lui s-au format cuvintele cronică, cronologie, semnificînd ordinea temporală a evenimentelor. Sinonim cu cronică este termenul slav letopiseţ, folosit în istoriografia veche românească. Pornind de la cuvîntul de bază ,,an” obţinem termeni noi precum anual (care are loc o dată pe an; care durează un an) anuar (publicaţie anuală a unei instituţii ştiinţifice) aniversare (trecerea unui anumit număr de ani de la un eveniment, de la o dată: ,,aniversarea zilei de naştere”). Pentru anumite perioade de timp măsurate în ani putem utiliza cuvintele:lustru, deceniu, secol sau veac, mileniu, respectiv intervale de cinci ani, zece, o sută sau o mie de ani. Lustru, cu derivatul lustraţie, denumea la români sacrificiul de purificare, de ispăşire a unei vini, o dată la cinci ani. Expresiile în veci sau în vecii vecilor, construite cu termenul veac înseamnă timp îndelungat, pentru totdeauna, ca şi veşnic din aceeaşi familie, cuvînt sinonim cu etern. (Prof. Liviu IOANI)
