Istorie  trăită pe viu. Dimensiunea suferinţei din tranşeele războiului

Despre cel de-al II-lea Război Mondial, venirea ruşilor şi prăpădul lăsat în urmă de aceştia au povestit  bătrânii şi veteranii de război din Țara Făgăraşului. Erau istorii  trăite de ei, dar pe care nu le găseai în manualele  şcolare.  În şcoala anilor ‘80 se învăţa despre armata sovietică ,,eliberatoare”, pe când bătrânii noştri ne spuneau cum mamele îşi ascundeau fetele prin cuptoarele de pită sau prin şuri, pentru a nu cădea în mâna ,,eliberatoare” a soldaţilor ruşi.  Când România a întors armele, soldaţii români s-au conformat, dar nu s-au bucurat.   România se afla în faţa celei mai negre perioade istorice.  Puţine documente  descriu pas cu pas ororile războiului, suferinţele  celor care i-au supravieţuit şi preţul plătit  pentru scopul luptei lor. ,,Părinţii şi bunicii voştri au cunoscut ororile celei mai sângeroase conflagraţii din istoria omenirii. Astăzi mai sunt foarte puţini cei care mai pot relata despre ororile celui  de- al doilea război mondial din propria experienţă. Şi poate e mai bine pentru că orice război înseamnă moarte şi suferinţă pe care orice om le suportă fără voia lui, înseamnă o dramă care nu poate fi uitată niciodată. Fără sacrificiul celor care au luptat, pământul nostru strămoşesc ar fi fost stăpânit acum de alţii, şi noi nu am fi fost o naţiune liberă şi independentă. Sângele multor tineri care au luptat atunci îngraşă acum glia strămoşească şi  datoria noastră este să nu îi uităm. Din păcate, cei care au supravieţuit conflagraţiei sunt ignoraţi de cei care conduc acum ţara. Au pensii de 200 de lei pentru că au lucrat în agricultură şi mai primesc doar 200 de lei drept venit de veteran de război“. Sunt  cuvintele spuse  în 2009 de veteranul de război Gheorghe Ovesea din Hârseni la comemorarea eroilor satului de praznicul Înălţarea Domnului. Şi  alţi localnici care au trăit pe viu drama  războiului vorbeau la fel, slăveau valorile naţionale, dar priveau cu dezamăgire spre viitorul românilor.  Relatările lor despre război, despre eroism, par astăzi simple poveşti care, din păcate, nu-şi mai găsesc loc în cotidian.  Dar trebuie să ştim că eroii nu mor niciodată.

Iosif Juncu: ,,Moartea mi-a trecut de câteva ori pe lângă urechi”
 

Pentru Iosif Juncu războiul a fost botezul prin care a trecut din adolescenţă la maturitate. A luptat şi contra ruşilor, dar  şi a Germaniei naziste, iar moartea i-a trecut de câteva ori pe lângă urechi. ,,Am fost încorporat la 20 februarie 1942, cu un an mai repede decât trebuia pentru că aveau nevoie de carne de tun, la Regimentul 3 grăniceri de la Sibiu. În primă fază am fost trimişi la Câmpina să păzim sondele şi rafinăria de acolo. În 1 aprilie 1944, am fost înlocuiţi cu un regiment de vânători de munte, venit distrus de pe front. Am fost trimişi pe poziţie pe Prut pentru a ţine piept ruşilor, în preajma Hotinului. După 2 luni de lupte, în care ruşii au încercat inclusiv să ne omoare căpitanul printr-o acţiune de noapte, am fost mutaţi să apărăm amplasamentul de la podul Ilioaiei. Eu eram comandant de grupă şi radiotelefonist, prim observator, iar misiunea mea era să fiu în faţa liniilor şi să transmit tot ce mişcă inamicul, ce rezistenţă are, câte arme automate. La podul Ilioaiei se duceau lupte grele. Ne bombarda artileria rusească şi avioanele aruncau peste noi grenadele cu corfa. Eu aveam o poziţie înaintată, legătura telefonică mi-a fost tăiată şi aşteptam să vină noi ordine. S-a înserat însă şi nu am primit noi ordine, iar prin cucuruz am văzut că vin tancurile ca nişte tigrii. Tot la 200 de metri era un tanc şi trăgeau cu mitralierele în tot ce mişca şi ce nu mişca. Împreună cu alţi patru inşi am nimerit între două tancuri, neobservaţi, ascunşi într-o viroagă. Toată armata rusească ne înconjurase şi s-a oprit la o şosea din spatele nostru pentru că s-au temut că păşunea era minată. Atunci ne-am hotărât să ne despărţim şi să încercăm să ne strecurăm printre tancuri şi să ne întâlnim în vârful unui deal. Am mers cu frica în sân vreo 7 kilometri printr-o pădure mutilată de artilerie, cu copaci rupţi, cu căruţe abandonate, cai şi soldaţi morţi, striviţi sub bombe. Când am ajuns la compania noastră, care era după deal, comandantul s-a mirat că ne-am retras şi ne-a acuzat de dezertare pentru că nu credea că tancurile ruseşti au străpuns frontul. La scurt timp, tancurile au ajuns în vârful dealului şi au început să mitralieze satul unde era compania. Ne-am retras în dezordine până la Iaşi. A venit apoi momentul 23 august, şi în debandada aia, împreună cu câţiva camarazi, cu o căruţă, am fugit spre Buzău, încercnd să ajungem acasă. După mai multe aventuri cu nemţii, care se retrăgeau şi ei haotic, am reuşit să ajungem la Sibiu. Apoi am plecat să luptăm cu nemţii“ povestea Iosif Juncu.

Au cucerit Germania şi au venit pe jos acasă

,,După ce ne-am prezentat la unitate, ne-au reorganizat, au completat efectivele cu recruţi şi ne-au trimis spre direcţia Turda că intrau ungurii în Ardeal şi trebuia să îi respingem. Recruţii erau nepregătiţi, nu mai aveam armament greu pentru că a rămas la ruşi sau s-a pierdut. Eu aveam singurul brand de 60 dar era mic, pe lângă cele de 80 sau 120 şi nu aveam nici artilerie. Plângeau recruţii în faţa nemţilor care erau bine instruiţi, cu experienţă şi bine înarmaţi. Majoritatea aveau puşti cu lunetă şi nu se jucau cu noi. Te trezeai cu un glonţ în cap şi nici nu ştiai de unde. Dar au fost intercalate forţele ruseşti cu cele româneşti, am cucerit Ungaria şi apoi, după o iarnă grea în care am trecut Munţii Tatra, am ajuns la 60 de kilometri de Berlin. Comandanţii au hotărât că noi nu suntem destul de buni să intrăm în capitala Germaniei naziste şi doar ruşii şi americanii au intrat, l-au cucerit şi au făcut pe acolo parade. După încetarea războiului ne-am lovit de tot felul de aberaţii. Am început să facem instrucţie, dar din aia dură, de răcani, de parcă atunci ne înrolaseră. Ne tot minţeau că plecăm acasă ba cu trenul, ba cu vaporul, ba cu avionul, dar erau poveşti. Eram dispuşi să mergem şi cu un bou vagon, nu voiam clasa I dar trenurile mergeau aproape lipite una de alta, sub controlul ruşilor care demontaseră toate fabricile din Germania şi le duceau la ei acasă. Până la urmă, la 1 iunie 1945, ne-au spus că plecăm, ne-am împărţit foarte strict pe unităţi şi am început să mărşăluim spre casă. Mergeam mai ales noaptea, pentru că ziua era prea cald. Când se dădea popas de odihnă, pur şi simplu te opreai pe marginea şoselei, îţi puneai o patură şi dormeai. În plus, când treceam prin localităţi mai răsărite, trebuia să defilăm în ritmul fanfarei militare. Oamenii de acolo, fie că erau cehi sau unguri, erau foarte calzi cu noi, ne priveau ca pe nişte eroi şi erau în stare să ne dea şi ultima bucată de pâine. Am ajuns în Oradea după o lună de la plecare din Germania. După lăsarea la vatră m-am întors acasă, m-am însurat şi m-am angajat la UPRUC“  relata veteranul de război Iosif Juncu din Hârseni.

Gheorghe Ovesea: ,, Moarte şi dezastru peste tot”

 Gheorghe Ovesea a fost recrutat pe când era în gimnaziu. Era un copil care ajunsese pe front, în infern. N-a uitat niciodată acei ani şi a relatat ororile trăite.   ,,Eu am fost recrutat direct din gimnaziu şi trimis la şcoala de ofiţeri de la Radna. Am făcut instrucţie chiar în timpul şcolii , în timpul orelor de curs. Fără prea multă pregătire, am avut de apărat un amplasament situat pe linia unei şosele de atacul armatei ungare, am reuşit să îi oprim, dar am primit ordine să ne retragem pentru că nu aveam armament greu ca să păstrăm poziţia. Apoi au venit ruşii în zonă. Era o armată imensă, curgeau o noapte întreagă trupele printr-un sat. Şi aveau armament care băga spaima în duşmani. Apăruse celebra Katiuşa, care era o armă infernală cu 6 ţevi. Am putut vedea pe viu ce putere de distrugere avea şi de la ce distanţă. În mintea mea de atunci nu îmi puteam imagina că cineva putea bombarda cu atâta precizie de la o distanţă mare. Odată, comandantul meu a dat prin telefon coordonatele unei armate ungare care era mobilizată într-un pâlc de mesteceni. Cu o precizie uimitoare ruşii au început să macine zona cu katiuşa. Doamne ce prăpăd puteau să facă. Fiecare metru pătrat era răscolit. După ce ofensiva a încetat am fost trimişi în recunoaştere. Erau imagini de coşmar. Tot pământul era răscolit, plin de sânge şi de cadavre. Civilii furaseră deja bocancii unor ostaşi. Pe unul dintre maghiari l-am găsit tocat mărunt, desculţ, cu mâna pe o raniţă unde avea o pâîne ostăşescă muşcată. Mirosea oribil. Am găsit la el o carte poştală pe care nu a mai apucat să o trimită şi nici nu a mai fost trimisă vreodată. Şi acolo şi în alte locuri şi-au lăsat sângele maghiari, nemţi, români şi ruşi. Îngropaţi la grămadă, fără să le mai ştie cineva numele, au îngrăşat cu sângele şi tinereţea lor pământul. Peste ei a crescut iarbă şi acum zici că locurile acele au fost aşa de când lumea. Nu doresc nimănui să mai vadă imaginile alea nici măcar duşmanilor şi celor care acum nu dau doi bani pe noi. Şi în gară la Arad din cauza bombardamentelor nemţeşti şi ruseşti era un iad. Şine de cale ferată contorsionate, vagoane din care au mai rămas doar tampoanele, toate geamurile clădirii gării care era o frumuseţe, spulberate. Moarte şi dezastru peste tot. Noi   eram doar nişte copii ieşiţi de pe băncile şcolii. Nu am să îl uit niciodată pe un căpitan rus, mare cât un munte, care ne-a dus la un moment dat cu un camion. Ne strângea pe câte trei în braţe la pieptul mare şi ne spunea: Ce căutaţi voi, aici, copiii mei?  Încă din şcoală, când eram la Sibiu mă impresiona ţinuta nemţilor  şi disciplina lor perfectă. Apoi am văzut şi ce înseamnă un ofiţer german şi cât de bine erau educaţi. Nici nu se comparau cu ruşii, care şi în calitate de aliaţi, erau tot sălbatici, violau, furau. Majoritatea soldaţilor ruşi erau nişte ţărani luaţi direct de la plug, necivilizaţi. Mulţi dintre ei aveau mâinile pline de ceasuri furate de pe cadavre “ relata veteranul de război  Gheorghe Ovesea din Hârseni.

 Jurnalul de război al lui Gligor Popa din Grid

Jurnalul  ţinut de  soldatul  Gligor Popa  din Grid  în  zgomotul obuzelor, gloanţelor  şi tancurilor  ne înfăţişează  faţa reală a războiului. Ne arată dimensiunea suferinţelor soldaţilor din tranşee, dar  şi eroismul lor  în faţa inamicului. Gligor Popa era soldat şi a plecat pe front în  31 martie 1944, ajungând până la Leţcani.  A ajuns la Batalionul 32 unde i-a fost repartizată  funcţia de transmisionist, cel care  asigura comunicaţiile pe frontul din acea zonă.  Moartea îl însoţea la tot pasul,  dar a reuşit să lase peste vremi o mărturie a dezastrului. Jurnalul i-a fost descoperit de urmaşi, iar ziaristul Ştefan Botoran l-a prezentat în paginile ziarului Monitorul de Făgăraş.  În ziua de 7 iunie 1944, Gligor Popa a fost rănit, un glonţ i-a străpuns maxilarul, a ieşit prin gât pe lângă creierul mic. S-a chinuit mult. Pentru meritele din timpul războiului a fost avansat ,,ostaş-fruntaş”.  Atât. Eroul Gligor Popa s-a stins din viaţă la data de 20 martie 2009.

,,În ziua de 31 martie 1944, ora 10.20, am plecat din gara Sibiu pe front, până noaptea am ajuns la Braşov, dimineaţa când eram la Câmpina a început un viscol cu zăpadă. După cinci zile de călătorie cu trenul am debarcat în gara Galbeni. Bătea vântul de sta să te trântească la pământ, cu greu am mers până în Negreşti unde am cantonat. În ziua de 9 aprilie am plecat şi am mers în comuna Scânteia pe unde era un noroiu până la genunchi înotând cu mare greutate şi împingând de căruţe am ajuns în Mirceşti, o noapte am dormit lângă căruţe, împotmoliţi în noroi. În ziua de 10 aprilie am mers în comuna Tăcuta unde am stat şi în ziua de 10 şi 11, am început să întindem linie telefonică până în Scânteia, s-a dat ordin de plecare.  12 aprilie 1944: Marşul a început seara şi a ţinut toată noaptea şi am cantonat în comuna Coropceni, jud. Iaşi. 13 aprilie 1944: am dormit în pădurea Poieni lângă şoseaua naţională. Seara, în marş spre poziţie, m-am întâlnit cu consătenii din Grupu 18, Trandafir Marcu şi Pompiliu Drăghici” a consemnat Gligor  Popa în jurnalul său de război.

Sărbătorile de Paşti, sub gloanţe

Paştile anului 1944, ziua  Învierii Domnului. Soldaţii au avut parte de un răgaz. ,,În ziua de 14 am ocupat o poziţie în pădurea Gorun unde am petrecut Sfintele Sărbători de Paşti de ne-am făcut adăposturi în pământ.  În ziua de 22 IV am dat raniţele la căruţă şi noaptea am intrat pe poziţie până dimineaţa, ne-am făcut gropi individuale, iar în ziua de 23, de Sf. Gheorghe, am săpat la adăpost. În 24 stam în adăpost şi când se rupea firu plecam  control până stabileam legătura telefonică. În 25 am întins un alt fir la Grup şi chiar când terminam a început brandurile pe noi dar Dumnezeu ne-a ferit şi am scăpat. În 26, pe la ora 4 dimineaţa, au dat ruşii atacu, au început brandurile de se mişca pământu, credeai că e iadu, ne-a rupt toate firele telefonice. Toată ziua am fost numai control pe fir, numai Dumnezeu ne-a ferit de am scăpat fără să fiu rănit. În 27, fiind distruse 2 batalioane, ne-a scos de pe poziţie, ne-a schimbat ,,1 Vânători”. Mergând pe şosea spre comuna Leţca, a venit aviaţia inamică şi s-a pus cu mitalierele pe noi, ne-am adăpostit toţi pe şanţurile drumului, eu m-am băgat sub un pod, în apă până la brâu, mi-am pierdut şi foaia de cort, cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat şi de aicea, a rănit numai un cal, foaie de cort mi-a dat Simen, că a avut două, am ajuns pe nişte dealuri unde ne-am făcut gropi şi am stat două zile în care timp s-a mai organizat batalioanele. În ziua de 30, la ora 8 seara, am plecat spre Iaşi, la ora 3 am ajuns în comuna Copou, lângă Iaşi.   În ziua de 1 mai, la ora 7 seara am plecat din nou pe poziţie chiar în ceasul când să plec m-am întâlnit cu Grupu 18. Cum am ajuns am întins un fir şi am instalat un telefon la observator, m-a prins nişte branduri de nu ştiam unde să mă bag. Am scăpat şi de astea.   În ziua de 2 am fost tot control pe front, brandurile ne-au rupt toate firele telefonice. În 3 mai, la fel control pe fir. Am primit carte poştală de la nenea Gheorghe.  În 4 mai a fost puţin mai linişte, m-am odihnit şi am scris acasă lui Irodion. În 5 a fost cam al naibii că de cu noapte am început cu controlu pe fir de la ora 3 noaptea şi până pe la 2 după masa, apoi a fost mai linişte noaptea de 5 spre 6, cu toate că am dormit tot gata cu arma în mână, a fost linişte, au fost atacuri dar în alte sectoare. Catiuşa regulat în fiecare zi ne face câte o vizită (Catiuşa dă 72 de proiectile).  6 mai:  a fost mai linişte noaptea, au încercat şi un atac dar în zadar…30 mai 1944 la ora 4 dimineaţa artileria noastră a început pregătirea atacului, au venit vreo 15 avioane inamice. După aceea au venit de ale noastre multe, au bombardat grozav poziţia inamică. Unul a fost aprins şi a căzut. Noi cum am ajuns am făcut legăturile telefonice şi aicea. Toată ziua a activat aviaţia noastră foarte mult, vreo 8 avioane au fost doborâte.  31 mai: Era o zi senină cu soarele arzător, aviaţia de dimineaţă a început o activitate vie asupra duşmanului. Un avion de-al nostru a doborât într-un minut trei avioane duşmane, alte două au fost doborâte de antiaeriană. În sectoru nostru mai venea câte un proiectil de antiaeriană, dar mai rar…4 iunie 1944. Este prima zi de Sf. Rusale, eram în pământ în tranşee şi ascultam cum bubuiau proiectilele şi bombele. Au contraatacat ruşii că aşa au obiceiul la Sfintele Sărbători, dar nu au reuşit. 5 iunie. A doua zi de Rusale, atacuri dar fără efect. Aviaţia inamică a bombardat foarte mult, câteva avioane grele au fost doborâte, mă uitam după ele cum se aprindeau şi veneau jos. 4 paraşutişti au scăpat cu viaţă. Cartuşele de pistoale automate şuierau pe la urechile noastre. ..un pistol mitralieră a fost îndreptat spre noi, câteva cartuşe lovite în cască au ricoşat dar unu lovind mai jos puţin mi-a perforat capu intrând pe maxilaru stâng şi a ieşit prin gât mai jos cu doi centimetri de creieru mic. Am simţit o arsură, o isbeală de pământ de îmi părea că am căzut din avion, apoi paralizia mâinilor şi picioarelor, eram conştient, nu mai puteam vorbi, nici mişca, că mişcam doar din buze, ca un pui care i-ai tăiat gâtu şi mai cască ciocu dar nu mai poate cârâi la fel şi eu voiam să mai spun un cuvânt camaradului meu, în zadar, nu mai puteam. El s-a trântit jos, a strigat de două ori- ,,Popa, Popa!”. Eu nu am putut să-i răspund, nici să-i fac vreun semn lui, i s-a făcut frică şi a plecat lăsându-mă mort. Sângele îmi ţâşnea făcând zgomot ca izvorul unei fântâniţe care cade într-o cascadă. Simţeam cum mi se stinge viaţa ca o lumânare.   În acest moment gândul mi-a zburat departe, departe, în satul meu unde mi-am petrecut copilăria şi tinereţea până la 21 de ani, unde am lăsat tot ce am avut mai drag: părinţi, fraţi, prieteni şi prietene.  Am vizitat cu gândul ultimul colţ al gospodării mele, al Hotarului şi al Pădurii unde am auzit cucu cântând în toate primăverile, numai în primăvara asta în loc de cântecul păsărilor am auzit bubuitul tunului şi al brandului. Acum eram gata să îmi dau sufletul, dar puterea lui Dumnezeu nu m-a lăsat să mor. Am început să mişc picioru stâng şi să vorbesc încet. Auzeam cum trec soldaţi pe lângă mine şi vorbeau unul către altul: Uite un mort!  Iar celălalt zicea: Încă n-a murit, că mai mişcă. Iar eu cu vocea sfârşită spuneam: Nu mă lăsaţi fraţilor, că mor. Unii poate mă auzeau, alţii nu, dar nimeni nu venea să mă ridice de jos. S-a făcut noapte” scria Gligor Popa în jurnalul său.  Peste sângele acestor eroi, care au luptat pentru ,,o naţiune liberă şi independentă”, cum spunea veteranul Ghorghe Ovesea, românii îşi continuă viaţa. Cum?  Cu  fonduri europene, cu LGBTQ,  cu gen, cu servicii secrete, cu stăpâni ai lumii, cu proiecte, cu politicieni, cu corupţie, dar cu o înverşunare ilogică de a  elimina tradiţiile, credinţa, patriotismul sau însemnele naţionale. (Lucia BAKI)