Mihai I este ultimul monarh al regatului român. Îndeplinind rolul de suveran în două rînduri, regele Mihai nu a reuşit să deţină puterea în stat decît formal. În prima perioadă de domnie (20 iulie 1927-8 iunie1930) ţara a fost condusă de Consiliul de Regenţă, regele fiind mult prea tînăr, iar în cea de-a doua (6 septembrie 1940-30 decembrie 1947) puterea a fost deţinută mai întîi de Ion Antonescu pînă în 23 august 1944 şi de comuniştii susţinuţi de Rusia sovietică după această dată şi pînă la data abdicării sale fortaţe. Regele Mihai nu a depus jurămîntul în faţa parlamentului, conform uzanţelor, prima dată pentru că era minor, iar la a doua înscăunare deoarece parlamentul fusese suspendat de Carol al II-lea, predecesorul său. Mihai I a fost cunoscut ca Rege al României, Principe al României, Principe de Hohenzollern în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, şi apoi ca Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai a fost mareşal al României. La 10 mai 1941, de ziua naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului. upă colaborarea României cu Germania în al Doilea Război Mondial şi după ce forţele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947 şi s-a stabilit în Elveţia. Revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în 1997.
Regele Mihai, copil
Mihai s-a născut la Sinaia, la 25 octombrie 1921, fiu al Regelui Carol al II-lea şi al prinţesei Elena şi nepot al Regelui Ferdinand I. tatăl său, Carol al II-lea, a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu şi a renunţat în 1925 la tron. Primii ani de şcoală ai micului rege se desfăşoară la Peleş sub indrumarea profesorului Nicolae Saxu, apoi în cei 8 ani de studiu liceal el a fost coleg cu alţi 11 elevi selectaţi dintre cei care aveau media 10, copii din toate păturile sociale. S-a avut grijă să existe printre ei şi copii din rîndul minorităţilor naţionale. Profesorii pentru această clasă de elită erau nume sonore precum Nicolae Iorga sau Simion Mehedinţi. Între elevii acelei clase de liceu s-au legat prietenii pe viaţă. La 6 ani Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927. Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regenţă a fost formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în ţară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreţionare generalului Ion Antonescu care i-a impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai (în vârsta de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituţie (abrogată la acea dată) şi fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oţel şi uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940. Astfel, Mihai a domnit a doua oară, ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazu, fiind singurul deţinător în această situaţie, alături de mareşalul Ion Antonescu.
Regele Mihai în tinereţe
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit şi l-a arestat pe Antonescu. În aceeaşi noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. A urmat pentru general un lung şi dur proces care s-a soldat cu execuţia lui. Soţia mareşalului, Maria Antonescu, rămasă în ţară a fost încarcerată în lagărele din România.. Într-un apel radiodifuzat către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duşi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, în lagărele de muncă forţată din Siberia, unde mulţi au pierit. Armistiţiul cu Aliaţii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuşi aproape în întregime de Uniunea Sovietică” drept o consecinţă, între altele, şi a faptului că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe tot teritoriul României. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „necondiţionată” în faţa sovieticilor şi a aliaţilor lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, printul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, şi a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară. La sfârşitul războiului, regele Mihai a fost decorat de preşedintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef). Mihai a mai fost decorat şi de Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decoraţiei. Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în faţa sovieticilor, într-o situaţie în care nu putea face altceva. Unii susţin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităţilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia.
Sub regimul comunist
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca simplu şef de stat fără autoritate. Între august 1945 şi ianuarie 1946, Mihai a încercat să se opună regimului comunist al lui Petru Groza prin aşa zisă „grevă regală” care însemna refuzul de a contrasemna decretele primului ministru. La presiuni sovietice, britanice şi americane, regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.
Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituţia îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. Alte surse, precum memoriile mătuşii regelui, principesa Ileana de Habsburg, citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naţionale şi presupus amant al Ilenei, Emil Bodnăraş, afirma că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentinţele de condamnare la moarte a deţinuţilor politic condamnaţi pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentinţa la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituţional, precum o sentinţă la moarte, emisă de tribunale politice neconstituţionale: „Stiţi prea bine (…) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituţional. Dacă o va face, vi-l va pune în braţe şi guvernul dumneavoastră va purta vina în faţa întregii naţiuni. Cu siguranţă că nu vă doriţi acest handicap adiţional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai proeminente victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziţiei anticomuniste şi preşedinte al PNŢ, partidul câştigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunişti, a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea ţărăniştilor, în ciuda multor servicii aduse de aceştia monarhiei.
Abdicarea forţată
În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devina soţie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice prezente la nunta regală l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste româneşti” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intenţii de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: ,,Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept «matuşile roşii» ale Regelui.
A fost şantaj şi ameninţare?
Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-a ameninţat cu un pistol şi cu şantajul că urma să execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică. Într-un interviu din 2007 pentru New York Times, Mihai rememorează evenimentele: ,,A fost şantaj. Mi-au spus „Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi – de ce obligaţi, nu ştiu – să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie“. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Naţional, din care unul citează arhivele Securităţii române, abdicarea regelui Mihai a fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. Potrivit cărtii Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness — A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului şef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâsinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie platită lui Mihai în Mexic. Referitor la episodul controversat al ameninţării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mama Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar ca la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorţ – şi decent şi elegant – de monarhie”. Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja, care rememorează conversaţiile avute cu liderii comunişti români privind abdicarea regelui, Mihai a fost ameninţat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol şi nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele a fost apoi lăsat să plece din ţară însoţit de câteva persoane din anturaj şi, după cum confirma liderul sovietic Nikita Hrusciov, rememorând confesiunile făcute de Dej, cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine şi aur. Hodja nu menţionează în cartea sa vreun şantaj comunist cu vreo execuţie, dar afirmă că liderii comunişti români l-au ameninţat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal şi trupele acestuia loiale lui Mihai. Potrivit unei relatări din revista Time, la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unei părţi din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunţarea abdicării drept ilegală.
Averea cu care a plecat Mihai I din România
Există rapoarte conform cărora autorităţile comuniste române, obediente faţă de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din ţară” . Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein. Unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu a infirmat faptul că regele Mihai ar fi scos din ţară tablouri ale Coroanei, susţinînd că Guvernul nu deţine dovezi în acest sens. Potrivit unor istorici, există, totuşi, atari evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948. Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter, un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mama Elena, familia regală a scos din ţară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluaşi jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuşi, multi alţi editorialişti neagă acest cadou comunist făcut regelui şi consideră aceste acuzaţii drept propagandă comunistă antimonarhistă.
Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elveţieni. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948, Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra.
În ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzollern, folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuşi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţă şi ilegală. Revista americană „Time” susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din România, în ciuda unui articol anterior cum că Bucureştii i-ar fi permis să scoată din ţară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile şi o decoraţie cu diamante şi rubine, acordată de către Stalin. De atunci, Mihai se semnează ca „Regele Mihai de România”. Unii monarhişti români, pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu şi constituţional, deoarece nu a jurat pe constituţie şi nu a fost investit în funcţie de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituţional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziţie în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiaşi monarhişti susţin că, în calitate de rege absolut, neconstituţional, de drept divin, Mihai reprezintă singur şi pe deplin statul român şi că, în consecinţă, el poate dispune după cum doreşte de proprietăţile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparţin şi de al căror „furt” a fost acuzat.
Calea exilului
La 3 ianuarie 1948, Mihai I părăsea România. „Când ne-am urcat în tren, asta era ultima imagine care mi s-a întipărit în minte: unul dintre ofiţeri, nu mai ţin minte ce grad avea, a întors puţin capul către mine. Am văzut că îi curgeau lacrimile pe faţă. S-a închis uşa, obloanele vagonului au fost coborâte” şi Regele şi-a luat rămas-bun pentru jumătate de secol de la o Românie înlăcrimată. Pe cei care l-au despărţitt de România „dăruita” lui Stalin i-a iertat, dar nu i-a uitat. „Despre ei nu e bine să se tacă!”, spune Regele în volumul lui Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României” (Humanitas, 1992). Autorităţile române comuniste i-au retras cetăţenia română în 1948. Aflat în exil, Regele a început să trăiască asemenea unui om obişnuit. În România, istoria continua să se scrie împotriva sa. După propaganda stalinistă coordonată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a venit rândul lui Nicolae Ceauşescu să compromită, cu orice mijloace, imaginea Casei Regale. Într-o vreme în care Bucureştiul nu era străin de personalităţi ca De Gaulle sau Nixon, circulau zvonuri că Mihai I ar fi acceptat, în mai multe rânduri, să viziteze România. Noua politică însă nu i-a permis intrarea în ţară. O primă încercare a avut-o după decembrie 1989, abia în 1992, dar n-a fost lăsat să treacă graniţa. Abia în 1997 şi-a vizitat ţara.
A avut cinci fiice
În iunie 1948 s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută şi sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice: Margareta (Margareta de România-Duda), născută în 1949; Elena (Helen Nixon McAteer), născută în 1950; Irina, născută în 1953; Sofia, născută în 1957; Maria, născută în 1964. Atât Elena cât şi Irina au fii şi fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatal ei, are o fiică. Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituţie democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieţi), în absenţa schimbării constituţiei, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, şeful acesteia, prinţul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act nedemocratic, cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului, în comparaţie cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearca să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de Principesă Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României. Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune.
Pilot de avioane
Exilul MS Regelui Mihai şi al Regina Ana au locuit, pînă la sfarşitul anului 1948, la Vila Sparta, locuinţa Reginei-mamă Elena. Din 1949, Regele Mihai şi Regina Ana s-au mutat la Lausanne şi apoi în Anglia, unde au locuit pînă în 1956. Pentru a-şi cîştiga existenţa, Regele şi Regina au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tîmplărie. Familia Regală s-a întors în Elveţia în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană ,,Lear Jeats and Co.” din Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, la cîţiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci şi cinci de ani.
În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu ,,Lear”, iar un an mai tarziu a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate, denumita METRAVEL, pe care a vîndut-o cinci ani mai tîrziu.
MS Regele Mihai şi MS Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, în Elveţia. De marile sărbători creştine şi în funcţie de angajamentele lor publice, locuiesc şi în România, fie la Castelul de la Săvîrşin, fie la Palatul Elisabeta din Bucureşti.
A reprimit cetăţenia română în 1997
Mihai I nu a renunţat niciodată la România şi, după o Revoluţie sângeroasaă şi misterioasă, speranta s-a materializat, întâi, într-un mesaj către ţară, prezentat cu prilejului Anului Nou 1990: „Eliberaţi acum de dictatură, să punem umărul cu toţii pentru a reface ţara din dezastrul moral şi material […] Nimic nu e mai de preţ decât libertatea individuală şi democraţia care dă cuvântul tuturor…“ Răspunsul noii Puteri pentru această subtila cerere de organizare a unui referendum a fost refuzul de a-l primi în ţară, între 1992 şi 1997, „o proiectie moderna a actului ilegal din 30 decembrie 1947″, cum avea să o caracterizeze Mihai I. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis să îşi reviziteze propria ţară. Mihai nu a încurajat dezvoltarea mişcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra ţării postcomuniste. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul”. Se spune că monarhiştii români ar fi oferit tronul României ASR prinţului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei. Un alt sondaj de opinie din 2008 estimează proporţia românilor în favoarea monarhiei la 16%.
Regele Mihai şi legionarii
Regele Mihai moşteneşte de la Carol al II-lea subordonarea multor instituţii ale statului faţă de legionarii sustinuţi de Germania hitleristă. Din acest motiv generalul Antonescu este nevoit să impartă puterea cu Horia Sima, comandantul Mişcării legionare. Astfel, la 14 septembrie 1940 România este proclamată stat naţional-legionar. Anglofil de formaţie, generalul Antonescu a fost nevoit să se apropie de Hitler din dorinţa de a menţine integritatea teritorială a ţării şi de a elimina efectele juridice ale Tratatului de la Viena. Pe tema injusteţii acestui tratat şi a realipirii Ardealului la patria mamă Antonescu a purtat mai multe discuţii cu dictatorul german. Tînărul rege este dominat de firea autoritară a celui autoproclamat Conducătorul statului. Personalitatea generalului Antonescu l-a impresionat şi pe Hitler, conducătorul statului român fiind unul dintre puţinii oamenii pe care generalul îi respecta cu adevarat. La 14 ianuarie 1941 Antonescu cere permisiunea Reichului pentru a interveni în forţă împotriva forţelor legionare. In perioada imediat următoare se produce rebeliunea legionară, cu acordul tacit al Germaniei. Au fost mii de victime, legionarii au fost încarceraţi, au fost devastate imobile şi instituţii publice şi s-au produs pagube materiale foarte importante. Armata română a reacţionat, intervenind în forţă la ordinul lui Ion Antonescu. Aproximativ 8000 de legionari au fost judecaţi şi condamnati, iar alţi 7000 în frunte cu Horia Sima au plecat din ţară ajutaţi de Hitler. La sfarşitul lunii ianuarie 1941 generalul Antonescu era stăpîn pe situaţie şi impunea dictatura militară.
Arstarea lui Antonescu
Cu acordul lui Mihai I, la începutul anului 1944, Antonescu strateg desăvîrşit ce prevedea deznodamîntul conflagraţiei, demarează tratative pe mai multe planuri în vederea unui viitor armistiţiu, inclusiv discuţii directe cu principalul adversar – URSS, în vederea obţinerii unor condiţii cît mai bune.
La 23 august 1944 regele Mihai citeşte la radio în jurul orelor 22.00 un comunicat redactat de Lucreţiu Pătrăşcanu, cel mai erudit dintre comunişti. Prin acesta România proclamă un armistiţiu unilateral echivelent cu o capitulare. În aceeaşi seară, cîteva ore mai devreme la indemnul liderilor partidelor tradiţionale şi al comuniştilor, regele îl cheamă pe Antonescu la Palat unde este arestat şi predat comuniştilor. Armistiţiul proclamat de Mihai I, va fi recunoscut de Armata rusă abia din 12 septembrie acelaşi an, fapt ce va avea consecinţe nefaste pentru România: între 23 august şi 12 septembrie 130 de mii de militari români au fost luaţi prizonieri şi deportaţi în Siberia;armata română a eliberat singură Bucureştiul de sub ocupaţia germană cu mari sacrificii şi fără sprijinul armatei sovietice. României nu i s-a recunoscut statutul de stat cobeligerant de partea învingătorilor. La negocierile privind armistiţiul, Lucreţiu Pătrăşcanu contrariat de condiţiile dure impuse de V Molotov, remarca: ,,bine dar aceste condiţii sunt mai dure decît cele pe care le negociaserăţi cu Antonescu…” . Răspunsul comisarului rus a fost sec: ,,Antonescu reprezenta poporul, voi nu reprezentaţi pe nimeni !”
Distincţii, titluri şi onoruri
25 octombrie 1921–28 decembrie 1925: Alteţa Sa Regală Mihai, Principe al României, Principe de Hohenzollern
28 decembrie 1925–20 iulie 1927: Alteţa Sa Regală Mihai, Principe Moştenitor al României, Principe de Hohenzollern
20 iulie 1927–7 iunie 1930: Majestatea Sa Regele României
7 iunie 1930–6 septembrie 1940: Alteţa Sa Regală Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, Principe al României, Principe de Hohenzollern
6 septembrie 1940–30 decembrie 1947: Majestatea Sa Mihai I, Regele Românilor
30 decembrie 1947–prezent: Majestatea Sa Mihai I, Rege al României, Principe de Hohenzollern.
În perioada domniei sale, rangul şi titlul complet era: Majestatea Sa Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României, Mare Voievod de Alba Iulia, Principe al României, Principe de Hohenzollern. La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincţie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înţelegerea şi cooperarea internaţională. Laureaţii anteriori ai premiului sînt Vaclav Havel, fost preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy şi regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române.
