Foto arhiva
În noaptea Ajunului praznicului Sfântului Ion, Ceata de feciori pleca prin sat pe la „Ioni“ cu muzică pentru a-i „zăuri“, adică să-i trezească şi să se lase uraţi. Ionii îi serveau cu cozonac şi rachiu. Era trezit tot satul de muzică şi voie bună. În ziua Sfântului Ion, Ceata de feciori era prezentă la slujba din Biserică, după care organiza jocul în vatra satului. Era jocul cel mai „straşnic“ pentru că se încheiau sărbătorile Crăciunului şi se destrăma, se desfăcea Ceata. Spargerea Cetei de feciori se face diferit de la sat la sat, comun însă este ultimul joc, de Sfântul Ion, când se anunţă destrămarea cetei. În ultimii ani s-a obişnuit ca de Sf. Ion toate cetele de feciori din satele făgărăşene să se întâlnească la Făgăraş, la parada costumelor populare şi a cetelor. Era ,,Festivalul Cetelor de Feciori” organizat de Biserică. Pandemia a întrerupt şi acest festival când centrul Făgăraşului era o scenă deschisă a tradiţiilor populare păstrate din vechime. În anii trecuţi participau la festival peste 30 de cete din Ţara Făgăraşului dar şi din judeţul Sibiu, precum Cârţişoara, Arpaş sau Racoviţa, Sebeş.
Istoria obiceiului Cetei
Exegezele pe tema Cetei sunt deja epuizate. Sunt patru teorii latine, două greceşti şi două trace ale originii Cetei (şi căluşarilor din sudul ţării). Cea mai frumoasă interpretare a Cetei este una latină care trimite la începuturile ei înainte de Cristos cu vreo trei sute de ani. Este vorba de un dans ritual executat de 12 sali, preoţi ai zeului Marte. Cel ce supraveghea dansul ritual al salilor se numea „vates“, în româneşte Vătaf. De-a lungul timpului „vataf“ este preluat de slavi de la populaţia daco-romană şi consacrat cu sensul de conducător al unui grup de dregători, slujbaşi, oşteni, poliţie sau străjeri. În tot cazul, vătaful conduce un grup de bărbaţi, femeile fiind interzise în grup care se remarcă prin ceva. După 2300 de ani, Ceata a mai păstrat: organizarea, jocul şi cuvintele ce le însoţeşte dansul. Percepţia generală este azi că Ceata este un obicei moştenit al cărei sens nu se mai ştie, dar care e bine să se păstreze ca o manifestare în cinstea Crăciunului şi a celorlalte sărbători până la Sfântul Ioan şi ca o întâlnire sau întărire a relaţiilor cu fetele aflate în prag de măritiş. Poate că Ceata este şi o dovadă de unitate între viitorii „capi de case, de familii“, ce preiau puterea locală ca o frunte a obştei. Bărbaţii tineri sunt mereu schimbul celor dinaintea lor şi reprezintă forţa compactă a momentului. Mine vin alţii, dar pentru un an ceteraşii sunt „eroii“ satului, emblema şi fala lui. Reîntîlnirea lor a doua şi a treia zi de Paşti pentru organizarea jocului în sat atrage atenţia asupra acestei poziţii. Ţara Făgăraşului păstrează vie tradiţia obiceiurilor de iarnă. După sărbătoarea Sfântului Nicolae, satul făgărăşean prinde viaţă îmbrăcînd straie de sărbătoare şi preluând atmosfera bucuriei dată de Naşterea Domnului Iisus. Tradiţiile făgărăşene evidenţiază praznicele iernii antrenând întregul sat, de la cei mai mici până la bătrânii gospodari. Cetaşii anunţă Naşterea Domnului Iisus răsunând frmoasele coline, se aşteaptă apoi cu bucurie Crăciunul, jocul tradiţional în vatra satului. Obiceiurile de iarnă ţin vie atmosfera de sărbătoare de la Crăciun până la Sfântul Ion, când cetele se destramă.
