Rezistenţa Anticomunistă: Comemorarea  eroilor din închisoarea Aiud, Cetatea morţii

•  De praznicul ,,Înălţarea Sfintei Cruci”, sunt pomeniţi martirii decedaţi în temniţa Aiud, la monumentul ,,Calvarul Aiudului” de pe Râpa Robilor

Foştii deţinuţi politic sau ,,bandiţii”aşa cum le plăceau securiştilor să-i numească au învins un regim bine pus la punct şi onorat cu rîvnă de cei care-şi spuneau atunci ca şi acum români, poate chiar ,,buni”.  Mai sunt câteva sute dintre ei care pot mărturisi prin viu grai ororile securităţii comuniste, iar tot pe atîţia au lăsat urmaşilor care au urechi de auzit memoriile lor în care stă scrisă o pagină de istorie a neamului românesc. Octav Bjoza, Ioan Roşca, Dumitru Moldovan, Ioan Bucelea, Ilie Tudor, Teofil Mija, Octavian Balaban, Puiu Ursu, Eugen Raţiu, Nicolae Pătraşcu, Ioan Munteanu, Nicolae Purcărea, Victor Dâmboi, Traian Popescu, Vasile Bucelea, Nicolae Stanciu, Ion Gavrilă Ogoranu, col. Dabija, Nicolae Golea, Mihai Maga, Toma Arnăuţoiu, Ioan Buta, Remus Budac, Nicolae Nicolau, George Manu, Radu Gyr, Olimpiu Borzea, Ioan Halmaghi, Nistor Chioreanu, Victor Metea, Ioan Chiujdea, Remus Sofonea, Gheorghe Haşu, iar lista continuă cu mii de nume. Sunt românii care au fost osândiţi pentru vina de a-şi iubi ţara până la sacrificiu şi de a purta deasupra lor ceea ce înseamnă a fi OM. Numai în anul 1959 la temuta închisoare Aiud au fost 7000 de deţinuţi poitic, victime ale sistemului stalinist, conform afirmaţiilor deţinutului care porţiona raţiile zilnice de pîine. Toţi au statut de foşti deţinuţi politic, deşi au făcut parte sau nu din vreun partid politic la vremea detenţiei. Aveau însă în comun aceleaşi idealuri şi principii, dreptate, adevăr, credinţa în Dumnezeu şi în neamul românesc. Pe ei suferinţa i-a purificat şi le-a adus bucuria de invingători asupra răului care a vrut, fără tăgată, să-i domine. Astfel îi regăsim astăzi la vîrste frumoase, drepţi şi cu memoria neîntinată. ,,Dacă fizic ne-au răpus, spiritual putem spune că am învins” era convingerea medicului Teofil Mija, cel care a cunoscut teroarea din zarca Gherlei şi reeducarea Aiudului.

Calvarul numit  Aiud

 Aiud era socotită cea mai severă închisoare din sud-estul Europei. Pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era Zarca – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda ardelenilor români. Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar comuniştii n-au ţinut cont de acest fapt. Pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, pentru a nu se vedea în curte. Deţinuţii abia mai puteau zări câte un petic de cer. În astfel de condiţii au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali, eroi din ultimul război mondial. O celulă avea 4 m lungime şi 2 m lăţime şi mai mereu era suprapopulată. Deţinuţii dormeu pe duşumea pe câte o pătură roasă şi ruptă. Hrana avea cam 700 calorii zilnic, iar apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om, şi trebuia să ajungă pentru băut, spălat faţa şi vasele. Se urmărea exterminarea fizică prin înfometare şi boli. Deţinuţii erau schelete ambulante, doar pielea le mai acoperea oasele. Trupurile lor erau pline de puroi şi murdărie. Unele statistici care s-au mai păstrat arată că din septembrie 1949 până în august 1950 au murit de foame 625 de oameni care au fost aruncaţi în gropi comune săpate în Râpa Robilor. ,,Dezbrăcaţi, în pieile goale, noaptea între 12.00 şi 2.00 erau scoase cadavrele din închisoare şi duse la Râpă” relata Octav Bjoza. Lovitura fatală, terminală, folosită de călăul colonel de securitate Gheorghe Crăciun, directorul penitenciarului Aiud în perioada reeducării, era izolarea cu regim special de asasinare prin exterminare, într-o fostă capelă creştină a penitenciarului. Nu trebuie uitaţi colaboratorii lui: colonelul politic Iacob, primul adjunct al lui Crăciun, colonelul Ivan, plutonierul Dumitrescu şi ceilalţi ofiţeri şi politici, ajutaţi de subofiţeri securişti, paznici. Crăciun a fost chestorul Poliţiei Cluj pe timpul grevei studenţeşti din 1946 de la Cluj, apoi a fost şeful Securităţii Sibiu, executantul condamnărilor la moarte a luptătorilor anticomunişti din Munţii Apuseni conduşi de majorul Dabija. I-a urmărit şi persecutat şi pe făgărăşenii din Rezistenţa activă şi pasivă din Ţara Făgăraşului. Cuiul lui Crăciun a fost însă Ion Gavrilă Ogoranu, singurul care nu s-a lăsat prins de Securitate vreme de 30 de ani. S-a predat în 1976 afişându-se la Cluj, locul în care a intrat în revolta anticomunistă. Nici atunci Crăciun sau alţii ca el n-au putut să-l încarcereze, preşedintele american Nixon intervenind pentru eliberarea lui. Lui Crăciun i s-a deschis un proces, dar până justiţia s-a pus în mişcare pentru a-i găsi capetele de acuzare, Crăciun a decedat prin 2000 considerat de vecinii lui de la Cluj ca un ,,bătrânel simpatic şi de treabă”.

Celulele din capelă

Celulele morţii erau amenajate în cele trei capele contruite de Maria Tereza. Aveau pereţi înalţi de 6-8 m, iar ferestrele care serveau la fosta biserică drept aerisire, erau acum acoperite cu scânduri bătute în cuie, astfel încât iarna aerul rece să poată intra uşor. Nu aveau sursă de încălzire, iar gardienii aruncau apă pe pavimentul de ciment care iarna se transforma în gheaţă. Zidurile din beton făceau ca în interior temperatura să fie mai scăzută decât afară. Aici erau lăsaţi în cămaşă, indispensabili, pantaloni, vestă şi o bonetă, iar iarna mantaua de puşcăriaş. Hrana era pentru o zi un polonic de apă sărată caldă, iar tot a trei azi şi câte 80 g de pâine. Aceste celule au funcţionat între 1962-1964, atât cât a funcţionar reeducarea la Aiud. Celulele de la capelă erau destinate în special legionarilor. Nistor Chioreanu, Teofil Mija ereau mereu locatari ai acestor celule. Acum în incinta închisorii funcţionează biserica, una frumos pictată. Sfinţii închisorilor nu se regăsesc în picturi, în schimb sunt mai marii Bisericii de azi. Un candelabru imens atârnă din tavanul capelei pentru a lumina incinta în care deţinuţii de azi îi trec pragul arar.

Celula muzeu este mincinoasă

În curtea închisorii de azi, pe un perete, a fost amplasat un panou pe care sunt trecute numele a vreo 200 de foşti deţinuţi politic care au fost încarceraţi aici. ,,Dacă s-ar scrie numele tuturor celor închişi la Aiud n-ar ajunge toţi pereţii închisorii. Mai bine nu mai scriau niciun nume decât să-i pună doar pe aceşti 200″ este de părere Augustin Răduţ din Făgăraş care a trecut prin această închisoare. Penitenciarul Aiud are astăzi altă faţă, este modernizat, urmele fostei închisori fiind şetrse. S-au păstrat totuşi două celule în temuta Zarcă a Aiudului, una care să redea viaţa de azi a deţinuţilor şi alta vechile condiţii. Dar fosta Zarcă a fost reamenjată şi nu mai aminteşte de teroareaşi reeducarea instaurată în regimul comunist. Un tânăr de azi dacă vizitează celula muzeu rămâne cu falsa impresie că foştii deţinuţi politic au dus acolo o viaţă uşoară. Un geam intact cu gratii, un pat acoperit de o saltea groasă şi un pled din lână curat, o sobă nouă, o tinetă care ocupă un colţ al celulei şi un ciubăr din lemn pentru apă amplasat în colţul opus, lângă geamul prin care pătrunde azi lumina naturală, podele din scândură de brad curată şi călduroasă. N-a fost astfel în trecut, deţinuţii nu aveau sobe sau saltele groase de tip relaxa sau măcar din paie, strejacuri cum se numeau.   La Aiud foştii deţinuţi politici  erau exterminaţi, trupurile lor fiind aruncate în gropi comune săpate pe Râpa Robilor de la marginea oraşului. Osemintele lor au fost descoperite în timpul săpăturilor din timpul construcţiei monumentului martirilor de la Aiud.

Râpa Robilor

 Pe  Râpa Robilor a fost construit un complex format din  monument, capelă, osuar prin strădania părintelui Iustin Pârvu. Este impresionant! O cruce imensă din lem care se sprijină pe alte cruci montate pe un suport masiv din beton. Construcţia lui a început la 28 octombrie 1992, iar la 14 septembrie 1999 a fost sfinţit. Foştii deţinuţi politic din toată ţară au participat la eveniment, iar pelerinajul se repetă în fiecare an de Ziua Crucii. La baza monumentului se fac parastase, se ţin cuvântări, se cântă ,,Imnul eroilor căzuţi” şi se citeşte ,,Veşnica pomenire”. ,,Aici la Aiud, ne-a ajutat Dumnezeu să transformăm celula în chilie” spunea Virgil Totoescu, fost deţinut politic. Au fost închişi la Aiud elitele ţării: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, George Manu, Petre Ţuţea, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Traian Trifan, Aurel Călin, Virgil Mateiaş, Traian Brăileanu, Ioan Ianolide, Iustin Pârvu, Nicolae Pătraşcu, Ioan Halmaghi, etc. Părintele Iustin Pârvu spunea că Aiudul este Ierusalimul neamului românesc. Sub monument a fost construit un altar în care au fost amplasate oasele scoase la suprafţă în timpul şantierului. Erau osemintele martirilor ucişi în închisoarea Aiud. Pereţii încăperii nu poartă icoane ci plăci de marmură pe care sunt încrustate numele celor ucişi aici. În osuar cel mai mare spaţiu este ocupat de numele făgărăşenilor care au trecut prin teroarea Aiudului. În partea opusă osuarului a fost construită capela. Pereţii acesteia sunt tapetaţi cu numele deţinuţilor politici din închisorile comuniste ale ţării. Sunt mii şi mii de nume. Oamenii prezenţi la eveniment îşi rezervă timp să-şi caute morţii printre miile de nume scrise aici. Sunt mulţi făgărăşeni pomeniţi la ,,Calvarul Aiudului” aşa cum a fost denumit monumentul.   Fără să vrei, lacrimile îţi curg şuvoi pe obraz atunci când atingi cu mâna marmura încrustată cu numele martirilor. În spatele fiecărui nume este suferinţă, este  moarte.

Aiudul, chinul lui Radu Gyr

 În închisoarea Aiud, poetul radu Gyr  a suferit chinuri inimaginabile, cu un regim aspru de celulă. Bolnav grav, cu un prolaps rectal cangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Slăbise îngrozitor, iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piei de şarpe. Gheorghe Crăciun îl revigora puțin când simțea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-și renege trecutul,i-a fost smulsă o declarație, e când era la limita intre viaţă şi moarte, mai mult moribund, prin care spune că îngroapă ce a fost.  Este eliberat puțin mai devreme decît ceilalți deținuți Atitudinea sa a fost mereu demnă şi nu s-a supus niciodată presiunilor de reeducare, dar nici n-a acceptat poziţia de rob al regimului comunist.  . La Aiud, deşi parcurge  ,,Calea Crucii“,  tot aici își scrie o parte din monumentala sa operă. ,,El scrie despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o liniște sufletească și la o credință adîncă, înțelegînd soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă. ,,Crezul“ său devine crezul unei întregi generații aruncate de comuniști în ,,toiul beznelor adânci”.  Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unei cumplite suferințe, dar este inundată și de lumina lină a harului“. (Fabian Seiche, Martiri…)   Să scri poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie îţi atrăgea bătăi teribile şi săptămîni de izolare în zarcă. Metodele de scriere ţin de domeniul incredibilului. Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufa praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie. O altă metodă era înnodarea aţei, poezii întregi ,,fiind înşirate” pe aţele smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru strălucite opere literare. Aşa au fost scrise şi poeziile lui Radu Gyr. Atanasie Berzescu (Rezistenţa Anticomunistă din Munţii Banatului) a descris ce a însemnat poezia lui Radu Gyr pentru deţinuţii de la Aiud. ,,În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborît de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Mi-a zis cum compunea poeziile: Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hîrtia mea. Acolo, în faţa ochilor, scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Şi aşa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unul dintre voi şi-i spun poezia făcută în cameră.  Dacă se întîmplă să moară unul, să rămînă altul care să le scoată afară”. ,,Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a fost poemul confiscat şi incriminat de regimul comunist care a dus la condamnarea la moarte a poetului pentru incitare la revoltă.  Textul poemului a circulat oral, din temniţă în temniţă, întorcându-se la poet într-un târziu şi în mai multe variante. Ioan Grecu din Şoarş a fost sprijinitor pentru Grupul Gavrilă şi a fost deţinut în închisoarea Aiud timp de 7 ani. L-a întîlnit şi pe Radu Gyr la Aiud, dar spune Grecu, era ţinut mai mult izolat. ,,Gyr compunea poeziile în gând. Am învăţat toate versurile prin Morse. Mi le scriam cu o sârmă pe talpa bocancilor, dar la prima plimbare se ştergeau. Când am venit acasă, în august 1964, am scris pe un caiet toate versurile învăţate în închisori, aşa din memorie. Mi-au plăcut mult baladele. Sute de strofe am memorat. Păstrez acest caiet” spunea Ioan Grecu din Şoarş.

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
Ci ca să aduni chiuind pe tapsane
O claie de zări şi-o căciula de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
Şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane ! (Lucia BAKI)