Acad. Ioan-Aurel Pop a fost ales, marţi, 5 aprilie 2022, pentru un nou mandat de preşedinte al Academiei Române, cu durata de 4 ani. Alegerile au avut loc, prin vot secret, în cadrul Adunării Generale întrunite în Aula Academiei Române începând cu ora 10.00. Adunarea Generală a Academiei Române, alcătuită din membri titulari, membri corespondenţi şi membri de onoare, şi-a exprimat opţiunea cu o majoritate de 142 din 157 voturi exprimate. Alegerea istoricului a avut loc chiar la o zi după ce forul academic a sărbătorit 156 de ani de la înființare. ,,La 1/13 aprilie 1866, după Unirea Principatelor Române, se înființa la București una dintre primele instituții fundamentale pentru consolidarea statului român modern, Societatea Literară Română, reorganizată un an mai târziu în Societatea Academică Română și transformată în anul 1879 în Academia Română. Prin hotărârea Prezidiului Academiei Române din anul 2000, ziua Academiei Române este celebrată în fiecare an la 4 aprilie” se arată într-un comunicat al prestigiosului for.
Rolul Academiei Române
Conform statului său- ,,Academia Română este cel mai înalt for științific și cultural al României, care reunește personalități marcante din țară și din străinătate din toate domeniile științei, artei și literaturii. În prezent Academia Română împlinește trei roluri majore: este for de consacrare, este un pilon important al cercetării din România, este un participant activ în viața societății” se arată pe pagina oficială a Academiei. Academia Română are în prezent 76 de membri titulari, 77 de membri corespondenți , 37 de membri de onoare din țară și 86 de membri de onoare din străinătate. Regulamentul Prezidiului Academiei Române adoptat pe data de 18 noiembrie 2008 stipulează: ,,Unicul criteriu de primire în Academia Română este caracterul de excepție al contribuției candidatului în știință sau cultură (impact asupra domeniului în care activează, originalitatea contribuțiilor, într-un cuvânt excelența în cercetare și creație). Reputația națională și internațională a candidatului este un factor important în acceptarea unei candidaturi”. Principalii piloni ai cercetării sunt universitățile, Academia Română și instituțiile naționale de cercetare și dezvoltare. Prin statutul său, Academia nu participă direct la viața politică a țării, obiectivele ei se află în afara ideologiilor de partid sau angajamente electorale dar este atentă la evenimentele care au loc pe scena publică. ,,Membrii și cercetătorii din institutele Academiei sunt posesorii unor cunoștințe și ai unei experiențe care pot fi utile în abordarea unor probleme importante pentru societate și găsirea soluțiilor necesare. În acest sens ,,Academia Română se implică, fie la solicitarea autorităților, fie din proprie inițiativă, atunci când consideră necesar să-și aducă contribuția sau să-și expună poziția” se spune într-un comunicat al prestigiosului for. Academia Română a avut o contribuție semnificativă la elaborarea ,,Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030”, document întocmit de Guvernul României și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, publicat în decembrie 2008.
Societatea Literară Română
La data de 1 aprilie 1866 se înființează ,,Societatea Literară Română”, la București, care este principalul nucleu al actualei Academii Române. Atunci, Locotenența Domnească a numit 21 de membri care proveneau din toate provinciile românești. Istoria Academiei Române se găsește însă mult mai devreme în analele istoriei noastre, pentru că necesitatea unei atare instituții, care să acopere domeniul cultural și științific, a existat încă din secolul XVI, când domnitorul Petru Cercel al Țării Românești și Despot Vodă al Moldovei au fost primii care au inițiat înființarea unor ,,academii”, la Târgoviște și Suceava. În anul 1688 apare Academia Domnească de la București iar în anul 1707 apare Academia Domnească de la Iași, care au devenit și primele universități din România. Ulterior au apărut, pe întreg cuprinsul spațiului românesc, societăți cu scopuri literare și culturale la Brașov (1821), București (1844), Sibiu (1861) și Cernăuți (1862). La ședința inaugurală solemnă a Societății, care a avut loc în anul 1867, aceasta și-a schimbat denumirea în ,,Societatea Academică Română”. Apariția Academiei a avut legătură și cu schimbările politice care au avut loc după Marea Unire din anul 1859, când statul român se afla în plin proces de formare iar la orizont se prevedea prospera Românie modernă, proiect al Casei de Hohenzollern, chiar dacă unora nu le place această realitate istorică. Se simțea nevoia modernizării întregii societăți românești. Programul de reforme lansat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu Mihail Kogâlniceanu, devenit cel de-al treilea ministru al României la 11 octombrie 1863, servind și ca ministru al Afacerilor Externe sub Carol I, a creat condițiile înființări unui înalt for cultural care să cuprindă personalități marcante atât din Țara Românească, cât și din teritoriile românești aflate sub dominație străină (Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia și din peninsula Balcanică). Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, C.A. Rosetti, George Barițiu sau Alexandru Hurmuzaki au făcut parte din acest for. La data de 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română este decretată instituție națională cu numele actual de ,,Academia Română”. Obiectivele fixate ale instituției erau stabilirea ortografiei, elaborarea gramaticii și a dicționarului precum și stimularea creației naționale, ulterior va îngloba științele exacte și artele.
Academia Română are trei sucursale
În prezent, Academia Română numără trei sucursale: la Iași, Cluj și Timișoara coordonând 66 de instituții de cercetare. Biblioteca Academiei cuprinde peste 7.300.000 de cărți, aproximativ 50.000 de titluri de periodice și 4.500.000 microfilme și microfișe. Editura Academiei publică ,,Analele Academiei Române” și ,,Memoriile Academiei Române”, precum și 95 de publicații ale instituțiilor pe care le coordonează. Așadar, Academia Română funcționează ca for al cercetării științifice, literare și al creației artistice, reunind intelectuali din țară și din întreaga lume.
Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei Române
Scriitor, lingvist și om politic, Ion Heliade Rădulescu are un rol covârșitor nu doar în istoria culturală românească, el este primul care a pus bazele presei românești. A fost cel mai strălucit animator cultural al epocii pașoptiste și s-a bucurat de un prestigiu unanim în toate cele trei țări române ale sec. XIX. În anul 1829 publică prima gazetă din România, intitulată sugestiv ,,Curierul românesc”. ,,Curierul românesc” constituie prima publicație românească cu o apariție constantă și îndelungată în Țara Românească între anii 1829-1859. Ion Heliade Rădulescu dorea ca ,,foaia” să fie ,,administrativă, comercială și politică”. De menționat este faptul că gazeta a fost precursoarea ,,Monitorului oficial”. Data fondării este 8/20 aprilie 1829 și a încetat pe 12 decembrie 1859. Curierul românesc a fost relansat în anul 2014, după o pauză de 150 de ani, publicația fiind online și cu caracter non-profit, propunându-și să ajute tinerii jurnaliști independenți să devină mai vizibili pe piața media românească. Își propune să încurajeze jurnalismul independent din România. În anul 2020 devine publicația oficială a partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR). Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu în baza raportului din 29 octombrie 1828, întocmit de contele Fiodor Petrovici Pahlen și aprobat de guvernatorul Pavel Kiseleff pe 3 decembrie. În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice și militare, articole și note de îndrumare care cuprindeau noțiuni de istorie, geografie, comerț, economie, industrie etc. Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor în lume, apoi înștiințări ,,din lăuntru”, înștiințări ,,din afară”, informații despre ,,mezaturi”, plecări și sosiri de demnitari la ,,Bucuresci”, știri ,,despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor”. ,,Această foaie va servi și omului politic, pentru gândirile și combinările sale, ea va fi pentru literat și pentru filozof, pentru cine se interesează de războaiele de pretutindeni, pentru cei ce gândesc la speculații, negociații, ba chiar și pentru asudătorul plugar” scria Ion Heliade Rădulescu în lansarea publicației. În primul număr publica ,,Istoria pe scurt a gazetei”, spunând: ,,Trebuie să mărturisim, rumânilor, ca să nu ni se pară așa cu greu că rușine trebuie să ne fie că abia acum ne-am deșteptat și am simțit lipsa ei. Dar vremea de îndreptare la cei ce cu dinadinsul voiesc a începe odată nu este trecută…Destul este să vedem aceasta și să începem cei care zicem că suntem floarea neamului a ne fi rușine să fim mai jos decât pleava celorlalte neamuri”. George Călinescu îl consideră pe Ion Heliade Rădulescu ,,cea mai importantă personalitate literară după Cantemir”. ,,Înainte de a fi un ziar propriu-zis, ,,Curierul românesc” a fost un mijloc de întărire a identității naționale. Presa de la noi s-a format în trena mișcării iluministe de eliberare a românilor. 1829, anul în care a apărut primul ziar românesc, coincide cu finalul dominației otomane și începutul administrației militare ruse în țara românească. Ion Heliade Rădulescu și alți intelectuali din spațiul românesc încercau să consacre ideea individualității culturale a acestui neam” (SURSA.: adevărul.ro) Ca și suplimente ale ,,Curierului românesc” au mai apărut ,,Muzeul național” și ,,Curierul de ambele sexe”. Pentru prima dată, în paginile ,,Muzeului național”, apare rubrica meteo. Munca lui Ion Heliade Rădulescu este pusă în slujba regenerării spiritualității românești prin reformarea limbii fiind nu doar editor, tipograf, întemeietor al presei românești, ci și un pasionat traducător al lui Dante, Voltaire, Lamartine, Hugo, Goethe, Schiller, este om de litere, el însuși poet și scriitor, fiind considerat și primul teoretician și critic literar român, pionier al lingvisticii românești, în anul 1828 publică, la Sibiu, ,,Gramatica românească”. A fost cel care a redactat manifestul-program ,,Proclamația de la Izlaz” în timpul Revoluției de la 1848, devine ministru în guvernul provizoriu și membru al Locotenenței Domnești. După înfrângerea revoluției va petrece zece ani în exil la Paris, Chios și Constantinopol, fapt care îl înstrăinează de spiritul progresist și idealul Unirii Principatelor. Reîntoarcerea la București face din el un spirit ,,paseist” și ,,izolat”, cu preocupări profunde în domeniul filozofiei și religiei. Se stinge din viață în anul 1872.
Nicolae Iorga- un alt membru important al Academiei Române
Om de știință, scriitor și om politic, Nicolae Iorga (1871-1940) a fost cel mai de seamă istoric al românilor și unul dintre cei mai importanți membri ai Academiei Române. În peste 50 de ani de activitate, Nicolae Iorga a realizat o operă de proporții monumentale, fără egal în istoria României, acoperind domeniile istoriei naționale și universale cu 1003 volume, 13.000 de articole și studii și 5000 de recenzii. Absolvent al Universității din Iași (1888), cu studii la Paris, Berlin și Leipzig, obține doctoratul la vârsta de 23 de ani, devenind profesor al Universității din București. În anul 1910 devine unul dintre ei mai prestigioși membri ai Academiei Române și al altor foruri prestigioase din întreaga lume pe tărâmul științific, Doctor Homoris Causa a numeroase universități din lume. Se manifestă ca om politic începând cu anul 1907, când a condamnat represiunea sângeroasă a țăranilor răsculați. În anul 1910 fondează Partiul Naționalist-Democrat, la început Corneliu Zelea Codreanu a fost un mare simpatizant al său. În perioada 1914-1916 se pronunță pentru intrarea României în război alături de Antanta. În timpul refugiului la Iași al guvernului și administrației românești va avea un rol important în încurajarea ostașilor și al românilor care au fugit din calea trupelor Puterilor Centrale. Iorga a susținut întoarcerea prințului Carol pe tron, care, după ce devine rege, îl desemnează ca șef al unui guvern de ,,tehnicieni peste partide”, guvern ce a eșuat în rezolvarea problemelor economice cu care se confrunta țara. Adversar al Germaniei Naziste și al Gărzii de Fier, este răpit de un comando legionar de la vila sa din Sinaia pe data de 27 noiembrie 1940 și asasinat în apropiere de localitatea Strejnicu, din județul Prahova.
Perioada comunistă
După venirea comuniștilor la putere, Academia trece printr-un proces de reformare în stil bolșevic, 98 de membri titulari fiind excluși și înlocuiți cu cadre ale Partidului Comunist, istorici pro-ruși și oameni fideli regimului. ,,Epurări s-au făcut și în rândul cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietățile Academiei au fost și ele supuse naționalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecții de documente, monede, piese arheologice și opere de artă, transferate abuziv altor instituții și recuperate parțial după 1989” spune site-ul Academiei. (SURSA: https//acad.ro.) Activitatea Academiei Române a continuat însă și în această perioadă foarte grea, fiind dusă mai departe cu profesionalism de către oameni care și-au asumat riscuri foarte mari, astfel încât cercetătorii români s-au străduit din răsputeri să păstreze legătura cu principalele foruri internaționale prin participări la reuniuni internaționale, corespondență, schimb de publicații, legături directe cu specialiști străini și organizarea în România a unor sesiuni științifice internaționale. În anul 1990 principalele institute de cercetare se reîntorc în subordinea Academiei Române care își reia misiunea inițială.
Se desființează în 1948
Prin Decretul cu nr. 76 din 9 iunie 1948, Academia Română a fost desființată și se înființează ,,Academia Republicii Populare Române”, fiind întocmită și o nouă listă de membri ce cuprindea o serie de nume noi, în mare parte personalități legate de Partidul Comunist precum Mihai Roller- marele falsificator al istoriei noastre naționale, Nicolae Profiri, Ștefan- Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre Constantinescu-Iași. Peste 100 de membri ai originalei Academii Române nu vor fi incluși în Academia R.P.R. , devenită ulterior Academia Republicii Soclialiste România. În această vreme, decernarea titlului de membru al acestei instituții a fost instrumentalizat politic, criteriul erudiției fiind înlocuit cu acela al ,,originii sănătoase” și al ,,meritelor de partid”.
Ioan Aurel Pop- ultimul președinte
Președintele nou ales al principalului for cultural românesc este la cel de-al doilea mandat, doctor în istorie și profesor al prestigioasei universități ,,Babeș-Bolyai” din Cluj, specialist în istoria medievală și în evoluția instituțiilor medievale, paleografie latină și istoria Transilvaniei. A fost profesor asociat la Universitatea din Pittsbiurgh (1991-1992), profesor invitat la INALCO Paris (1998), Universitatea din Trento (2001) și Universitatea Ca Foscari din Veneția (2003-2008). În perioada 1993-2018 a deținut funcția de director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, iar în perioada 2012-2020 a fost rector al Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. În anul 1999 este ales membru corespondent al Academiei Europene de Științe, Litere și Arte din Paris, în 2013 devine membru al Academiei Europene de Științe și Artă din Salzburg. Ioan Aurel Pop s-a născut pe data de 1 ianuarie 1955, la Sântioana, soția sa se numește Amelia Pop și fiica lor este Anca Dana Pop. Este un adept al curentului naționalist în istoriografia și politica românească. Din anul 2010 este membru titular al Academiei Române, fiind ales în anul 2018 în primul mandat de președinte al Academiei Române. Opera sa este axată pe istoria medievală a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est. După ce Lucian Boia a publicat cartea ,,Istorie și mit în conștiința românească”, Ioan Aurel Pop vine în contra-argument cu lucrarea ,,Istoria, adevărul și miturile” în care respinge în parte teza deconstructivistă a istoricului bucureștean. Primii ani de școală i-a făcut la Brașov, după care își continuă studiile la Liceul ,,Andrei Șaguna” din Brașov terminând ca șef de promoție. După efectuarea stagiului militar obligatoriu în termen redus, urmează cursurile Facultății de Istorie și Filozofie din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea Istorie Medievală, terminând tot ca șef de promoție. Începând cu anul 1984 urmează cursuri doctorale, susținând teza ,,Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV-XVI” devenind doctor în istorie. În perioada 1979-1984 predă istoria la Liceul Industrial nr. 6 din Cluj-Napoca, din anul 1984 devine asistent universitar la Catedra de Istorie a Universității ,,Babeș-Bolyai”, în anul 1992 obține titlul de lector universitar iar, începând din 1996, devine conferențiar universitar la aceeași catedră, obținând titlul de profesor universitar. De atunci și până astăzi, el a ocupat permanent aceeași funcție la catedra care devine Departamentul de Istorie Medievală, Premodernă și Istoria Artei. În anul 2001 devine cel mai tânăr membru corespondent al Academiei Române, la 46 de ani iar în anul 2010 este ales membru titular al acestui for. Deține o lungă biografie științifică. ,,Adevărul istoric ar trebui să fie concordanța perfectă dintre cunoștințele noastre despre trecut și realitatea sau viața de odinioară. Această concordanță perfectă nu poate însă să existe, fiindcă niciodată discursul despre ceea ce a fost nu se poate suprapune exact peste realitatea trecută. Întâmplările din trecutul îndepărtat nu pot fi verificate și confirmate nici prin observație directă și nici prin experiență, ci exclusiv prin izvoarele (mărturiile) rămase din epocile revolute. Preocupările istorice pentru adevărul istoric pornesc din Antichitate și traversează aproape toate curentele culturale importante. Dar, în condițiile în care ceea ce a fost u mai rămâne ,,palpabil” sau u mai are concretețe, nici măcar istoricul nu are capacitatea de a construi întocmai trecutul, ci poate doar să tindă spre reconstituirea sa veridică, folosindu-se de sursele istorice” spune Ioan Aurel Pop la cuvântul-înainte al celei de a treia ediții la lucrarea ,,Istoria, adevărul și miturile”. (Ștefan BOTORAN)
