Lăutarii Făgăraşului din veacul trecut. Prima societate a muzicanţilor, la 1848

• Fraţii  Dodos, Ioan Rusu, Traian Lăscuţ  erau muzicanţii târgului Făgăraş renumiţi în ţară şi peste graniţe

Elitele Făgăraşului de la sfârşitul veacului XIX şi începutul celui de-al XX-lea erau renumite nu doar în ţară, dar şi în afara graniţelor. Produsele şi comerţul făgărăşenilor a răzbătut în ţările Europei şi în marile oraşe din România. Erau renumite prăjiturile Embacher, vinurile şi cogniacul de curmale ale lui Costi Toma, tipografiile lui Pop, Haţiegan sau Lazăr.   Făgăraşul vechi a cunoscut cea mai mare dezvoltare în perioada 1850- 1940. Vârstnicii urbei îşi amintesc şi acum cu mare plăcere despre viaţa trăită în acele vremuri. Povestesc cu admiraţie despre farmaciştii Făgăraşului care erau dedicaţi întru-totul meseriei lor. ,,Străbunicul, dar şi bunicul meu, stăteau tot timpul în farmacie. Preparau medicamentele pentru bolnavi, îi diagnosticau, îi serveau prompt şi oamenii erau mulţumiţi. Din ceea ce am trăit eu, dar şi din poveştile auzite în familie, Făgăraşul a fost un oraş al elitelor“ a spus un inginer pensioner.  Amintim farmaciile Herman, Brumboiu, Grama, Kontesveller. Şi comercianţii din Făgăraş erau dintre cei mai vestiţi în tot ţinutul. Restaurantele îşi atrăgeau clienţii şi îi răsfăţau cu cele mai diversificate oferte. Bozdoc, Dinu, Motoc, Taflan sau Zăgan erau proprietarii de restaurante care îşi alegeau clienţii după nivelul social. Dacă Bozdoc era restaurantul tinerilor intelectuali necăsătoriţi, Dinu îi primea pe toţi ţăranii făgărăşeni veniţi la oraş, iar Mercur era doar pentru familiile bune ale oraşului. Şi cofetăriile erau la mare căutare, mai ales pentru copii şi doamnele Făgăraşului. Prăjiturile lui Embacher, dulciurile Chiba sau îngheţata lui Werner erau deliciul tuturor celor care poposeau în Piaţa Unirii a urbei. Piaţa centrală a Făgăraşului era ocupată de negustorii şi proprietarii evrei, saşi şi unguri între care s-a aşezat un singur român, Nicolae Toma, şi care a uimit prin stilul, rafinamentul şi corectitudinea afacerilor sale. Negustorii, breslarii şi comercianţii făgărăşeni îşi aveau proprietăţiile pe străzile lăturalnice ale oraşului, Pălăriei, Olari, Uliţa Grecilor, Uliţa Becleanului, spre cimitir. Despre toate acestea  găsim informaţii în presa vremii, dar cele mai complete, în volumul  semnat de preotul Nicolae Aron din Galaţi intitulat ,,Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş“ editat în 1913.
 

Reuniunea muzicanţilor făgărăşeni
 

Făgăraşul vechi ştia să se distreze şi folosea talentul nativ al ţiganilor de a cânta la instrumente şi vocal. În renumitele retaurante care mărgineau Piaţa Mare a Făgăraşului în serile lungi de iarnă sau pe terasele frumos amenjate în timpul verii, aceştia erau sufletul ambientului. Talentul muzicanţilor făgărăşenei, Rusu sau Dodos a ajuns peste graniţe, în Ungaria, Belgia în timp ce la Sibiu sau Braşov ei susţineau concerte pe scenele cele mai mari. Făgăraşul avea două tipuri de ţigănii. Era ţigănia de sus, în capul oraşului spre Braşov, şi ţigănia de jos, spre Sibiu.  La nivelul anului 1913 de exemplu, ţigănia de  jos număra cam 100 de suflete. Toţi erau aparţinători ai bisericii greco catolice româneşti şi aveau un simţ religios deosebit. Dacă nativ erau buni şi talentaţi muzicanţi, în viaţa de zi cu zi se ocupau de potcoave, cultivau ceapa pe pământul luat în arendă, făceau cisme, sobe, zideau case.   Localnicii nu aveau teamă de ei pentru că ţiganii interbelici îşi ştiau locul în societate şi erau respectuoşi. Înainte de 1900 se organizau în echipe de 2-3 persoane şi cântau pe la nunţi, petreceri, clăci iar seara prin cârciumele din oraş.

Prima trupă de muzicanţi, în 1848

Prima societate a muzicanţilor făgărăşeni a luat fiinţă oficial la 1848 şi era condusă de un anume George Dodos. Trupa lui Dodos avea 12 muzicanţi toţi dotaţi cu instrumente de aramă care au fost instruiţi de un neamţ Huber. Era un fel de fanfară muzicală care putea interpreta la instrumente orice cântec, fie el militar, popular, cafe concert, etc. La 1870, menţionează Nicolae Aron în monografia sa, a funcţionat trupa muzicală condusă de Pepi Libiceanu care a avut tot 12 instrumentişti. Avea şase instrumente din aramă şi şase violine. Pepi Libicean învăţase să cânte la instrumente de la un sas din Sibiu, Gruber. Acesta şi-a organizat şi condus trupa muzicală după modelul celei de la Sibiu având trâmbiţe şi violine. După un deceniu, la 1880, s-a ridicat un alt muzicant iscusit, Ioan Rusu, care şi-a format o fanfară din 16 membri. El şi-a şcolit trupa numai la violine chiar în casa sa, învăţându-i să foloseacă notele muzicale. ,,Tânărul Rusu de 24 de ani, m-a surprins şi pe mine odată cînd prînzeam la Gazneroaia, în strada Hurezului, vis-a-vis de biserica reformată, cu capela sa într-o zi de Maiu 1881, storcîndu-mi lacrimi de bucurie cu cîntecele sale duioase româneşti. Şi cum amicul meu profesorul George Moian din Braşov, mi-a trimis un braţ de note, pe cari ca învăţător în Făgăraş, le-am dat capel-maistrului Ioan Rusu, făcînd de pe aceste note o frumoasă serenadă unei domnişoare Hareti Popescu, viitoarea soţie a preotului Nicolae Cloţia din Beclean“ scrie preotul Aron în monografia sa.

Ioan Rusu, bardul Făgăraşului

Ioan Rusu prinsese notele de la Ioan Ţântea, un muzicat profesionist, după care a urmat Conservatorul din Budapesta. Revenit la Făgăraş şi-a format propria trupă muzicală pentru care a şi compus diferite piese, de pildă valsuri. În casa sa avea un clavir şi instrumente muzicale şi o serie de cântece puse pe note. Ioan Rusu a fost şi mentorul şi instructorul formaţiei orchestrale din comuna Galaţi care avea 24 de membri, dar şi a viştenilor. Lui Ioan Rusu i s-a dus vestea de bun instructor şi instrumentist şi a fost invitat la Braşov, să cânte la Hotel Transilvania. La 22 iulie 1912 se stinge din viaţă şi este înmormîntat în cimitirul din Făgăraş ortodox de către preoţii Nicolae Aron şi Vicenţiu Grama, fiind un bun creştin ortodox. ,,Ioan Rusu, cânta cu violina, cu flauta, şi cu fluerul, doine dulci româneşti pe cari le ascultau cu deosebită plăcere şi străinii“   titrează monografia pr. Aron. Pe crucea sa din cimitir, sora sa, Sofia, a scris: ,,Dormi în pace Bard al Făgăraşului“.

Trupa Dodos

I-a urmat la cârma trupei de muzicanţi Friţi Dodos, dar acesta nu se mai ridica la nivelul lui Ioan Rusu. Familia Dodos a avut mulţi copii, toţi talentaţi muzicanţi. George Dodos, fiul, a fost un renumit fligelhornist. ,,A fost sergent maior în România, învăţînd feciorii de român de la cătănie cu 240 lei plată la lună“ scrie pr. Aron. A compus capela pompierilor din Făgăraş sub comanda lui Iacob Nathana. Muzicantul deţinea în Făgăraş un magazin unde îşi vindea sobele şi ploatenele confecţionate de el şi care erau la mare căutare. Buni muzicanţi mai erau Ioan Dodos, violon-primaş, Friţi Dodos, violon-celo, Dolfi Dodos, violă, Iulius Dodos, violonist, Valeriu Dodos, cimbulist. Friţi Dodos a studiat ţambalul la Sîngiorgiu şi la Budapesta. Pe lângă familia de renumiţi muzicanţi Dodos, mai erau la căutare Ioan Miluţ şi fiul său, Ioan, dar şi Ioan Mândrean la violină. Muzicanţii din Făgăraş erau renumiţi în ţară şi în afara graniţelor. De sărbători muzica lor se asculta în biserici şi pe promenadă. Erau invitaţi şi în străinătate, în Ungaria, Belgia. De pildă în Belgia erau plătiţi cu 105 franci la zi.

Dodos, familie de greci macedoneni

,,Vreau să stabilesc din capul locului un lucru. Familia Dodos nu a avut nicio legătură cu familiile de etnie rromă, fie meseriaşi sau muzicanţi. Familia noastră este de origine greco-macedonă şi s-a stabilit cu foarte mult timp înainte în Țara Făgăraşului.   Înaintaşii mei nu au locuit în nicio ţigănie, iar casa părintească a fost pe Strada Şcolii, la nr. 34“ a explicat profesorul Alexandru Dodos într-un interviu acordat ziarului Monitorul.   ,,Primul strămoş direct este Francisc Dodos,   notar, apoi Gheorghe Dodos care a terminat Facultatea de drept şi Conservatorul la Cluj, secţia vioară.     A fost ofiţer activ în timpul celui de-al II-lea Război Mondial şi a luptat pe front.  Ei au fost fraţi cu bunicul meu, maestrul Alexandru Dodos. Tot el ne-a povestit că numele Dodos este de greci macedoni. Un alt frate al bunicului nostru era Ioan Dodos care a terminat şcoala de notari, dar a murit tânăr, la doar 23 de ani.  A fost tot făgărăşean“ a spus medicul pediatru Ovidiu Dodos.     Făgărăşenii bătrâni şi-l amintesc  pe Alexandru Dodos.  ,,Maestrul Alexandru Dodos, moşul cum îi spuneam noi,  s-a născut în anul 1918, a locuit pe strada Şcolii, la nr. 34, colţ cu strada Cimitirului.  Diczi Zoltan, dirijorul Operei Maghiare din Cluj, a fost văr cu bunicul nostru.  Bunicul şi-a început mai întâi studiile la Conservator, dar a trebuit să renunţe din cauza unor probleme de sănătate. Şi-a continuat însă activitatea muzicală aici, pe plan local, având formaţie cu care cânta la nunţi, preda vioara şi a fost unul dintre conducătorii Orchestrei Casei de Cultură, alături de maestrul Marinovici  şi inginerul Ioan Bălan, fost deţinut politic.  Alexandru Dodos, a cântat la Cluj cu maestrul Ruha, şi cu Diczi Zoltan,   apoi la Făgăraş, însoţind ansamblul Casei de Cultură în numeroase turnee naţionale şi internaţionale prin Cipru, Turcia, Anglia, Franţa, Belgia şi Olanda“ a spus Alexandru Dodos. Talentul lor a fost continuat şi de generaţiile următoare.

Traian Lăscuţ Făgărăşanul

Măiestria instrumentiştilor făgărăşeni a fost dusă peste graniţele Făgăraşului de renumitul clarinetist Traian Lăscuţ Făgărăşanul. A deprins de mic tainele clarinetului după anii 1910, în cartierul de muzicanţi ai urbei denumit ,,Ţigănie”, actuala stradă a Narciselor. Alături de alţi muzicanţi ai Făgăraşului şcoliţi la şcoli înalte din Europa, Traian Lăscuţ încânta clientela restaurantelor de elită ale oraşului. Interpreta orice fel de muzică, iar respectul cu care se înclina în faţa instrumentelor îl primea de la publicul de elită al Făgăraşului. Nu pentru mult timp a rămas la Făgăraş pentru că talentul său l-a recomandat orchestrei Rapsodia Română. După război îl găsim membru la Rapsodia Română unde a primit titlul de ,,artist emerit al artei”. A avut doi băieţi care i-au moştenit talentul de solişti instrumentişti, dar care n-au ajuns niciodată la nivelul tatălui lor. S-a stabilit la Bucureşti împreună cu familia, iar la Făgăraş a mai revenit destul de rar. Şi pentru că-şi iubea originile şi oraşul natal, şi-a completat numele cu ,,Făgărăşeanul”. Notarul Mariana Săbăduş şi-l amintea pe Traian Lăscuţ Făgărăşanul şi l-a descries în cuvinte laudative. ,,L-am văzut prima dată în biroul tatălui meu, în vacanţa dintre anii şcolari 1956-1957. Era o persoană mică de înălţime, brunet, cu un păr ondulat castaniu. Avea nişte sprâncene groase şi purta o mustaţă îngroşată sub nas prelungită spre buze. Avea o ţinută impecabilă, purta costum şi cravată întotdeauna. Era pedant şi foarte respectos. L-am văzut ultima dată într-un spectacol organizat de OCL Făgăraş, o serbare jubiliară a Cooperaţiei. Era în 1974. A cântat la acel spectacol” îşi amintea notarul Mariana Săbăduş. O amintire despre renumitul clarinetist făgărăşean o are şi Ion Stanciu. ,,L-am văzut într-un spectacol la Făgăraş. Era prin anul 1957 şi spectacolul a fost ţinut pe stadion de către Ansamblul Uniunii Generale a Sindicatelor. Traian Lăscuţ Făgărăşeanul a fost invitat. Stadionul a fost plin, iar spectacolul care a durat mai multe ore a fost foarte frumos. Traian Lăscuţ a avut un repertoriu deosebit, iar toată lumea a rămas fără cuvinte. Avea un stil cu totul diferit faţă de alţi clarinetişti din ţară. Era unic. Tocmai de aceea era foarte greu să interpretezi cîntecele lui. Îl pot asemăna cu acordeonistul Vasile Pandelescu din orchestra lui Gheorghe Zamfir. Şi acesta avea propria lui interpretare, diferită şi unică. Traian Lăscuţ folosea nişte înflorituri, nişte devieri de la tehnica obişnuită încât nu oricine le putea reda. Era unic, ăsta este cuvântul. Avea u repertoriu bogat. Avea înregistrări şi se cânta mult pe radio. Eu am preluat din repertoriul lui trei piese, doina ,,Deschide bade fereastra”, o piesă ardelenească, mai lentă şi  o învârtită. Mai erau clarinetişti mari pe vremea aceea Iliuţă Rupreanu, Florea Netcu, Nicolae Băluţă, dar Traian Lăscuţ era, poate, peste ei” a relatat  Ion Stanciu.

 Reuniunile vechilor făgărăşeni

 Viaţa Făgăraşului vechi era dominată de activitatea mai multor organizaţii de tip social, cultural, artistic, financiare, comerţ, dar şi religios, care pe atunci se numeau reuniuni.   Enumerăm: Reuniunea învăţătorilor români greco-orientali din districtul Făgăraşului, Reuniunea învăţătorilor români greco-orientali din vicariatul Făgăraşului, Reuniunea femeilor române greco-orientale din Făgăraş şi jur, Reuniunea femeilor române greco-catolice din Făgăraş şi jur, Conferinţa preoţilor români greco-orientali din protopresbiteratul Făgăraşului, Sinodul anual al preoţilor români greco-catolici din vicariatul Făgăraşului, Societatea de diletanţi români ,,Progresul“ din Făgăraş. Funcţiona în Făgăraş o reuniune de bani, ,,Furnica“ denumită casă de economii societate pe acţiuni. Pe linie de consum funcţiona reuniunea ,,Concordia“, 1896-1898, care a falimentat, acţionarii rămânând păgubiţi.  Au existat şi reuniunile meseriaşilor. De pildă cechiul român al tăbăcarilor sau timarilor. Astăzi, în Făgăraş funcţionează societăţi de toate tipurile, srl, SA, persoane autorizate, ligi, asociaţii, fundaţii, etc.  La finele sec. XIX, a dat faliment o singură reuniune, ,,Concordia“, iar întreg oraşul a vuit de această tragedie. După un secol, falimentul sau insolvenţa societăţilor nu mai uimeşte pe nimeni pentru că zi de zi agenţii economici trag obloanele peste sedii producând şomeri şi pagube financiare statului sau beneficiarilor.

Prima monografie
 

Preotul Nicolau Aron din Galaţi (n.r. în anumite scrieri apare şi numele Nicolae) a publicat în anul 1913 prima monografie a Făgăraşului. Cartea a fost tipărită la Tipografiile Pop, care editau şi ziarul ,,Olteanul“. Munca sa adunată în paginile unei publicaţii de tip monografie a primit aprecierile marilor oameni de cultură ai ţării. Istoricul Nicolae Iorga a fost cel care i-a scris la 25 februarie 1913 autorului monografiei Nicoau Aron: ,,Dragă părinte Aron, Cu cea mai mare plăcere îţi stă clişeul la dispoziţie (n.r. îi ceruse clişeul ,,peregrinului transilvan“ Ioan Codru Drăguşanu din care să folosească anumite înscrisuri şi corectarea lucrării). Gata a te îndatori, şi mai ales la lucruri aşa de frumoase“. Până la tipărirea cărţii, pr. Aron a cerut şi altor oameni de litere din România să-şi dea girul asupra cărţii. ,,De bună seamă la aşa o lucrare am trebuit să conzult factorii principali şi competenţi din afară şi din localitate, între cari la primul loc amintesc cu plăcere pe savantul istoric Nicolae Iorga“ scria pr. Aron. Abia după aceea, la 1913, monografia a fost dată la tipar. (Lucia BAKI)