De departe ne veghează chipul celui care a rămas în istoria noastră cu supranumele de ,,Seniorul”. Elegant, onest, venit dintr-o altă lume direct în bâlciul politicii post-decembriste, marcată de imbecilitatea dâmbovițeană, bărbatul cu aerul aristocratic nu a reușit să se impună, pentru că generația care a adus comunismul l-a și readus în ,,duminica orbului”, când românii au votat precum chiorii. Ne aflăm sub semnul lui ,,dacă”. ,,Dacă” javra stahanovistă, șarpele care a stat la sânul lui Ceaușescu (după care l-a ucis) , ,,dacă” matrușca kgb-istă nu ajungea președinte prin votul democratic, nu ajungea în fruntea țării? ,,Dacă” în funcția de președinte al României era un Coposu, Rațiu sau chiar Câmpeanu, parcursul euro-atlantic al României era mai coerent? Bărbații veniți din temnițele comuniste, demni, cu dragoste de patrie, nu au putut să se impună, pentru că, în accepțiunea proștilor, ,,nu au mâncat salam cu soia”. Să nu uităm propaganda securistă dusă de camarila lui Iliescu la începutul anilor ’90. Corneliu Coposu și-a găsit locul în ,,Memorialul durerii” și în conștiința românilor, a fost gentleman-ul care a știut, de-a lungul vremii, să citească ,,semnele timpului”, chiar și atunci când acestea erau defavorabile.
Fiu de preot greco-catolic
Precum Iuliu Maniu, înaintașul său, și Ion Rațiu, Corneliu Coposu a făcut parte din elita greco-catolică care a dat țării figuri ilustre. A fost fiul protopopului greco-catolic Valentin Coposu și al Aureliei, născută Anceanu. Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914, după alte surse 1916, și a făcut parte dintr-o familie care a contribuit la marele deziderat al tuturor românilor: Unirea de la 1 Decembrie 1918. Grigore Coposu, bunicul din partea tatălui, a fost preot și colaborator al luptătorului pentru drepturile românilor George Pop de Băsești. Gavril Vaida de Glod, bunicul din partea mamei, tot preot greco-catolic, era văr cu marele om de stat Alexandru Vaida Voevod, fără ale cărui acțiuni Unirea nu era posibilă, Vaida Voevod a trebuit să se înscrie în francmasonerie pentru ca evenimentul care a adus Transilvania la ,,patria mamă” să fie posibil. Corneliu Coposu a crescut într-o familie cunoscută pentru lupta în favoarea recunoașterii dreptului românilor din Imperiul Austro-Ungar. Familia Coposu făcea parte din vârful de lance al Partidului Național Român din Transilvania care, după Marea Unire, a fuzionat cu Partidul Țărănist din Regat, al cărui conducător devine Iuliu Maniu. Pentru activitatea sa naționalistă, Valentin Coposu trece prin temnițele politice de la Vac, Szeghedin și Budapesta sub acuzația de ,,înaltă trădare”. Este eliberat de către generalul Moșoiu, după ce armata română intră în Budapesta. Aurelia Coposu, mama marelui om politic, era fiica preotului greco-catolic Iulian Anceanu și era descendenta unei familii cu rezonanță în mediul socio-politic și religios al românilor ardeleni. Familia a avut cinci copii: Corneliu, Cornelia, Doina, Flavia și Rodica. Între anii 1919-1923, Corneliu Coposu își începe studiile în localitatea natală- Bobota. În perioada 1923-1930 învață în cadrul liceului confesional ,,Vasile cel Mare” iar între 1930-1934 își desăvârșește studiile economice și politice la Cluj.
Cariera politică
Întâlnirea cu Iuliu Maniu îi netezește calea în politica dar și în gazetăria românească, acesta devenind principalul său mentor și model de conduită. Între 1935-1937 ocupă funcția de președinte al Organizației de Tineret al PNT Cluj, colaborând cu ziarul ,,România Nouă” condus de către Zaharia Boila, ziarul ,,Mesajul” din Zalău și oficiosul Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj- ,,Unirea”. Între 1937-1940 îl găsim însoțindu-l pe Iuliu Maniu în toate misiunile și negocierile politice importante în funcția de secretar al acestuia. În anul 1940 primește oficial titlul de secretar politic al lui Maniu, îndeplinind această funcție până la data de 14 iulie 1947, când este arestat de către autoritățile bolșevice. El îl va însoți pe Iuliu Maniu la toate negocierile importante cu partenerii occidentali și cu liderii partidelor politice din coaliția nou formată după ce România a întors armele împotriva Germaniei naziste. România negocia atunci ieșirea țării din Axă și întoarcerea spre aliații tradiționali occidentali. Corneliu Coposu primește misiunea de a colabora cu reprezentanții guvernului englez de la Liverpool, cu delegații opoziției române care duceau tratative la Cairo, emisarii români de la Stockholm și comandamentul militar aliat din Italia, concentrat la Foggia. După ce Ardealul de Nord este cedat, Corneliu Coposu se mută la București colaborând la săptămânalul ,,Ardealul”, publicația refugiaților ardeleni și publicațiile ,,Zorile”, ,,Dacia”, ,,Șantier”, ,,Curentul”, ,,Cuvântul liber”, ,,Dreptatea” și alte ziare. În anul 1941 o cunoaște pe Arlette, fiica generalului Marcovici care făcuse parte din cabinetul Maniu, cu care se va căsători la data de 24 octombrie 1942. Arlette este arestată în anul 1950, după ce i se înscenează un proces de spionaj împreună cu sora ei- France. După 14 ani petrecuți în temnițele comuniste iese măcinată de boală și se stinge din viață la 27 decembrie 1966. În anul 1945, Corneliu Coposu devine președintele filialei PNT Sălaj și ocupă funcția de secretar general adjunct al PNT, delegat din partea PNT la reinstalarea autorității românești în Transilvania de Nord. În anul 1946 este promovat în funcția de de secretar al Delegației Permanente, principalul for conducător al PNT. La data de 14 iulie 1947 este arestat împreună cu întreaga conducere a PNT. Între 1947-1956 rămâne în arest preventiv, fără a fi însă judecat încercându-se implicarea lui în diferite procese. Nu a putut fi condamnat din lipsă de probe. În anul 1956 i se intentează un proces de înaltă trădare fiind condamnat la muncă silnică pe viață sub acuzația de ,,înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă contra reformelor sociale”. Rămâne într-un regim sever de izolare între 1954-1962 la Râmnicu Sărat, pentru ca să se îmbolnăvească grav ca urmare a tratamentului de exterminare. Între 1962-1964 are domiciliul forțat la Valea Călmățuiului, în Bărăgan. În aprilie, 1964, după 17 ani de temniță comunistă, este pus în libertate. Coposu a trecut prin penitenciarele de la Văcărești, Jilava, Pitești, Malmaison, Craiova, Aiud, Râmnicu Sărat, Poarta Albă, Capul Midia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla, Sighetu Marmației etc, pentru a fi calomniat apoi de presa neo-comunistă, la directivele lui Ion Iliescu după 1990. După anul 1964 va fi nevoit să supraviețuiască în calitate de muncitor necalificat pe diferite șantiere de construcții, fiind angajat la Întreprinderea de Construcții ,,Montaj” București, la atelierul de tâmplărie mecanică, fiind permanent urmărit, filat de securitate unde era convocat periodic. În perioada 1964-1989 i se fac 24 de percheziții și i se confiscă numeroase manuscrise.
Reintrarea în viața publică a PNŢ
În anul 1987, Corneliu Coposu afiliază Partidul Național Țărănesc, aflat în ilegalitate, la Internaționala Creștin-Democrată și îi adresează, cu această ocazie, o cerere lui Jean-Marie Daillet, vicepreședintele organizației. Între 22-23 decembrie 1989 anunță, printr-un mesaj manifest, reintrarea Partidului Național Țărănesc în viața politică românească, devenind ulterior Partidul național Țărănesc Creștin și Democrat, fiind singura aripă creștin-democrată a politicii românești post-decembriste. Și-a exprimat opiniile în numeroase interviuri luate din partea posturilor internaționale de radio (Europa Liberă, BBC, Deutchse Welle, Vocea Americii) și a posturilor media din România acordând numeroase interviuri în presa românească și internațională. Frontul Salvării Naționale va monopoliza puterea politică confiscând revoluția iar Corneliu Coposu va deveni principalul lider al opoziției împotriva acestei mișcări neo-comuniste, ai cărei lideri s-au infiltrat și în partidele democratice de după Revoluție, compromițându-le activitatea. În iulie 1991 îi face o vizită regelui Mihai la Versoix, în Elveția iar în 27 septembrie 1991 este reales în funcția de președinte al PNȚCD, la primul Congres al Partidului. Între 1991-1993 devine președintele Convenției Democrate Române, compromisă de Petre Roman după câștigarea alegerilor din 1996. În perioada august-septembrie 1992 efectuează un turneu de prezentare al canditatului Convenției Democrate Române, Emil Constantinescu în Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța, Germania și Anglia. Între 1992-1995 efectuează călătorii în calitatea sa de membru al Consiliului Uniunii Europene Creștin-Democrate și al Internaționalei Creștin-Democrate participând și la numeroase congrese ale partidelor creștin-democrate din Marea Britanie, Luxemburg, Suedia, Grecia, Franța și Elveția. În februarie-martie 1995 va efectua o vizită în SUA, la invitația Congresului. În mai 1995 este numit ,,Ofițer al Legiunii de Onoare”, cea mai înaltă distincție a Republicii Franceze. La data de 6 octombrie 1995 are loc ceremonia acordării Legiunii de Onoare cu grad de ofițer de către Bernard Boyer, ambasadorul Franței la București, la sediul ambasadei Franței în numele președintelui Jacques Chirac. Pe data de 11 noiembrie își va începe călătoria spre ceruri, pe patul de spital. El a fost internat la Spitalul Universitar din București ca urmare a unui neoplasm pulmonar operat în anul 1994. În data de 14 noiembrie 1995 a avut parte de funeralii naționale, la cimitirul Bellu Catolic, slujba a fost condusă de Lucian Mureșan, mitropolitul Bisericii Greco-Catolice Române, iar răspunsurile la slujba de prohodire au fost date de studenții Institutului Teologic de Grad Universitar din Blaj, actuala Facultate de Teologie din Blaj.
Corneliu Coposu, ziaristul
Pana sa intransigentă va înfiera metehnele politicienilor români dar va atrage atenția și asupra pericolului instaurării comunismului, fiind cunoscut articolul său- ,,De vorbă cu un comunist” din 26 mai 1946, nr. 91 al ziarului. Este vorba despre un dialog cu unul dintre liderii comuniști de atunci, a cărui identitate nu o dezvăluie însă. ,,Aș vrea să-mi spui- îl întreabă Corneliu Coposu- ce fel de etică politică vă dezleagă să organizați dumneavoastră teroarea și persecuțiile politice, intoleranța și violența, care nu au nimic comun cu democrația?” Acesta îi răspunde: ,,În politică nu există morală. Interesele de clasă și de partid primează. Dar dacă cereți o justificare a abuzurilor noastre, pe care eu personal le dezaprob, și știți că noi răzbunăm intoleranța și persecuțiile pe care guvernele din trecut le-au exercitat împotriva noastră, acum suntem noi mai tari, iar dumneavoastră n-aveți decât să suportați nedreptatea, așa cum am suportat-o și noi, sau să ne lăsați locul dumneavoastră”. Dialogul devine din ce în ce mai interesant.
Corneliu Coposu: ,,Dar noi n-aveam un loc oficial de părăsit. Iar poziția noastră în opinia publică se întemeiază pe simpatii pe care dumneavoastră nu le puteți câștiga, nici prin eventuala noastră dispariție”.
Liderul comunist: ,,Adevărat, dar dumneavoastră, partidul național țărănesc, care sunteți cel mai popular partid, sunteți forța care stă în drumul realizărilor noastre. Și numai prin prăbușirea dumneavoastră ne vom putea realiza obiectivul nostru politic. Noi nu avem nevoie de simpatii. Avem nevoie de teren politic și odată câștigat acest lucru, vederile opiniei publice nu ne mai interesează”.
Corneliu Coposu: ,,Dumneata aprobi bătăile, asasinatele, teroarea organizată?”
Liderul comunist: ,,Nu le aprob, dar trebuie să recunoști dumneata că disproporția de forțe dintre dumneavoastră și noi este atât de mare, încât fără aceste metode, cu toată poziția noastră privilegiată, nu ne-am putea menține în fața adversității masive a poporului român. De altfel și dumneavoastră ați făcut uz de mijloace condamnabile când ați fost la putere”. Corneliu Coposu va atrage atenția asupra pericolului instaurării comunismului publicând dialogul personal cu unul dintre liderii politici ai comuniștilor înainte de alegerile falsificate din anul 1946. ,,Mai întâi am adunat în jurul nostru o masă de manevră care este constrânsă prin amenințări și prin profituri să ne facă jocul. Recunosc că această masă, pe care și noi, comuniștii adevărați o disprețuim, este compusă din trădători, escroci politici, colaboraționiști, în sfârșit din putregaiul vieții publice românești. Dar nu ne interesează. Tactica politică de moment ne impune să utilizăm aceste elemente compromise. Nădăjduim că ele vor rupe ceva din voturile pe care opinia publică le va îndrepta, masiv, spre partidul național-țărănesc și partidul liberal. În al doilea rând, vom aplica principiul că mulțimea trebuie să fie agitată, chiar împotriva voinței sale. Tehnica realizării de majorități nu mă privește. Dar pentru salvarea aparențelor, trebuie să ne prezentăm în fața lumii sub aspectul unei coaliții democratice, iar numărul de partide încadrate în această coaliție va putea explica numărul de voturi pe care le vom avea”. În ,,Sfânta Mare Nerușinare” din ,,Dreptatea”, 1944, nr. 43, jurnalistul Corneliu Coposu lansează o apoftegmă universal-valabilă în zilele noastre, când țara este condusă de escrocii politici ai unei coaliții morbide și fantomatice: ,,Ei bine, dacă merită să fie pedepsiți pentru faptele lor din epoca nefericită a distrugerii României, dacă sunt vrednici de sancțiuni pentru trădarea acestui popor mințit, jefuit și sacrificat, li se cuvine un spor de pedeapsă și pentru nerușinarea cu care continuă să ultragieze bunul simț românesc, prin continuarea ,,activității” lor”. În articolul-semnal intitulat ,,Destul!” scrie: ,,Deschid cu strângere de inimă în fiecare dimineață ziarul și rareori îi este dat privirii să nu se împiedice în amănunte care înfățișează domnia atotcuprinzătoare a violenței, peste deprinderile politice ale acestui sezon: arestări, presiuni, bătăi, devastări de cluburi, amenințări oficiale, muncitori împușcați, bătrâni demnitari asasinați de adversarii politici…În numele ,,poporului”, în numele ,,democrației”. Pe stradă glasurile istovite ale ,,aderenților” de ocazie, încărcați în vehicule luate de la rosturile lor, își ostenesc răgușeala, ascultând porunci vinovate ca să exprime ura nu știu cui, împotriva realităților românești care nu pot fi dărâmate…Lozinca vremii este ,,jos” și ,,moarte!” Iar cei care sătui de spectrul morții încearcă să mai zică și ,,trăiască” sunt întemnițați ca ,,huligani”. Este vorba aici despre inversarea valorilor, lucru pe care îl trăiește astăzi din plin societatea românească. În ,,Libertatea pe care o așteptăm”, tot în ziarul ,,Dreptatea”, Corneliu Coposu face elogiul libertății: ,,Neamul românesc a trecut pe sub furcile caudine ale celor mai năprasnice formule de guvernământ. A cunoscut regimul ,,elitelor sociale”, al ,,voinței de fier”. A cunoscut sistemele brevetate ale atâtor nebunii temperamentale, ale atâtor aberații demente, încât nu poate avea decât oroare și repulsie față de tot ceea ce ar putea să însemne autocrație și dictatură. Exemplul tragic pe care l-am avut cu uniformele și partidele totalitare, cu dictatura promovată de Tătărescu, Călinescu și alți amatori de regimuri tari, care au vândut drepturile națiunii; apoi experiența sângeroasă de sub teroarea legionară, urmată de regimul personal atât de odios al generalului Antonescu, regim împletit din aventură și crime de stat și în sfârșit mascarada democratică a F.N.D- ului (N.R- coaliția comunistă), specializat în teroare și violență- toate aceste etape trecătoare de opresiune și silnicie ne-au convins să prețuim libertatea, ca pe cel mai de seamă patrimoniu al omului civilizat. Libertatea este astăzi șlagărul zilei. O poartă din gură în gură, din condei în condei, profanându-i înțelesul și răstălmăcindu-i forma toți agramații, legați cu simbrie să proslăvească în rime ,,democratice” neoiobăgia. Astăzi se calcă în picioare drepturile omului în numele libertății. În numele libertății se înscenează culpe, se falsifică documente, se reabilitează nărăviții trotuarului politic. Și tot în numele libertății se sparg capete, se mută fălci incomode, se trag salve din arme cu repetiție și se trimit în pușcărie cetățeni nevinovați” este o sinteză a vieții publice românești din perioada interbelică și din primii ani de după război, o sinteză valabilă și în ziua de astăzi, într-o Românie a clanurilor, a corupției, a unei dictaturi ambalate în panglice roze, în care jurnaliștii de investigație sunt snopiți în bătaie de mafia pădurilor, amenințați și puși la zid de mafiile corporatiste, o Românie dominată de șmecheri, șmenari și infractori care pozează în prosperi oameni de afaceri sau politicieni ai PNL, USR-PLUS, PSD, AUR etc. ,,Libertatea adevărată este transpunerea pe plan politic a nevoii biologice de mișcare. Dreptul de a face ce vrei între hotarele legii, fără constrângere din afară sau de a nu face ceea ce este contrar convingerilor tale se cheamă libertate”. Este definiția prin excelență care trebuie să primeze mai ales azi într-o societate democratică.
Naționalismul adevărat
Figurile istoriei noastre nu au lipsit din însemnările gazetărești ale lui Corneliu Coposu. ,,Așa s-a scris în cartea veșniciei ca prin căderea tragică a Sarmisegetuzei să fie șterse toate urmele de glorie și semnele de stăpânire milenară ale poporului viteaz de daci, care ne-a fost plămadă mândră și sămânță strămoșească. Nu ne-a rămas nimic văzut- afară de făptura din falnica împărăție a regelui Burebista, care să fie mărturie vie a trecutului măreț, cu începutul proiectat departe, în raze de legendă. Ne-am pomenit vorbind în graiul legiunilor și numele l-am căpătat de la învingătorii celor care ne-au născut. Părinții noștri au fost dați uitării și spiritul latin a copleșit tradiția îngenunchiată prin tăișul sabiei. Dar are și destinul capriciile lui, care înfloresc în tainițe necunoscute. Și peste spiritul roman, care ne-a copleșit istoria, el face să vieze, până dincolo de veacuri, neschimbătoare rădăcini străbune, nod nevăzut al sângelui ce nu cunoaște umilință. Pecetea dacilor mai stăruie în sufletele noastre. Mândria noastră este neîngenunchiată. Și dorul aspru de răzbunare a zilelor trăite sub furci caudine nu cunoaște renunțare” sună ca un panegiric ,,Pecetea dacilor” din ,,Ardealul” , 27 martie 1943. ,,În urma noastră șerpuiește dincolo de orizontul hrisoavelor vechi o cărare îngustă, care trece printre munți peste întunecate ascunzișuri, pe sub juguri grele și prin multe, multe cimitire; o cărare roșie pe care niciodată nu s-a uscat încă sângele de eroi, din care am împletit povestea neamului nostru” scrie Corneliu Coposu în ,,Tradiția istorică a Ardealului românesc”. (Ardealul, III, nr. 33 din 5 octombrie 1936) Programul național al elitelor ardelene este sintetizat în materialul intitulat sugestiv- ,,Supplex Libellus Valachorum” din ,,Calendarul Ardealului” pe anul 1943. ,,Cea dintâi concretizare istorico-juridică a tendințelor politice manifestate de către românii ardeleni de sub jug străin a fost petiția prezentată împăratului de la Viena în anul 1791 de către episcopii Bob (N.R- este vorba despre episcopul greco-catolic Ion Bob și episcopul ortodox Gherasim Adamovici). Cunoscută în istoria Ardealului românesc sub denumirea de Supplex Libellus Valachorum, petiția drepturilor românești și de argumente în sprijinul revendicărilor românești, Supplex Libellus Valachorum rezistă și astăzi, după un veac și jumătate, oricărei critici. Sârguința și talentul cu care a fost redactată această petiție provoacă sincera admirație a generației noastre, pentru curajul civic, patriotismul și cultura autorului ei. În rezumat, Supplexul lui Meheși cere: 1. Ștergerea numirilor înjositoare cu care sunt tratați românii 2. Restituirea națiunii române în locul ei cuvenit între națiunile țării. 3. Drepturi egale cu ale ungurilor, sașilor și săcuilor, pentru clerul, nobilimea și țărănimea română; 4. Reprezentanță națională proporțională în funcțiunile publice și parlament; 5. Întrebuințarea limbii române în administrarea regiunilor românești. Temeiul de căpetenie al plângerii îl formează istoria, tradiția și recensământul populației, care demonstrează că numărul românilor este de trei ori mai mare decât al națiunilor privilegiate laolaltă. ,,Nu este venetică- ci antică, mult mai antică decât toate celelalte e națiunea română din Transilvania”..Memoriul a fost redactat în latinește și trimis, prin poștă, împăratului. N-a avut nicio urmare practică. Importanța lui istorică și politică este însă mare prin faptul că acest Supplex Libellus Valachorum este poartă de veac nou în istoria Ardealului. El deschide lupta politică organizată a neamului românesc”. Răscoala lui Horea își găsește rezonanță în scrierile gazetărești ale lui Corneliu Coposu. ,,De când au fost trași pe roată la Bălgrad mucenicii care s-au răzvrătit împotriva nedreptății, a trecut un veac și jumătate. Dar cutremurul de atunci se ridică, cu trecerea vremii, tot mai sus, tot mai luminos, pe scara întâmplărilor istorice. Spre creștet. Horia n-a fost uitat. Nici pilda lui. Valoarea simbolică, pe care a primit-o răscoala de la 1784 a crescut din generație în generație, țînând aprinsă făclia românismului și păstrând treaz dorul aspru de libertate, al iobagilor ardeleni”. ( Țăran de cremene, cum n-a fost altul să-ți semene, Horia!, ,,România nouă”, 15 octombrie 1937 ) ,,Ne trimite smerite gânduri de închinare spre Blajul celor trei adunări naționale din 1848, spre crucea lui Iancu, care străjuiește înălțimea dealului de la miază-noapte, spre Câmpia pe care s-a plămădit iureșul răscoalei izbăvitoare și spre Piatra Libertății, pătrunsă de fiorii istorici ai tragicelor noastre năzuințe” scrie în articolul ,,1848” dedicat revoluției din ,,Pământul românesc”, nr. 3 , anul 1941. Figuri precum Avram Iancu și Simion Bărnuțiu nu lipsesc din evocările lui Corneliu Coposu, sau Inochentie Micu Klein. ,,Despre Alba-Iulia nu se poate vorbi decât în ținută înaltă, de contemplație pioasă. Căci Alba-Ilia este cetatea de rezistență și simbolul de biruință desăvârșită a sufletului românesc” scrie în materialul ,,Alba Iulia” publicat în ,,Ardealul”, anul 1942.
Meseria de gazetar în accepțiunea lui Corneliu Coposu
,,Meseria de gazetar te constrânge, de multe ori, la lucruri puțin agreabile” spunea Corneliu Coposu. ,,Format la o asemenea școală politică- spune Mircea Popa-, e și firesc ca tânărul sălăjan, născut la 20 mai 1916 în comuna Bobota, sat în care a trăit (N.R- unele surse vorbesc de anul 1914 al nașterii sale), sat în care a trăit sora lui Gh. Șincai și a poposit Bărnuțiu, să fi fost atras încă de pe băncile Facultății de Drept din Cluj…în vâltoarea luptelor politice și publicistice. Debutul publicistic și-l face în coloanele ziarului clujean ,,România nouă”, condus de fruntașul politic țărănist Zaharia Boilă, împreună cu Gabriel Țepelea și cu alți tineri care se vor alătura luptei aduse de Partidul Național Țărănist. E perioada în care își va lua doctoratul în Drept și în științe de stat, devenind mai târziu și președintele Tineretului Țărănist…Colaborează la ziarul lui Z. Boilă…adierea proaspătă și tinerească a scrisului său irumpând ca o lavă în coloanele ziarului. După un debut reportericesc cu Știri din Sălaj, semnat încă modest…el trece curând la atacarea adversarilor politici (liberalii Goga, Iorga), lansându-se nu de puține ori în creionarea unor adevărate pamflete. Verbul e dur, mușcător, fără menajamente, chiar atunci când adversarii sunt figuri de primă mărime ale culturii și politicii românești. Ipostaza de pamfletar a lui C. Coposu este o fațetă puțin cunoscută chiar apropiaților săi. Și totuși scrisul său îmbracă și astfel de veșminte”. De fapt, Mircea Popa a îngrijit o culegere de texte ale perioadei jurnalistice pe care a străbătut-o Corneliu Coposu, intitulată sugestiv ,,Semnele timpului”, apărută în anul 1997 la Editura de Vest din Timișoara. Când a lansat cartea la Alba-Iulia, Mircea Popa a lansat o vorbă foarte originală- ,,Avem și noi, ardelenii, miticii noștri!” Iorga nu scapă de pana lui Corneliu Coposu, de altfel nu a fost nicidecum un înger. ,,De câte ori citesc ,,Neamul românesc”, mă cuprinde o greață fizică și sunt năpădit de un sentiment de sinceră compătimire pentru marele nostru istoric de odinioară, pentru idolul nostru de pe vremuri, care înoată acum vârtos în mocirla invidiei rău-sfătuitoare. Căci paginile care fac tristă pomenirea scrisului românesc cuprind doar calomnii murdare, lovituri perfide și brezde de venin, menite să umbrească tot ce are nația mai scump”. (,,Bietul Iorga”, în ,,România nouă”, nr. 119, p. 3 , 1936) deseori sare în apărarea lui Iuliu Maniu, lucru firesc de altfel- ,,O pleiadă întreagă de gladiatori politici, roși de gelozie, au împletit în străduințele lor, în funia trădării, pentru a trage de pe soclul istoriei un nume luminos, care întuneca sclipirea nebuloasă a numelui lor. Atacuri girate de figuri consacrate eternității, ca Iorga, Goga, Vaida, au, astăzi, un singur obiectiv: Iuliu Maniu! Dare fulgerele nu cad pe mărăcini…Pe Iuliu Maniu nu-l impresionează aceste atacuri. Nu l-au clintit din loc nici ieșirile lui Goldiș și ale lui Stere. Dar nenumărații trepăduși care încearcă o ascensiune ieftină zgârâind cu unghii de gelatină roca contondentă a unui prestigiu covârșitor în superba lui tenacitate?! Sunt învinși de propria lor neputință, înainte de a li se ridica mănușa, pe care o aruncă cu supra-energie sinucigașă la picioarele lui Iuliu Maniu” scrie el în articolul ,,Adversarii lui Maniu” din ,,România nouă” în anul 1938. ,,Pe lângă această publicistică, având un caracter politic, de partid, C.Coposu se dedică și unor probleme vizând direct traiul zilnic al populației. În multe din articolele semnate de tânărul publicist descoperim mâna reporterului, pus pe urmele unor nereguli stringente, ale unor stări conflictuale sau evenimente la zi” spune Mircea Popa. ,,Stadiul conflictului de muncă la Dermata”, ,,Calvarul funcționarilor fiscali”, ,,Scandalul de la Luna de Jos”, ,,O perlă a științei medicale românești”: Spitalul de ortopedie”, ,,Pacostea examenelor românești”, ,,Pseudoexamenul de la poștă” sunt doar câteva titluri în acest sens. Un articol de senzație, din ,,România nouă” este cât se poate de actual și astăzi, după desastrul de la Tokyo. Este vorba de o altă Olimpiadă, din perioada interbelică. ,,În alte țări, la alte neamuri, se cultivă voința, mândria și virtuțile de rasă, prin sport. Prin muncă temeinică și disciplinară. La noi? La noi e cer senin și inconștiență multă, și tembelism cât vrei. Se face larmă mare, nejustificată, se fac protecții și afaceri, se face căpătuială și ghiftuială din orice. Prin urmare și din sport. Iar bilanțul realizărilor este întotdeauna deficitar. Recent de tot, la Berlin, la jocurile olimpice, am dovedit ce suntem. Ceea ce n-ar trebui să fim. Am trimis și noi o echipă, aleasă ,,pe sprânceană”, o echipă ca vai de capul ei, care a făcut de ocară drapelul românesc. Pe scurt: am fost la Berlin și ne-am făcut de râs. Nu o spunem noi, ci un spectator serios al jocurilor olimpice, cunoscutul sportiv Morariu, care vorbește cu multă durere în suflet despre impresiile penibile, înregistrate pe stadionul olimpic grație mascaradei pe care au regizat-o, cu atâta lipsă de bun simț, domnii de la conducerea U.F.S- ului românesc: ,,Din primul moment ne-am prezentat lamentabil. Chiar la defilare am făcut o impresie din cele mai slabe, echipa neprezentându-se în costume uniforme. Românii au reușit, prin înfățișarea împestrițată, să formeze, don nou, o notă discordantă în concertul celorlalte națiuni. Motivul eșecului este cel indicat de toți: lipsa unei pregătiri serioase și diletantismul în conducerea federațiilor respective…”. Prin urmare? Am făcut pe clownii olimpiadei, în fața lumii întregi. Noi, românii. România nu a reușit să se claseze decât pe al 25-lea loc. Cu lipsa de pregătire cu care s-a prezentat și atâta e prea mult. Meritul pentru singura medalie, obținută prin victoria locotenentului Rang, în cursa de hipism, la premiul națiunilor, revine, și de astădată, armatei noastre glorioase, cavaleriei care constituie o valoare constantă a sportului românesc și care ne face cinste și renume mondial”. Activitatea gazetărească a ,,Seniorului” este foarte importantă, prin valoarea și originalitatea ei, ținând cont și de faptul că este un aspect puțin cunoscut al vieții lui Corneliu Coposu. ,,Spunându-și patrioți fac tot ce pot pentru a-și slăbi patria; arborându-se democrați se agită frenetic pentru întronarea violenței, a teroarei și a altor bucurii dictatoriale, cu care am fost batjocoriți atâta vreme” este o frază cât se poate de contemporană și astăzi, în ,,România lucrurilor bine făcute”, un slogan emis de președintele Johannis demn de anii ’80. Cea mai teribilă îngrijorare a lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică: ,,Să nu ne trezim cu FSN de-a stânga și dreapta eșichierului politic!”.
(Ștefan BOTORAN)
