Octav Bjoza: ,,Mi-am iertat călăii, care nu de puţine ori m-au călcat în picioare. Ţâşnea sângele din noi”

•   Preşedintele AFDPR, condamnat la 15 ani de închisoare în regimul comunist

•    ,,Nu vă rămâne decât ca şi voi să vă iubiţi neamul, patria, tricolorul şi credinţa”

,, Pe vremea noastră, în urmă cu 70 de ani, existau noţiuni sfinte pentru noi, acelea de neam, patrie, tricolor şi credinţă strămoşească. Cu tristeţe constat că astăzi nu mai înseamnă nimic,  plecăm să ne culegem căpşunile, sparanghelul, să le spălăm picioaree  prin Occident şi nu să luptăm, aici, cu mijloace democratice aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri, de au pus mâna pe arme, de au luat drumul munţilor. Este ruşinos acest lucru. Dar dacă tot trăim într-o criză morală nu pot să nu slubiniez faptul  că dacă în această ţară mai există uşoare urme, ultimele fărămituri, ale moralei, acestea  se zbat să supravieţuiască, cu certitudine,  undeva între zidurile Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi nu în alte părţi. Acolo  este km zero al moralei româneşti, atâta câtă mai există. Şi dacă mai există. Şi tocmai din acest motiv  nu s-a ţinut cont şi nu se prea ţine cont de ceea ce vorbim  noi, pentru că  nu este greu să vorbeşti, în ţara asta toată lumea vorbeşte, dar de făcut nu face nimeni mai nimic. Asta este o realitate. Rolul nostru, al acelora care mai trăim încă, este  să păstrăm vie memoria luptătorilor anticomunişti” spune  Octav Bjoza, preşedintele AFDPR.

Teroarea de la Gherla

Am ajuns împreună cu domnul Octav Bjoza şi grupul foştilor deţinuţi politici din judeţul Braşov la poarta închisorii Gherla. Era pentru prima dată când treceam pragul unei închisori. Cu emoţii am călcat în necunoscutul unei vieţi ascunse după gratii şi după o poartă masivă din metal. Regimul detenţiei din închisorile comuniste îl cunoşteam din relatările celor care i-au supravieţuit, dar acum aveam să văd pe viu dimensiunea suferinţei. Prima poartă de la închisoarea Gherla. Şef, ofiţeri, gardieni, inspectori, o forfotă care-ţi da fiori reci. Grijulii ne-au luat buletinele, ne-au trecut pe liste, ne-au trecut prin filtrul cu infraroşii, ne-au confiscat ceasuri, aparate foto, telefoane. Asta în condiţiile în care noi eram vizitatori şi nu în barca celor vărgaţi. Nu s-a ţinut cont de faptul că pe listele îndelung verificate se aflau cei care în urmă cu decenii erau prigoniţi şi torturaţi după această poartă păzită acum cu infraroşu. ,,Bandiţilor, dacă ajungeţi la poarta 2 în picioare, veţi ieşi cu bine de aici”. Era replica fiorosului Petrache Goiciu, comandantul închisorii Gherla de după 1952, spusă foştilor deţinuţi politici ajunşi, pe atunci,  la Gherla. ,,Când eram debarcaţi din camioane la poartă ne întâmpina Goiciu care ne trecea printr-un culoar format de gardienii înarmaţi cu băte, picioare de scaune, clanţe de uşi, ţevi şi care ne loveau până la epuizare. Aşa eram primiţi la Gherla de Goiciu” ne-a explicat Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care a trecut prin Gherla. I-am întrebat pe foştii deţinuţi politici  ce simt  acum când stau din nou între pereţii acestei închisori. ,,Un fior rece pe şira spinării” a fost răspunsul lor.   Octav Bjoza  ne-a făcut o prezentare a temniţei aşa cum era ea între anii 1951-1964. I-a enumerat  pe  toţi cei care comandau atunci toate suferinţele, pe torţionarii de trupuri şi suflete. Niciunul dintre şefii de azi ai penitenciarului nu păreau cunoscători ai regimului practicat înainte cu peste şase decenii.  Sângele cu care sunt pătaţi pereţii celulelor de la Gherla se datorează acarului Petrache Goiciu ajuns comandant aici, ofiţerului nemilos Istrate ajuns prin ’59 locotenent major, un bărbat mic şi ţigănos. ,,M-a bătut cu ciocanul la tălpi atât de tare de o lună n-am putut călca. Am avut şi martori, colegi de-ai mei aflaţi aici, acum, alături de noi” ne spune Octav Bjoza. Un Todoran, un Domocoş, un Panait, un Mihalcea, un Todea, un medic Sin au scris istoria terorii de la Gherla.

În vara lui 1959, cele mai multe decese la Gherla

,,În diferitele locuri de detenţie, eram nişte privilegiaţi aceia care aveam în celulă măcar un călugăr. Preoţii ştiau ce şi cum să facă. Când nu aveam, ne rezumam şi noi la câteva rugăciuni şi să cântăm de Paşte un „Hristos a înviat”, pe care-l ştiam toţi. Trebuia însă făcut cu mare grijă, cu mare, mare atenţie. Dacă eram prinşi, eram aspru pedepsiţi. În primăvara lui ‘59 ne-a surprins un gardian, Todea, la Gherla, la etajul unu. Ne-a pus pe burtă de dimineaţă până seara, ne-a lăsat cu burta pe beton. Și deschidea din când în când uşa şi se ducea la gratii şi bătea cu ciocanul să vadă dacă nu am tăiat vreo gratie, călcând peste trupurile noastre. Era o mare satisfacţie pentru el. Călca peste noi, care eram unii peste alţii, căci nu încăpeam. Cea mai mare mortalitate din toată istoria Gherlei a fost vara lui ‘59. Eram trei şi jumătate într-un pat metalic. Într-o celulă unde pe plan orizontal nu intrau decât trei paturi, paturile erau pe patru niveluri, adică 12 paturi, iar noi eram 42 de deţinuţi. Noi, cei tineri, dormeam direct pe grătarul de fier al patului, căci saltelele de paie le dădeam jos pentru bătrâni şi bolnavi, care nu se puteau căţăra la nivelul doi, trei şi patru. Cei de la patru erau palizi dimineaţa, căci nici oxigen nu aveau sus” explica Octav Bjoza.

Zarca Gherlei

Când aud de Zarca Gherlei, foştii deţinuţi politici fac un pas în spate copleşiţi de cutremurătoarele  amintiri.  Am coborât pe nişte scări de piatră insalubre la subsolul temniţei, cam 3 m subteran. Lumina abia pătrunde în acest subsol prin geamurile mici acoperite de grilaje. Pe jos este apă, iar umezeala este impregnată adânc în pereţii groşi din piatră. Este întuneric şi rece. Imaginea este sinistră, iar faptul că în astfel de condiţii au fost încarceraţi oameni, ţărani, muncitori, intelectuali, generali, ingineri, înseamnă cruzime diabolică. Pentru a putea înainta în subsol fără să te uzi, gazdele au pus pe jos scânduri din lemn. Este Zarca Gherlei, coşmarul opozanţilor regimului comunist. În vechiul regim, deţinuţii stăteau în apă până la glezne sau la genunchi. Erau patru încăperi la subsolul în care am intrat. Purtau urmele fostelor izolatoare: paturile din metal fixate bine pe perete, locul în care era tineta şi fereastra îngustă, fără geam dar cu gratii. O singură celulă mai păstra uşa masivă din lemn şi cea din zăbrele. Celula avea cam un metru lăţime şi vreo 2 m lungime. În celula cu nr. 3 a stat la carceră şi Octav Bjoza, preşedintele AFDPR. Un regim dur, de exterminare aveau deţinuţii politici care erau trimişi în zarcă. Mâncare la trei zile şi atunci o jumătate de raţie. Dimineaţa la ora 5.00 erau treziţi, li se ridicau paturile pe perete, iar până la 22.00 stăteau în picioare în apa ajunsă şi până la mijlocul gambelor. Nici în toiul iernii nu aveau căldură, uneori geamurile nici nu aveau sticlă. Liderul ţărănist Corneliu Coposu a stat într-o astfel de celulă 3 ani şi jumătate. Mintea omului nu poate cuprinde dimensiunea terorii din Zarca Gherlei, dar ea a existat şi a fost comandată de Goiciu şi alţii ca el. Deţinuţii ajunşi la Zarcă erau sigur condamnaţi la tuberculoză şi la moarte. Mulţi făgărăşeni şi-au lăsat numele pe aceşti pereţi, Ioan Roşca, Simion Ghzdavu, Ioniţă Greavu, Victor Geamănu, Ioan Buta, Puiu Ursu, Octavian Balaban, Dumitru Moldovan şi nu doar ei. Nu departe de Zarcă se afla camera de execuţie care astăzi este amenajată ca muzeu. O încăpere care-ţi dă fiori, cu pereţi groşi din cărămidă, întunecoasă şi rece. O nişă construită într-unul din pereţi servea drept loc pentru ececuţie. Deţinuţii condamnaţi în pseudo-procese erau puşi în faţa armei şi executaţi. Pe lista afişată în camera muzeu sunt 22 de persoane care au fost ucise prin împuşcare, printre ele fiind Alexandru Dejeu de la Sibiu.   Deţinuţii consideraţi periculoşi pentru regim erau ţinuţi în lanţuri la mâini şi picioare şi cu ochelari negri la ochi. Sunt expuse lanţurile pe care deţinuţii politici erau obligaţi să le poarte până la epuizare. Bila din metal care lega lanţurile picioarelor era foarte grea, abia dacă se poate clinti.

Periprava şi morţii lui Ficior

La Periprava, stuful şi porumbul primeau mai multă atenţie decât deţinuţii. Condiţiile în care aceştia munceau, normele aberante în raport cu starea lor, lipsa hranei, a apei potabile, a medicamentelor şi a asistenţei medicale, supraaglomerarea din bărăci, frigul şi căldura excesivă, pedepsele, bătaia şi relele tratamente menite să ducă la distrugerea lor fizică au făcut ca, în anii  în care a funcţionat lagărul numărul  deţinuţilor decedaţi să fie de ordinul sutelor. Mulţi dintre făgărăşenii anticomunişti au trecut prin lagărele de muncă din Balta Brăilei de unde s-au întors grav bolnavi. Octav Bjoza îşi aminteşte cum, împreună cu alţi doi deţinuţi, aflaţi la plantat de arpagic, au luat câteva fire pentru cei bătrâni rămaşi în lagăr, dar au fost văzuţi şi pedepsiţi, fiind puşi să mănânce tot arpagicul pe care-l aveau asupra lor. „Doi dintre noi am reuşit, dar chinurile au durat chiar şi o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp când gardianul se pregătea să îl ia la bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat ce-i cu ăştia aici. Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a tras un pumn în tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap şi numai cu cizma, astfel încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite” relata Octav Bjoza, care spune că îşi aminteşte de fiecare pe care l-a întâlnit în celulele reci din închisori sau în lagărele din Balta Brăilei.

Vasile Moldovan din Lisa a murit la Periprava, în 1960, de Paşti

În lagărul de la Periprava centru, a fost inchis şi Vasile Moldovan din Lisa, care a decedat în urma eforturilor depuse şi a relelor tratamente. ,,Îmi amintesc  seara de Înviere a anului 1960, în lagărul de la gurile braţului Chilia, de la Periprava Centru. Cred că era 17 aprilie 1960. Cântam „Hristos a înviat” şi, în spatele meu, pe un pat, la parter, adică patul de jos, era nea Vasile Moldovan, din Lisa. Era grav bolnav, săracul. În timp ce cântam, un medic dintre noi, deţinut, a venit şi ne-a spus să ne oprim. Am rămas surprinşi. De ce să ne oprim? „A murit nea Vasile!” Din păcate, ziua Sfintelor Paşti nu putea fi decât una ca toate celelalte, căci erau cu ochii pe noi. Acum erau mai atenţi decât în celelalte zile, tocmai ca să nu întreprindem nimic pentru a marca evenimentul. Cu toate acestea, pentru cei care eram privilegiaţi să avem printre noi un preot, era mare lucru, pentru că ştia tot ce trebuie făcut. Am avut parte şi de Sfinte Liturghii, dar mai rar, căci o Liturghie presupune timp, presupune o anumită atitudine şi multe alte lucruri. Riscul era colosal, dar, cu toate acestea, găseam acele perioade chiar şi foarte scurte de reculegere şi de trăire. Imaginaţi-vă că în perioada de foame cumplită, la Gherla, dimineaţa mâncam 24 de persoane dintr-o pâine de două kilograme. Incredibil. Fiecare primea câte o feliuţă de 80 de grame. Din puţina asta pâine, preoţii tăiau cubuleţe şi într-o cană făceau agheasmă. Luau apă într-o căniţă, se rugau şi se rugau, şi se rugau, şi cu degetele împreunate, căci n-aveam busuioc, n-aveam nimic acolo…, băgau de trei ori mâna şi sfinţeau apa. Stropeau apoi acele cubuleţe, iar după aceea fiecare dintre noi trecea prin faţa preotului şi lua numai câte un cubuleţ, atât, căci nu era de unde… Asta s-a întâmplat de două ori, de regulă de Paşti, pentru că nu aveam cum face altceva, şi nu aveam obiectul muncii, n-aveam pâinea” a mărturisit preşedintele AFDPR.  ,,Ceea ce îmi spuneau mi-a rămas bine întipărit în memorie de parcă mi-ar fi spus astăzi. Mi-l amintesc pe Virgil Mălin din Ohaba, s-a stins după eliberare la Oţelul Roşu, pe cei din Cincu, pe  Octavian Popaiov din Sâmbăta de Sus pe care l-am întâlnit în lagărul de la Grindu, în 1961-1962. Este o listă lungă. În astfel de acţiuni organizate de AFDPR îi omagieni aşa cum se cuvine” a continuat  Octav Bjoza.

Victimele şi-au iertat călăii

Octav Bjoza a declarat în nenumărate rânduri că şi-a iertat călăii, chiar dacă l-au călcat în picioare. ,,Mi-am iertat călăii, care nu de puţine ori m-au călcat în picioare. Ţâşnea sângele din noi… Faptul că am ştiut să iert şi am putut să iert mă fac mai puternic. Pare ceva de necrezut, dar aşa simt. Ca mine însă au fost zeci de mii în ţara asta. Nu eu sunt acela care am suferit cel mai mult, nu eu am fost cel mai mare luptător anticomunist. Nu! Au fost mult mai mulţi aceia care au luptat cu adevărat, care au suferit enorm şi care şi-au pierdut şi vieţile în această luptă inegală. Dar a fost însă atât de frumos, atât de înălţător, să te sacrifici pentru ţară! Acum par cuvinte pompoase. Am ţinut până acum peste 150 de conferinţe, la aproape 10.000 de elevi. Mi-era teamă că într-o zi un tânăr o să-mi pună o întrebare: „Bine, bine, dar noi astăzi ce să facem?” Și această întrebare a venit într-o bună zi. N-am scăpat. N-aveam un răspuns pregătit, dar, aşa, dintr-odată, i-am spus: nu vă rămâne decât ca şi voi, aşa cum noi am făcut- o în urmă cu 60-70 de ani, să vă iubiţi neamul, patria, tricolorul şi credinţa strămoşească!” a încheiat preşedintele AFDPR, Octav Bjoza. (Lucia BAKI)