Istoria Jurnalismului. Jurnalul lui Mihail Sebastian, o frescă a perioadei interbelice

Cunoscut scriitor şi publicist, Mihail Sebastian a devenit un nume de marcă în literatura dar şi în gazetăria românească dintre cele două războaie mondiale. Un roman controversat, cu o prefaţă şi mai controversată, cea a lui Nae Ionescu, a stârnit reacţii vii în epocă nemulţumind atât dreapta anti-semită, cât şi stânga. Paradoxul este că, deşi s-a vrut să se arate ce însemna să fii român evreu în acea perioadă, nici comunitatea evreiască din ţară nu a primit prea bine romanul. Cel ce a scris piese de teatru memorabile a fost şi un gazetar cunoscut al vremii, o perioadă ucenic al lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian a rămas însă cunoscut posterităţii prin ,,Jurnalul” său intim pe care l-a scris în perioada 1933-1945.

Capodoperă a literaturii document interbelice

Caietele de însemnări ale lui Mihail Sebastian reprezintă un demers intim al jurnalistului şi scriitorului român Mihail Sebastian a cărui apartenenţă la comunitatea evreiască i-a adus mari suferinţe dar şi despărţirea de un cerc elitist al vremii care a luat-o pe un traseu al naţionalismului exacerbat. În ,,Jurnal”, Mihail Sebastian povesteşte acest lucru. Însemnările lui Mihail Sebastian au stat în cele câteva caiete până în anul 1996, când descoperirea inedită au dus şi la publicarea lor de către Editura Humanitas, fiind tradus şi editat în Franţa, SUA, Olanda, Cehia, Marea Britanie şi Germania. Ediţia germană a primit premiul ,,Geschwister Scholl”. ,,Cartea aceasta merita să stea pe acelaşi raft cu Jurnalul Annei Frank şi să-şi găsească la fel de mulţi cititori” spune Philip Roth iar Paul Bailey îl consideră ,,O capodoperă plină de umanitate”. BBC History consideră documentul lui Mihail Sebastian a fi ,,O carte sclipitoare şi obsedantă”. ,,Cutremurător, iscoditor şi tăios, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decât o scriere esenţială pe tema războiului şi a Holocaustului; e un câştig pentru patrimoniul întregii omeniri” specifică Literary Review. Cartea lui Sebastian este unică în memorialistica vremii prin valoarea de document, surprinderea vieţii sociale şi artistice a vremii prin contactele scriitorului cu elita bucureşteană şi dramele istorice ale timpului, începând cu tensiunile din societatea românească marcată de anti-semitism şi culminând cu invadarea Poloniei de către trupele germane. Mihail Sebastian surprinde în ,,Jurnalul” său aspecte interesante ale societăţii româneşti interbelice, impactul evenimentelor internaţionale şi înstrăinarea ca ziarist şi om de cultură de un grup care l-a repudiat pe fundamente etnice. ,,Ziarul ,,Cuvântul” (,,casa pierdută”), în redacţia căruia lucrase din 1928, fusese suspendat mai înainte, în ianuarie 1934, după asasinarea lui I.G. Duca. Oricum, ţinând seama de noua orientare politică, progardistă, a directorului Nae Ionescu, prezenţa sa în redacţie nu ar mai fi fost posibilă. Scriitorul se simte însingurat, cu sentimentul, care se accentuează în anii imediat următori, că acel climat intelectual în care se formase, la Cuvântul şi în gruparea ,,Criterion”, ambele dominate de personalitatea lui Nae Ionescu, începe să se destrame, erodat de politizarea excesivă şi radicală a mentorului şi, sub influenţa lui covârşitoare, a câtorva buni şi străluciţi prieteni. Sebastian fusese, până atunci, o prezenţă distinctă şi apreciată în publicistica şi viaţa literară, activ în polemici şi dezbateri de idei, în spaţiul culturii, ca şi în cel politic, mânuind floreta argumentului cu o siguranţă a convingerilor şi gustului sporită de sentimentul că aparţine unui grup solidar de intelectuali şi scriitori care îşi propun să aducă un suflu nou în viaţa literară românească şi în mişcarea ideilor”  spune Leon Volovici. Anti-semitismul epocii îi influenţează cariera juridică şi nu numai. ,,Avem onoarea a vă încunoştiinţa că, în baza Decretului Lege din 9 august 1940, sunteţi licenţiat din serviciu pe ziua de 7 septembrie a.c., fiind evreu”. Este înştiinţarea de concediere, cinică şi birocratică. Memoriile lui Mihail Sebastian sunt o informaţie utilă adusă celor care ridică în slăvi perioada interbelică de la noi, marcată prin violenţă, şantaj politic, crime pe faţă şi foarte multe nedreptăţi comise în numele ,,patriei”, al ,,naţionalismului”. Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi pleiada de ucenici din jurul lor îmbrăţişează fascismul naţionalist, aşa cum vădit reiese din scrierile lor despre care am mai discutat.

Mihail Sebastian văzut prin ochiul elevilor

,,În anii războiului, spune Leon Volovici în postura inedită de profesor de literatură, ţinea să arate elevilor săi acelaşi chip senin şi discret, atent să-şi ascundă destrămarea interioară”. Paul Cornea, viitorul istoric literar, din postura de elev la 18 ani, îi creionează lui Sebastian portretul: ,,L-am întâmpinat pe Sebastian cu o imensă curiozitate şi speranţă: voiam să ştim, eram flămânzi de adevăr şi nu găseam pe nimeni în jur să ne arate, cu deget de lumină, încotro trebuie s-o apucăm. Noul nostru profesor nu aparţinea oamenilor care te câştigă de la primul contact. Era de statură potrivită, mai degrabă mărunt după etalonul manechinelor de azi. Fizionomia sa gânditoare, cu ochi adânci şi buze senzuale, avea un aer copilăresc, reprimat parcă de o încruntare nefirească; se temea să-şi dezvăluie lumina lăuntrică? Voia să-şi cenzureze printr-o severitate impusă spontaneităţi pe care şi le socotea vulnerabile? Părea un ,,puer senex”, un tânăr îmbătrânit precoce, zidit nu atât din elanuri, cât din eşecuri, alcătuit dintr-un aliaj straniu de prospeţime şi oboseală, de sensibilitate hăituită dar ţinută în frâu. N-avea nimic dintr-un învingător, căci îi lipsea aroganţa şi siguranţa de sine, dar nici nu semăna a învins: dincolo de anxietatea privirii frapa în chipul lui o tresărire încremenită de orgoliu, mândria încăpăţânată a unui neam bătrân. Aşeza între el şi ceilalţi o distanţă politicoasă, dar ferm păzită, încât mi-au trebuit luni de zile de asediu şi câteva vizite în casa pe care o locuia în strada Antim, spre a sparge gheaţa”.

Intuiţia jurnalistică

,,Jurnalul se încheie la sfârşitul anului 1944 şi mai înregistrează câteva luni de la răsturnarea totală a regimului din România, inclusiv prezenţa trupelor sovietice în Bucureşti. Dincolo de satisfacţia încheierii războiului şi gândul supravieţuirii, Sebastian intuieşte, neliniştit, semnele instalării unei noi forme de represiune, care îl privesc şi pe el direct, dar nu ca evreu de data asta, ci ca individ sub un regim care, de pe acum, începe să-şi creeze instrumentele de exercitare a puterii. Odată cu primele semne de mistificare şi manipulare politică, Sebastian percepe de pe acum începutul unei rinocerizări, de sens opus, prosovietic, care va afecta nu puţini intelectuali, români sau evrei” (Leon Volovici). În ceea ce priveşte atmosfera ce domnea în redacţia ziarului comunist ,,România Liberă”, Mihail Sebastian spunea printre rânduri: ,,Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură şi simplă”. Mihail Sebastian, jurnalistul atipic, românul prooccidental şi democrat, nu s-a putut adapta nici aici, trecând de la o dictatură la alta. Cu siguranţă, pe el îl regăsim în scrierile lui şi în ,,Oraşul cu salcâmi”, lumea de vis în care s-a refugiat pentru a putea supravieţui mai uşor. Este foarte interesant ce turnură ar fi luat drumul său dacă nu ar fi intervenit fatidicul accident din anul 1945: un promiţător gazetar comunist sau urmându-l pe Nicolae Steinhardt în temniţele roşii?!

Concert de Bach, bătăi şi fum de petarde

Aceasta este atmosfera în care Sebastian, în vârstă de 28 de ani, îşi începe Jurnalul, pe 12 februarie 1935. ,,Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J.S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian şi orchestră de acelaşi. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy ( N.R- fratele mai mare al lui Mihail Sebastian, medic de profesie, stabilit în Franţa) ascultam de la Lyon, pentru prima oară prins extrem de clar, al patrulea concert branderburghez. Pe urmă un concert de pian şi orchestră de Mozart”. De la lumea plină de spirit a artei, trece la cruda realitate de zi cu zi: ,,Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari şi i-am şi pus. Mă schimbă destul şi mă fac urât. A fost amuzant când i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre ,,De două mii de ani”, pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurându-mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat pierdut. ,,Cum am devenit huligan” nu ajunge în cercurile în care sunt în jurat şi încă ,,după ureche”. O vorbă care indică ce forme ia ,,cazul” în conştiinţa publică mi-a povestit-o Samy Herşcovici, duminică, la Târgovişte, unde am fost pentru o conferinţă. Librarul care vindea biletele pentru conferinţă i-a oferit un bilet unui profesor de la şcoala normală: ,,Sebastian? Aha! Jidanul acela care s-a botezat”. În decor apare Nae Ionescu, pe care Sebastian îl adula încă: ,,Aseară trebuia să vorbească Nae la Fundaţie, despre ,,Solidaritatea naţională”. Conferinţa i-a fost interzisă de guvern. Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cântat. Pe urmă au fost împinşi mai departe până în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi cu paltonul lui cu blană de lup. ,,Era frumos Nae”, povestea Nina (N.R- este vorba de Nina Mareş, prima soţie a lui Mircea Eliade). Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvânt”. După asasinarea lui I.G. Duca de către legionari autorităţile îi supravegheau atent activitatea publică lui Nae Ionescu, ziarul ,,Cuvântul”, de orientare prolegionară, a fost suspendat.

Adevăratul Nae Ionescu

Mihail Sebastian îl creionează pe adevăratul Nae Ionescu, între admiraţia pe care i-o poartă ca profesor şi dezamăgirea umană ,,combinard, şmecher, teribil”. Mai întâi îl apără: ,,Dezgustător numărul pe care l-a închinat ,,Credinţa” lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor şi Zaharia Stancu, despre Nae Ionescu. O trăii şi pe asta!” Atât Sandu Tudor, cât şi colegii săi, purtaseră o campanie violentă împotriva lui Nae Ionescu şi a grupului ,,Criterion”, din care iniţial făcuse parte şi Mihail Sebastian. ,,Am călătorit cu Nae Ionescu. Se ducea să ţie o conferinţă la Galaţi. Dimineaţa, nimic interesant; am cetit gazete, am vorbit politică, ne-am amuzat cu o fetiţă care intrase în vorbă cu noi. La Brăila eu am coborât şi ne-am înţeles că ne vom revedea seara în tren, la întoarcere. Într-adevăr, ne-am găsit seara în acelaşi compartiment. Era cu noi şi profesorul Vechiu, şeful argetoianilor brăileni. Am mâncat toţi trei în vagonul restaurant, Nae a dat o şuetă politică teribilă. El a pornit mişcarea lui Vaida. (Acum zece zile mă asigura de exact contrarul). El şi Garda îl vor sprijini, fără să colaboreze. Recunoaşte că, în fapt, ,,numerus valachicus” e o platformă de agitaţie, în nici un caz un program. Recunoaşte că e implacabilă. ,,Chestiile astea n-ar putea veni decât cu titlul de consecinţe, într-o schimbare generală de cadru”. Planul lui e foarte simplu. Menţinerea deocamdată a lui Tătărăscu la guvern. Însă, să zicem trei luni, până ce mişcarea lui Vaida va căpăta consistenţă şi cadre. Atunci, un guvern Vaida, care va trebui să dea 60 de deputaţi gardişti şi câte 10-25 din celelalte partide, aşa încât ,,opoziţia Majestăţii Sale să fie Garda”. În mod logic, la căderea acestui guvern Vaida, succesiunea va reveni gardiştilor. Nu ştiu câte şanse sunt în planul acesta. Le cred reduse şi îl cred fantezist. Destul de logic, evident. Ce m-a deprimat puţin pentru Nae a fost tonul cu care povestea totul. Combinard, şmecher, ,,teribil”. Ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoară pe George Brătianu, cum s-a răfuit la Braşov cu Vaida. ,,I-am pus cu curul pe gheaţă”. Nae Ionescu, teologul intransingent, nu era acelaşi cu realul Nae: şmecher, lăudăros şi mitoman. Sebastian remarcă: ,,Hotărât, îl prefer în sala de curs”.

Experienţa din presa comunistă

Mihail Sebastian, jurnalistul controversat prin luările sale de poziţie atipice, nu s-a simţit bine nici în ,,ograda” noului stăpân, spiritul său era prea liber, ducând de veacuri dorul unui popor însetat de libertate. ,,Mă felicit că experienţa mea la ,,România liberă” s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura. Ar fi fost imposibil să lucrez sub un regim de comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură şi simplă. Pătrăşcanu mă atrăgea prin ce este uman în el. Când, acum patru săptămâni, la ferma lui Ulea, ne-am înţeles asupra gazetei, nu pot spune că nu regretam în anumită măsură că mă întorc în jurnalism. Dar prindeam situaţia în măsura în care îmi dădea urgent posibilitatea să spun tare tot ce am tăcut, timp de cinci ani. În trei zile, după năvala lui Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru. Casa îmi era bombardată. Am dat un telefon că sunt sinistrat şi de atunci n-am mai călcat pe acolo. Mai târziu, prin Belu, am comunicat că mă retrag definitiv”.

Spre o nouă dictatură

Ultimele pagini ale Jurnalului surprinde starea de spirit de pe străzile Bucureştiului şi ,,teroarea ceasurilor”. ,,Am văzut ieri o tanchetă sovietică fugărind o maşină particulară pe care voia s-o confişte. Incidentele de stradă continuă. Trecători busculaţi, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus. Ordonanţa de ieri a apărut în toate ziarele. Circulaţia la ora 9 încetează. Aparatele de radio trebuie depuse. Nu e un semn prea limpede de libertate şi lumea va pricepe greu. Dar dacă poate fi o lecţie pentru români, care s-au exersat patru ani cu prădarea evreilor, nu strică”.

Epilog

,,Camil Petrescu, livid, înspăimântat, se agaţă cu naivitate de mine, de Belu. E sperios până la descompunere. Ar vrea să demonstreze, să se justifice, să se apere. Alţii în locul lui, nu mai puţin ,,fascişti”, au destulă insolenţă pentru ca să facă profesiune de democratism şi de intransigenţă. El, bietul Camil, se disculpă. Asta a făcut mereu, şi sub Carol , şi sub legionari, şi sub Antonescu: s-a disculpat. Cocea, întâlnit din întâmplare, mă apostrofează: ,,Voi i-aţi adus pe nemţi în ţară, voi, de la ,,Cuvântul”. ,,Ba d-ta, care ai lucrat cu hitleriştii” replic eu în limbajul lui. L-am impresionat. Fierbea. Era agitat. Mi-am făcut poate un duşman. Dar mi-e silă: ce Dumnezeu! O să fiu până la sfârşitul vieţii ,,unul de la Cuvântul?” sunt impresiile din anul 1944. Jurnalul lui Sebastian se sfârşeşte la data de 31 decembrie 1944, după ce a surprins zbuciumul unei tinereţi trăite sub dictaturi dar ascunde şi o poftă de viaţă, o jovialitate şi o bucurie a libertăţii. ,,Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aştept să-l revăd- şi tot restul se topeşte în regrete şi speranţe”. (Ştefan BOTORAN)