Sâmbăta de Sus, satul morilor de apă. Legendele comunităţii din Sâmbăta Răsăriteană şi Apuseană. Brâncovenii au fost stăpâni peste pământurile locului

Nu putem vorbi despre o comună din Ţara Făgăraşului fără să facem un istoric al ei, mai ales că locurile acestea duc în spate legende şi istorii de secole. Localnicii au dus, pe cale orală, din generaţie în generaţie, aceste istorii, iar puţine dintre ele au fost cuprinse în monografii semnate de mari nume de români sau doar de intelectuali ai locului. De existenţa localităţii Sâmbăta de Sus se ştie de vreo cinci veacuri şi chiar mai bine, dar atestarea documentară datează de la 20 ianuarie 1437. Există dovezi că au trăit aici contese, dar şi Brâncovenii cu neamurile lor. În cimitirul satului este o cruce a unei contese franţuzoaice, soţia guvernatorului Ardealului care a fost înmormîntată pe la 1600. Brâncovenii au clădit la Sâmbăta de Sus, iar urmele lor se văd şi astăzi, bisericile, mănăstirea de la Branişte, castelul nou, dar şi castelul vechi care se aseamănă cu construcţiile brâncoveneşti de la Mogoşoaia. Se presupune că răzeşii, acei boieri care aveau diplome pe pergament din piele de câine, să fi vieţuit cam la 3 km mai sus de actuala aşezare a satului, cam la jumătatea drumului dintre Sâmbăta şi Lisa. După eliberarea iobagilor întreaga aşezare sătească s-ar fi stabilit în jurul castelului când un delegat al sătenilor s-a prezentat cu Avram Iancu la împăratul Austriei spre a-i prezenta Memoriul Românilor Ardeleni. În plasa Făgăraşului, comuna Sâmbăta de Sus era a treia ca mărime după oraşul Făgăraş şi după Cincu Mare. Avea pe atunci cam 2000 de suflete. A fost şi comuna de unde au plecat în pribegie mulţi localnici din cauza pământului sărac, pietros şi argilos. Un val de emigrare a avut loc atunci când localnicii au devenit coloniştii Basarabiei, Dobrogei, Vechiului Regat dar şi în Lumea Nouă, peste ocean, SUA, America de Sud şi Canada. Conform statisticilor, cam 80% din familiile din Sâmbăta de Sus au câte o ramură de emigranţi colonişti în alte părţi ale lumii. Învăţătorul Popaiov a fost primul pionier organizator al românilor americani şi a condus între 1910-1914 Societatea de binefacere şi ziarul românesc ce apărea la Cleveland, Ohio. Un alt val de emigranţi s-a înregistrat după 1990 când sâmbetenii ca de altfel şi alţi făgărăşeni au plecat în ţări europene pentru a obţine un trai decent. Pe la 1824 de exemplu, castelul satului era renumit şi era vizitat de artişti, ziarişti, pictori şi scriitori din toată ţara. Şi la cabana de pe Valea Sâmbetei poposeau în permanenţă turişti, aici existând 200 locuri de cazare. Era cea mai căutată comună de la poalele Făgăraşilor, după Drăguş căreia Dimitrie Gusti i-a dat, cercetând-o din punct de vedere sociologic, o importanţă deosebită. Era comuna cu un număr mare de mori de apă, dar care astăzi nu mai sunt nici măcar sub forma unui exponat de muzeu sătesc.

Legenda satului

 În jurul satului Sâmbăta de Sus s-a creat o frumoasă legendă pe care bătrânii locului n-au dat-o uitării şi o spun cu patimă şi astăzi. ,,Acolo unde este lacul Vlăgăreştilor era mai demult un mănunchi de case împrăştiate, cam 1,5 km. Era un sătişor. Numele nu se ştie. Oamenii acestui sat erau necredincioşi şi nu posteau niciodată, nici chiar miercurea şi vinerea. Numai o singură familie era credincioasă. Într-o seară, pe când toţi locuitorii erau la şezătoare, au venit doi streini, dintre care, unul avea o măciucă în mână. Tinerii necunoscuţi au început să glumească şi să se înveselească împreună cu toţii de la şezătoare. Aceasta a durat cam până la miezul nopţii, când una dintre fete le atrase atenţia celorlalte că acei doi tineri nu sunt ca oamenii, au picioare de gâscă şi mâini roşii. În câteva clipe toată lumea aflase acest lucru. Numai familia credincioasă nu ştia nimic. În marea agitaţie, unul dintre streini chemă pe cei credincioşi afară, în timp ce acela rămas în casă, bătu cu bastonul în podea şi casa începu să se scufunde în pământ ieşind apă. Toţi se înnecară, afară de familia care ieşise. Cei salvaţi auziră ţipete groaznice din interiorul lacului care apăru în locul micului sat. Ei o luară la fugă urmăriţi de glasurile înăbuşite ale celor scufundaţi. Când ajunseră într-un loc unde nu se mai auzi nimic se opriră. Acel loc a fost tocmai la 5 km depărtare de lac, acolo unde astăzi este satul Sâmbăta de Sus. Mai târziu veniră din jos dinspre miază-noapte nişte păstori cu oile. Pentru că ziua în care aceşti păstori s-au stabilit aici a fost sâmbăta, satul s-a numit Sâmbăta de Sus” legendă relatată de Ana Vijoli.

Petru al lui Dobrea, amintit în prima monografie
 

A încercat o mică monografie, după modelul celei din Drăguş semnată de D. Gusti sau după a Răşinarilor semnată de prof. V. Păcală, d-şoara Maria Olga Cornilă, după cum menţionează Ioan Adămoiu, un localnic. Schiţa de monografie n-a mai fost completată de nimeni nici până astăzi. Olga Cornilă îl descrie într-un mod special pe feciorul din Sâmbăta de Sus.

• ,,Eu mi-s păstrăvălean de dincoace de vale. Sunt al lui Dumitru Dobrea, istul cel mare, Petru. Am fost cătană, Doamne sfinte, ce oameni răi sunt regăţenii ăia. Mai bine ne-ar fi dus pe front decât la Tg. Jiu unde am fost. Numai unul era de-ai noştri, mai bun, cu toate că şi el era de dincolo” Vorbele tânărului pornesc din adâncul sufletului, răzvrătit pentru nedreptate. Ce frumos era românaşul acesta. Înalt asemenea munţilor ce parcă l-au croit din măreţia lor, cu ochii mari, negri, cărbune stins dar cu privirea aprinsă, cu părul negru înfăţişând în miniatură valurile unui râuleţ tânăr de munte” este descrierea făcută de Olga Cornea unui tânăr al satului Sâmbăta de Sus în mica sa monografie.

Ca şi acum în capul satului te întâmpină crucea cu Iisus răstignit. Alegând să mergi în sus pe firul apei atras de zgomotul morii, între tufişuri se rotea roata morii de apă. Astăzi această moară nu mai există. În schimb câteva sute de metri mai încolo, lângă apă, se înalţă castelul lui Brâncoveanu urzându-şi legendele vechi de secole. Ajuns o ruină, castelul a fost însă salvat după anul 2000 fiind vândut unui privat. Uliţele satului sunt străjuite de o parte şi de alta de case văruite în alb şi albastru, case cu pridvor şi în spate cu frumoase grădini cu meri, peri şi pruni ale căror crengi rămân toamna aplecate sub povara rodului. Astăzi s-au păstrat puţine case vechi, în locul lor edificându-se construcţii moderne, mari, etajate şi viu colorate.

Satul morilor de apă

 Dacă am descrie din punct de vedere geografic această comună, am putea titra fără greşeală că se află aşezată la altitudinea de 430 m deasupra nivelului mări, între meridianele 25 şi 24 grade longitudine estică şi între paralele 45 şi 46 latitudine nordică, în podişul Transilvaniei, cam la jumătatea distanţei între Munţii Făgăraşului şi valea Oltului. Înainte de anul 1922 erau două sate, Sâmbăta de Sus Răsăriteană şi Sâmbăta de Sus Apuseană. Pe când era sub stăpânirea austro-ungară, satele se numeau Nyuga-Sambatfalva şi Keleti-Sambatfalva. Sătenii mai folosesc şi astăzi aceste două denumiri, Răsăriteană şi Apuseană, fiecare formând câte o parohie ortodoxă. Comuna a fost afiliată după 1919 la Arpaşul de Jos, Făgăraş, Cincu şi după 1931 din nou plasei Făgăraş. Râul Sâmbăta îşi are izvorul la Pripon, sub Fereastra Mare, străbate zbomotos , în cascade, muntele şi intră în sat. Pe vremuri era oprit de ferăstraiele lui Traian Botă, al lui Gligor, de moara lui Pampu din centrul satului, de moara castelului, apoi de ferăstrăul lui Gheorghe Cornilă şi cel al lui Barbu. Ajuns în Răsăriteană trece de fierăstrăul lui Arsenie Bica, apoi pe sub podul cel mare din mijlocul satului, la fierăstrăul lui Vlăgărea. Îşi continuă drumul la marginea satului formând bălţi ca apoi să ajungă la Sâbăta de Jos şi să se reverse în Olt.

Puţină istorie

Sâmbăta a fost un sat de iobagi din sec. XIV-lea. Numele comunei apare prima dată menţionat într-un document datat 1437 când Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, dă fraţilor Roman şi Ştefan Stan satul Voivodeni şi nişte locuri din Sâmbăta de Sus. În 1653, Principele Ardealului Gheorghe Rakozi al IV-lea amanetează satul Sâmbăta de Sus, pentru 180 galbeni, boierului muntean, vornicul Preda din Brâncoveni. După el, stăpânitorul acestor locuri rămâne fiul său Popa. După moartea lui Popa, principele M. Apaffi confiscă averea acestuia, fapt ce-l revoltă pe domnul muntean Radu, care la 26 octombrie 1665 îi scrie lui Apaffi şi-i cere să înapoeze moşia confiscată ameninţând că va lua moşia lui Beldi. Astfel nepotul lui Preda, vornicul Constantin Brâncoveanu, viitorul domn al Munteniei dobândeşte moşia. Acesta intervine în repetate rânduri la principii Ardealului pentru a uşura dările iobagilor de la Sâmbăta. În 1690 chiar pleacă la Viena pentru a cere scutirea dărilor pentru locuitorii de la Sâmbăta şi din celelalte sate învecinate. La 1712 intervine şi la episcopul român ortodox Dionisie Novocovici cerând ajutor pentru preoţii din satele lui ameninţaţi de biserica unită. În 1770, fraţii Brâncoveni, Nicolae şi Emanuel, zălogesc moşia timp de 10 ani lui Dumitru Marca din Sibiu. La 1785, tot brâncovenii intervin la guvernatorul Ardealului pentru a ridica o biserică în Sâmbăta Apuseană în cinstea strămoşilor lor. La 1820, Grigore Brâncoveanu, ban al Olteniei, şi soţia sa, Salta, dăruiesc comuna Sâmbăta bisericii greceşti din Braşov de care aparţineau şi creştinii ortodocşi din Sâmbăta. Ea rămâne până în 1823 a lui Brâncoveanu trecând apoi la greci în baza unui testament.

Castelul nou brâncovenesc

 Bătrânii spun că între anii 1876 şi 1882, acest castel cu teren a fost arendat câte trei ani lui Clonţea din Tohanul Vechi şi apoi unui oarecare Fodor. Comunitatea bisericii greceşti din Braşov prin delegaţii săi, Paraschiv şi Ghenovice, arenda castelul cu toate bunurile pe cel puţin şase ani. Preotul Ion Mardan a ţinut cu arendă castelul Brîncoveanu cu două mori de apă, teren arabil şi de păşunat începând cu anul 1882 până în 1894, cu şapte sute zloţi pe an, plus ,,aruncurile” adică dările către stat. Preotul Ion Mardan a trăit 12 ani în castel şi aici a murit. În perioada 1894 – 1900 a urmat preotul Spiridon Ion Mardan cu o arendă de o mie fiorini pe an. În perioada 1901 – 1903 arendaş a fost Mihai Tiboldi. În anul 1906 arendaş este Leon Solomon, notarul din Drăguş, cu două mii de sloţi pe an. Continuă fraţii Matei şi Gheorghe Jicu din Drăguş până în 1912, iar din 1914 până în 1918 arendaş este notarul Sas Iohan din comuna Codlea. Primul proprietar al castelului este săteanul Petru Nicolae Cornilă de 54 de ani, invalid de război, care locuia la casa cu nr. 9. El a fost proprietarul acestui castel timp de un an. În decembrie 1924 acesta a cumpărat castelul împreună cu două mori de apă cu optsute mii lei de la Comunitatea grecească din Braşov. Actul de vânzare cumpărare a fost redactat de notarul public din Braşov şi apoi autentificat de Tribunalul Făgăraş prin avocatul Iulian Cârje. În luna ianuarie 1925, pe baza dreptului de preemţiune, statul a anulat vânzarea făcută şi a restituit banii lui Petru Nicolae Cornilă. De atunci Castelul Brîncoveanu a trecut pe seama Ministerului Agriculturii şi Domeniilor care l-a transformat în cămin de odihnă pentru scriitori, ziarişti şi artişti. În 1931 a fost trecut la Casa şcoalelor şi culturii poporului.

Castelul vechi şi poarta brâncoveană

 La mijlocul grădinii căminului spre Sud,către munţi, în dreptul casei cu nr. 262,  se observă o ridicătură de pământ de aproximativ 50 metri înălţime, acolo se văd şi astăzi ruinele din vechiul castel al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care a fost zidit înainte de anul 1697 odată cu biserica apuseană din localitate. Deasupra acestei mari movile au crescut arbori şi tufişuri, între care este şi un beci făcut din piatră şi cărămizi lung, lat şi adânc de 3 metri. Bătrânii din sat spun că ,,înainte şi până în anul 1848, când iobăgia a încetat, grecii îi aduceau în această pivniţă făcută de ei închisoare, îi băteau pe sătenii români care nu voiau să lucreze cu zeciuială din toate sau nu puteau să facă muncă câte trei zile pe săptămână să nu fie plătiţi. Şi acum se vede vechea poartă ruinată a castelului Brâncoveanu. Frontispiciul porţii vechi este împodobit cu stema Brîncovenilor (o cruce încadrată de o cunună ovală de laurus nobilis: mauri, foi de dafin, simbolul izbândei şi al gloriei). Castelul acesta a fost zidit în anii 1800 de Gr. Brâncoveanu, care a făcut şi poarta mai sus menţionată. La nivelul anului 1925, conform documentelor, valoarea castelului cu 12 odăi era de 1,2 milioane de lei, grădina de 40.000 lei, iar fâneaţa cu 20.000 lei, ocupând o suprafaţă de şase jugăre şi 180 stânjini, adică 35.178 mp. (Lucia BAKI)