Nicicând parcă n-a fost mai însuflețit Rucărul precum a fost duminică, 16 iulie a.c., când, la muzeul satului, s-a organizat nunta tradițională. Au fost păstrate tradițiile de nuntă precum odinioară când astfel de evenimente se derulau după tipare bine stabilite și se respectau cu stricteţe obiceiurile. Tradițiile erau sfinte pentru străbunii noștri. Nunta a fost un prilej de sărbătoare şi de bucurie pentru tot satul, astfel că și cei mai mici, dar și vârstnicii s-au îmbrăcat în straie populare specifice locului şi s-au alăturat mirilor. Rucărul a devenit timp de câteva ore o scenă artistică pe care au evoluat mirii, nunii, socrii mari și socrii mici, dar și sătenii. Toți erau senini, fericiţi și mândri, ca într-un paradis de ei făurit. Nunta la Rucăr a fost fastuoasă aducând cu nunta prezentată de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae“. Deși evenimentul organizat duminică a făcut parte dintr-un proiect comun care are scopul de a readuce în actualitate tradițiile din satul românesc (Gal Valea Sâmbetei, Gal Țara Oltului, Gal Mărginimea Sibiului), rucărenii au organizat nunta cu toate detaliile ei. Au participat un grup de femei din Calbor și sătenii din zona Sibiului, toți îmbrăcați în frumosul lor port popular. Nu va fi de mirare când pe laița de la poartă femeile vor pune în cumpănă desfășurarea nunții, ținuta nuntașilor și ai ,,eroilor“ zilei. Pe de altă parte, în tradiţiile poporului român, nunţile au avut întotdeauna o însemnătate aparte, fiind, practic, momente de manifestare ale unei întregi comunităţi cu un mare impact social.
Alaiul de nuntă
În trecut, nunta rucărenilor era de lungă durată, toate ritualurile fiind urmate pas cu pas. Primul moment era peţitul care marca punctul de început al unei relaţii dintre doi tineri şi era realizat de peţitori care erau bărbaţi sau femei buni de gură. La peţit mirele era cel care mergea la mireasă însoţit fie de părinţi, de rude, de oameni mai în vîrstă, sau de staroste. În acestă formulă se cerea fata în căsătorie şi se fixa ziua nunţii. Părinţii fetei discutau cu cei ai mirelui despre zestre şi în general detalii despre nuntă. Naşii erau aleşi din rândul naşilor de botez ai mirelui în mod obligatoriu. Naşul, părintele spiritual al mirilor, trebuia să cumpere împreună cu naşa darurile pentru ginere şi mireasă printre care se numărau floarea de mire, voalul pentru mireasă şi lumânările. Organizarea nunţii sta în puterile socrului mare care suporta cheltuiala. La evenimentul organizat la Rucăr, pețitul sau tocmeala și alegerea nașilor nu s-au realizat, mirii și nașii fiind rucărenii care vor avea nunta în următoarea săptămână. Pentru ei ,,Nunta la Rucăr“ a fost o repetiție utilă. Și a pornit alaiul de nuntă. Feciorii și fetele i-au însoțit pe nuni, pe mire și neamurile acestuia la casa miresei, la Muzeul Satului Rucăr. S-a înfățișat o paradă a portului popular din Rucăr, o adevărată explozie de culoare. Pe ritmul muzicii populare și al strigăturilor, alaiul astfel format a străbătut ulița din apropierea casei miresei. Primul fecior a purtat și steagul împodobit, un alt element specific nunților de odinioară. Steagul era apanajul nașilor. Naşul tocmea un fecior, numit stegar, să facă steagul împreună cu tinerele fete, iar sâmbătă seara era prins în poarta naşului. Steagul era purtat în fruntea alaiului de stegarul din ceata mirelui şi era jucat pe parcursul nunţii.
Strigăturile înveselesc nunta
Alaiul a fost însă blocat de vecinii miresei, care au ,,închis“ calea, cerând plată pentru eliberarea drumului spre tânăra mireasă. După o tocmeală cu nănașul și plata cuvenită, alaiul și-a continuat drumul. A răsunat satul de vocile femeilor care s-au întrecut în strigături. Versurile strigăturilor păstrate din străbuni pe cale orală prezintă în întregime obiceiul nunții și totodată bucuriile și grijile pentru tinerii care își împletesc destinele. Ele sunt laudative de cele mai multe ori, dar și critice sau ironice. În orice fel ar fi însă, strigăturile aduc buna dispoziție și veselia nuntașilor. ,,Vai de mine ce de om/ Parc-a înflorit un pom“, a fost strigătura care arăta frumusețea și numărul mare de nuntași care îi însoțesc pe miri la marele eveniment din viața lor. Alaiul de nuntă nu poate intra în curtea miresei oricum, ci își anunță scopul în fața porții. De bună seamă, tot în versuri.
- ,,Nouă nu ne e rușine, că suntem gătite bine/ Și mergem la cununie, cu oameni de omenie“.
- ,,Stăm în loc și ne uităm/ În ce curte ne băgăm/ În curte cu pietricele/ La oameni mândri cu avere/ În curte cu flori multe/ Unde stau oameni de frunte“.
- ,,Deschide-vă-ți porți în două/ Că venim cu lume nouă/ Deschide-vă-ți porți în patru/ Că venim din altu satu“.
- ,,Ieși afară soacră mică/ Ori de ginere ți-e frică/ De ginere, să nu-ți hie/ Că-i băiat de omenie“.
- ,,Poftiți, poftiți fără frică/ Pardoseala nu-i de sticlă/ Pardoseala-i de noroi/ Vă poftim cu drag la noi“.
Chemarea miresei
Un obicei amuzant al nunții se derulează atunci când mirele așteaptă să-și vadă mireasa gătită. Neamurile miresei și soacra mică își intră în rol și încearcă să amâne despărțirea de tânăra mireasă. Odinioară, tânăra căsătorită se muta la casa mirelui și se rupea astfel legătura cu familia ei. Organizatorului evenimentului, preotul paroh de la Rucăr, Silviu Goga, i-a revenit rolul de a se târgui pentru mireasă. A fost prezentată o copilă gătită precum o mireasă. ,,Vrem mireasa mirelui/ Nu copila satului“ a fost replica mirelui. A fost prezentată apoi o altă mireasă, tot frumoasă, dar prea tânără. ,,Asta nu-i mireasa mea/ E mireasa altuia“. Într-un final, după tocmeala dintre nun și staroste, a fost prezentată mireasa. ,,Mireasa noastră-i gătită/ Nici cu o sută nu-i plătită/ Nici cu una, nici cu trei/ Numa cu mirele ei“ și-a lăudat soacra mică fata. În frumosul port popular de sărbătoare, ia albă cu șinoare, poale încrețite și crătințe, cununiță pe cap, o ținută imperială, mireasa și-a invitat oaspeții în casă. Alt șir de strigături au urmat. A fost un dialog în versuri între neamurile care s-au încuscrit prin această nuntă. Fiecare s-a lăudat, aruncând apoi ironii înspre celălalt.
- ,,Mirele nostru-i tăcut/ Vorba-i cântărește mult/ Vorba lui, vorbă domoală/ Te unge la inimioară“.
- ,,Nu-ți pară mireasă rău/ C-ai intrat în neamul meu/ Neamul meu i neam de frunte/ Ca și bradul de la munte/ Cine știe a-l prețui/ Cu drag în lume-o trăi“.
- ,,Tu mireasă draga mea/ De va fi soacră-ta rea/ Să mături casa cu ea/ Și s-o dai din unghi în unghi/ Să n-o apune vreun junghi“.
Nu este iertat nici nunul sau nuna de ironiile și laudele din strigături.
- ,,C-așa-i nunul de voinic/ În pungă n-are nimic/ Numa ața mămăligii/ Lipită pe fundul pungii“.
Cântecul miresei
În atmosfera de veselie creată de femeile care s-au încins a striga, mireasa și socrii mici i-au îndemnat pe oaspeți să servească din bunătățile preparate în casă: cozonac, prăjituri, rachiu. S-au auzit apoi vocile feciorilor, care i-au cântat miresei cântecul de despărțire de părinți.
- ,,Ia-ți mireasă ziua bună/ De la tată de la mună/ De la frați de la surori/ De la grădina cu flori…“
Zestrea miresei
Cel mai așteptat moment era însă zestrea miresii. În ,,casa dinainte“, acolo unde au fost întâmpinați oaspeții, erau așezate țesăturile pregătite de soacra mică pentru mireasă. Straie, plapumă, țoale de toate felurile, cearceafuri, perne de toate mărimile, lada de zestre era neîncăpătoare. Dar, așa cum cere datina, zestrea trebuia arătată satului. Fetele au așternut, în văzul satului, carul cu toate obiectele țesute și pregătite pentru nuntă. A fost un bun prilej pentru a da frâu liber discuțiilor de pe laița de la poartă. În trecut, ceea ce primea mireasa se trecea într-o foaie de zestre. Fata primea de la părinţi animale, parcele de pământ, bucate, bani şi lada de zestre plină cu ţesături, iar băiatul trebuia să aibă casă, pământ, căruţă cu boi, animale şi bani. Ritualul predării lăzii de zestre al fetei era unul special, se cânta, se juca şi se striga astfel încât tot satul să cunoască averea miresei. Zestrea era şi elementul cel mai important pentru căsătoria fetei, o fată fără zestre se mărita mult mai greu decât una care avea o familie bogată. Modul în care au fost prezentate aceste elemente ale nunții la Muzeul Satului Rucăr a reușit să reînvie tradiția veche a comunității.
Hora miresei
S-a încins apoi hora în curtea miresei. S-au jucat dansurile tradiționale însoțite de strigături. Dar nu s-a uitat nici hora miresei, când ritualul impunea ca mireasa să spargă ulciorul în timpul jocului. ,,Dă mireasă cu piciorul/ La anul să ai ficiorul“. Iar dacă ulciorul nu se spărgea, se continua strigătura: ,,Dă mireasă cu talpa/ La anul să ai fata“. Pentru a sparge însă ghinionul, mirele mai curajos zdrobea ulciorul, ca semn că în noua lor familie sunt așteptați pruncii cât mai repede. De la mireasă, nunta continua cu cununia religioasă, cu jurămintele în fața lui Dumnezeu, iar apoi lumea era invitată la ospăț.
Portul popular al rucărenilor
Portul popular al satului Rucăr este unic. La femei se evidenţiază prin vărgătura în nuanțe de violet sau mieru în alternanţă cu alb, albastru şi negru. Nobleţea ţinutei este dată de brăcinile cu ciucuri în aceleaşi tonuri ca şi şurţele. Ciucurii cu diferite dimensiuni erau purtaţi cu mândrie de fetiţe şi de tinere, femeile mai în vârstă prelungindu-şi brăcinile cu fire alese din ţesătură. Portul bărbătesc este simplu şi sobru, în alb şi negru: cioareci sau şolovari în funcţie de anotimp, cămaşă cu coadă încreţită, pieptar, pantofi sau cizme cu tureag, şerpar, pălărie sau căciulă de culoare neagră.
Obiceiuri și tradiții la Rucăr
Tradiţiile satului Rucăr vin din negura timpului, iar rucărenii le-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Obiceiurile se întind în timp pe toată durata unui an, de la instalarea iernii până la Sfântul Andrei vestitor al iernii următoare. Rucărenii sărbătoreau prin ,,Armindeni” venirea primăverii, iar bucuria revederii soarelui pe cer şi a verdelui pe câmpuri îi scoteau din case la răspântie de uliţe unde într-un ritual precreştin dansau în jurul armindenului împodobit. Sărbătoreau sfârşitul secerişului când împleteau o cunună din cele mai frumoase spice pe care le aşezau în formă de cruce, simbol al creştinătăţii. Cununa o purtau spre casă tinerii sau copiii care erau stopiţi cu apă pe la porţile pe unde treceau ca apoi să fie păstrată în casa dinainte, lângă icoană. Se cânta ,,Dealul Mohului, umbra snopului”, versurle vorbind despre o rivalitate între ,,sora soarelui” şi ,,sora vântului”. Iar când viile dădeau în pârg, rucărenii urcau râuri râuri spre dealurile acoperite cu viţă de vie, la ,,Cerneală” sau la ,,Dăbeni” sau în ,,Ele Bătrîne” pentru a-şi umple buţile cu struguri. Animaţia satului se muta preţ de săptămâni pe deal până la sfârşitul culesului când sărbătoreau ,,Ziua recoltei”. Din hotar în hotar, satul oferea toate cele necesare traiului excelând în cultura verzei, viei, prunelor şi a grânelor. După Sfântul Nicolae se deschidea cea mai frumoasă şi veselă parte a anului când obiceiurile erau de neoprit. În fiecare casă se auzeau frumoasele colinde ale Crăciunului si vocile irozilor. Şezătorile se organizau în mai toate casele până gerul era înghiţit complet de căldura soarelui. Ionii din sat erau ,,împuşcaţi” în zorii Sfântului Ion şi zăuriţi. Ţinutele zilnice erau atunci înlocuite cu frumoasele costume populare renumite prin tesaturile si alesăturile traditionale.
Identitatea naţională înseamnă portul tradiţional
Portul popular, indiferent din ce zonă provine, oglindeşte modul de viaţă şi nivelul artistic al satului. Putem spune fără să greşim că nu există vreun alt popor în afară de cel român care să-şi poarte istoria milenară în veşminte, în simboluri meşteşugit alese, fiecare purtând un anume înţeles, un anume mesaj şi o anume poveste. Simbolurile perpetuate de-a lungul mileniilor ne vorbesc despre soare şi stele, despre pământ şi flori, despre etape din existenţa umană a fiecărui individ sau etape din existenţa unui popor întreg, ale societăţii locale şi a stilului său de viaţă aflat în conexiune cu mediul înconjurător şi divinitate. Cum spunea Liviu Rebreanu: ,,Tradiția adevărată e singura merinde sufletească”. Aceste simboluri au fost preluate în ţesăturile specifice locului în care putem descifra hora, ca joc al celor ce sunt fraţi, descifrăm momente ale vieţii, dar şi trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile şi cum trebuie să ne raportăm la pământ şi la cer sau pur şi simplu linii şi figuri geometrice întrepătrunse cu dibăcie. Femeile locului au transmis din generaţie în generaţie arta ţesutului la război care s-a transpus în frumoasele veşminte populare sau în ţesăturile multicolore care le ornau casele. În nicio zonă a ţării parcă nu există port popular mai frumos şi mai bine păstrat precum în Țara Oltului. Găsim în elementele portului făgărăşean obiceiurile locului şi chiar firea omului. Simplitate şi robusteţe erau caracteristicile portului vechi al Ţării Oltului. Cea dintîi impresie pe care ţi-o lasă această zonă este puternica ei unitate geografică, asemănarea şi dârzenia oamenilor, căliţi în lupta cu exploatarea din trecut şi cu zgârcenia pământului. Pe zecile de râuri ce brăzdează şesul din munte spre Olt sunt aşezate satele, câte două-trei, sate surori, unul în susul şi altul în josul râului al cărui nume îl şi poartă: Arpaşul de Sus, Arpaşul de Jos, Ucea de Sus, Ucea de Jos, Viştea de Sus, Viştea de Jos, Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos etc. Altele stau faţă în faţă, tot pe acelaşi râu: Streza şi Oprea Cîrţişoara, Voivodenii Mari şi Voivodenii Mici, Berivoii Mari şi Berivoii Mici, Telechi Recea şi Vaida Recea etc. Privită de sus de pe munţi, Ţara Oltului pare o grădină minunată. ,,Costumul tradiţional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul a ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu” explică prof. Ioan Sorin Apan. (Lucia BAKI)
