,,Terra Blacorum“, întotdeauna românească. Făgărășenii de la Marea Unire

Cu o istorie care începe din neolitic, Ţara Făgăraşului a fost întotdeauna un loc în care românii au avut un loc special. Deşi au trecut prin invaziile nemiloase ale popoarelor migratoare şi stăpînirea maghiarilor, oameni de aici şi-au păstrat de-a lungul istoriei independenţa, obiceiurile şi identitatea. Conform unor istorici, Ţara Făgăraşului l-a dat şi pe Negru Vodă, cel care se presupune că a înfiinţat Ţara Românească. ,,Terra Blacorum“ cum a fost cunoscută Ţara Făgăraşului, a fost întotdeauna un loc al românilor, care au elaborat şi primul Cod Civil al României, încă din anul 1508!

Aici încă din neolitic

     Fiind populat încă din noeolitic, ţinutului cuprins între Olt şi Munţii Făgăraş a trecut prin modificări importante odată cu cucerirea Daciei de către romani (106 d. Chr.). O mare parte a populaţiei a fost evacuată la nordul rîului, iar zona închisă şi supravegheată. De-a lungul Oltului şi la nordul Ţării Făgăraşului romanii au construit castrele militare, iar urme de locuire sau doar monede din epoca romană au fost sesizate în Ţara Făgăraşului la Beclean, Făgăraş, Copăcel, Şinca Nouă şi Veneţia de Jos. După retragerea administraţiei romane, la sudul Dunării de Jos (271 d. Chr.), o parte a populaţiei evacuată revine la sudul Oltului, în Ţara Făgăraşului. După o perioadă în care populaţia se presupune că s-a retras în zonele mai înalte, în secole VIII-XI în preajma Oltului se face din nou simţită prezenţa protoromânilor şi populaţiei slavo-române. Continuitatea de existenţă a populaţiei romanizate în Ţara Făgăraşului este confirmată şi de izvoarele toponimice. Conservarea de către localnici a numelui antic al râului Olt (Alutus), într-o formă fonetică corespunzătoare legilor fonologice ale limbii române (Alt), pînă spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi transmiterea lui în secolele XI-XII populaţilor nou venite argumentează această continuitate. Prezenţa pe teritoriului Ţării Făgăraşului, dar şi în zonele sale limitrofe a unor toponime slave ca Lisa, Ungra, Breaza sau Lovnic şi conservarea lor în limba română într-o formă fonetică identică sau apropiată celor slave, demonstrează convieţuirea slavo-română din secolele X-XI în Ţara Făgăraşului.

Am ţinut ungurii la Olt

     Începînd cu secolul al X-lea, poate fi datată şi apariţia unor noi populaţii migratoare. Toponime de genul Iaşi, Avrig, Arpaş, Comăna, Porumbac sau Beşimbac (actualul Olteţ) relevă prezenţa dar şi sedentarizarea unor grupuri de alani, pecenegi şi cumani pe teritoriul Ţării Făgăraşului. Avansarea spre Carpaţii Meridionali, graniţa naturală a Transilvaniei, şi stabilirea temporară, timp de câteva decenii, a hotarelor Regatului Ungariei pe malul nordic al Oltului se produce în prima jumătate a secolului al XII-lea. Ridicarea cetăţii de pământ de la Făgăraş, pe la mijlocul secolului al XII-lea, constituie o primă etapă în procesul aservirii Ţării Făgăraşului. Ocuparea completă a teritoriului şi includerea sa în interiorul graniţelor statului maghiar s-au produs în ultima treime a veacului al XII-lea. Câteva decenii mai târziu, în primii ani ai secolului al XIII-lea, apar şi primele informaţii scrise, provenite din cancelaria regală maghiară, cu privire la realităţi istorice din cuprinsul Ţării Făgăraşului.

Coloniştii teutoni plăteau vamă românilor

     Deşi maghiarii şi-au făcut cetate la Făgăraş asta nu însemna că poporul român a fost cucerit sau s-a îndreptat spre maghiarizare sau extincţie. Un document emis de cancelaria regală maghiară înainte de 30 noiembrie 1223, care se referă la evenimente consumate în Ţara Făgăraşului în primii ani ai secolului al XIII-lea, între 1205-1206, relatează dotarea mănăstirii cisterciene Cârţa cu un domeniu, un pămînt retras autorităţii juridice a locuitorilor săi români (terra… exempta de Blaccis). Ulterioară acestor evenimente este participarea între anii 1210-1213 a unor combatanţi români şi pecenegi (Olacis… et Bissenis), proveniţi în parte din Ţara Făgăraşului, la oastea comitelui Joachim de Sibiu. O diplomă emisă de regele Andrei al II-lea al Ungariei în anul 1222 informează despre obligaţia cavalerilor teutoni, aşezaţi la Feldioara, în Ţara Bârsei, de a plăti vamă la trecerea lor prin ţara românilor (terra Blacorum).

Boierii români, adevărtaţii stăpîni ai Ţării Făgăraşului

     Invazia tătară din 1241 a bulversat şi Ţara Făgăraşului, iar un document regal din 1291 restituie lui Csák Ugrin, fost voievod al Transilvaniei în 1275-1276, moşiile Făgăraş şi Sâmbăta, dobîndite după cum susţine acesta, încă de părintele său, Posa. Instalarea acestei puternice familii în chiar inima ţarii echivalează, după părerea unor istorici, cu lichidarea, fie şi temporară, a autonomiei românilor din Ţara Făgăraşului, cel puţin sub aspect politico-administrativ, iar tradiţia istorică, acceptată ca atare de mulţi istorici, a legat de acest moment descălecatul legendarului Negru Voda în Ţara Românească. Ulterior în cadrul încercărilor de stabilizare a raporturilor dintre regalitatea maghiară şi voievzii românilor de la sud de Carpaţi, s-a decis acordarea Ţării Făgăraşului voievozilor  drept feud. Secolul dominaţiei muntene în Ţara Făgăraşului a făcut ca procesul de diferenţiere socială să se accelereze în mod semnificativ şi s-a constituit o elită formată din boieri. Domnii munteni n-au depăşit nici ei limitele intervenţilor regale din epocile anterioare, lasînd instituţiilor locale un larg cîmp de manifestare. Documentele domneşti păstrate din această perioadă se referă la danii sau la confirmări ale stapînirilor boiereşti din regiune. Faptul că Ţara Făgăraşului s-a aflat în această perioadă sub stapînirea domnilor Ţării Româneşti a făcut ca aici să se impună terminologia socială de la sud de Carpaţi: boieri şi vecini.

,,Jus valahicum“ încă din 1508

     Semnele cele mai clare şi sigure ale menţinerii autonomiei Ţarii Făgărasului în perioada domnilor munteni sînt instituţia juzilor ţării şi menţinerea unui sigiliu propriu. Un document din 1413 atestă existenţa juzilor Ţarii Făgăraşului (iudices terrae Fugrasch), a batrînilor juraţi (seniores terrae) şi a unui sigiliu (sigillum terrae Fugrasch). Arhivele Statului din Budapesta păstrează şi acum acest important monument sigilografic. Acest sigiliu nu a fost instituit de domnul Ţarii Românesti, care nu avea nici un interes să întarească autonomia instituţională a ducatului, ci exista dinainte de obţinerea feudei. Folosirea peceţii propri de către făgărăşeni, funcţionarea unor instituţii făgărăşene şi existenţa boierilor ţării, demonstrează că zona şi-a păstrat identitatea locală. După o nouă perioadă agitată în istoria Ţării Făgăraşului, ea este dăruită în bloc tezaurarului regelui maghiar, împiedicînd-se astfel dezintegrarea ei, noii stapâni substituindu-se practic domnilor munteni şi exercitând o autoritate quasisuverană. Acest tip de autonomie specifică va fi consolidat în deceniile urmatoare prin dobîndirea statutului de baronat liber. Dregătorii stapînilor domeniului vor conduce administraţia şi justiţia ţării, identificându-se astfel cu autoritatea statului. Castelanul, prefectul sau provizorul prezidează scaunul de judecată al ţării, format din cei 12 boieri juraţi. Faptul că în întregul secol al XVI-lea membrii acestui scaun sînt în exclusivitate boieri făgărăşeni dovedeşte, pe de o parte că instituţia o continuă pe cea din secolele anterioare şi pe de altă parte că nu s-au produs schimbări esenţiale din punct de vedere social şi etnic în Ţara Făgăraşului. Boierii făgărăşeni n-au fost echivalaţi pe deplin cu nobilii regatului, dar au rămas în continuare elita politică şi socială a ţării. Poziţia fermă a boierilor români a mers din 1508 până la sprijinirea lui Mihnea Voievod în redobîndirea Ţării Făgăraşului. În acest context are loc elaborarea primelor statute cunoscute ale ţării. Dincolo de articolele care privesc reglementarea raporturilor castelanilor cu locuitorii Ţării Făgăraşului, statutele au la bază, după cum se afirmă în mod explicit, obiceiurile juridice ale românilor făgărăşeni, dreptul ţării (jus valahicum), bunele şi vechile legi ale ţării. Se poate considera că statutele din 1508 reprezintă cea mai veche codificare în scris, fie şi incompletă şi modificată, a dreptului consuetudinar românesc.

Hariton Pralea, delegat la Marea Unire de la Alba Iulia

Puţini localnici ştiu că în actuala clădire a Clubului Elevilor din Făgăraş a locuit unul dintre cei şase făgărăşeni care au reprezentat comitatul Făgăraş la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Hariton Pralea era originar din Breaza, a fost doctor în Drept licenţiat la Viena şi Budapesta, avocatul tractului Şercaia şi notarul comitatului Făgăraş. Acesta a locuit în frumoasa clădire de pe vechea stradă Regală, de la nr. 41, care a fost proprietate a Bisericii Ortodoxe. Tot aici, Hariton Pralea a avut şi biroul notarial al comitatului Făgăraş. Hariton Pralea a fost desemnat de localnici să-i reprezinte la actul măreţ de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 care reprezenta pentru ei cel mai important eveniment istoric. A întregit astfel delegaţia de făgărăşeni alături de Nicolae Borzea, protopop al Făgăraşului, dr. Nicolae Şerban, avocat al Făgăraşului, dr. Octavian Vasu, avocat al Făgăraşului, Valer Comşa, preot din Copăcel, Pompiliu Dan, învăţător şi director al Şcolii din Zărneşti. Cei şase făgărăşeni de elită au fost aleşi şi în Marele Sfat Naţional Român. Nepotul avocatului Hariton Pralea care locuieşte în Braşov, Dan Octavian Dragolea, a fost cel care a relatat ziarului povestea bunicului său, avocatul Hariton Pralea.

Avocat la Şercaia

     De la instalarea lui în Şercaia, avocatul Hariton Pralea a susţinut interesele ţăranilor români din zona Făgăraşului şi s-a implicat activ în viaţa lor. Documentele vremii titrează că Hariton Pralea a înfiinţat Banca Şercăiana pentru a-i ajuta, în special, pe ţărani. Activitatea lui avocaţională la Şercaia a durat un deceniu, pînă în 1914. Atunci a fost concentrat în armata austro-ungară. După actul de la Alba Iulia, se stabileşte la Făgăraş. Şi aici lucrează ca avocat pînă la 19 iunie 1926.

Notar public la Făgăraş

     Atunci este numit ca al 2-lea notar public al judeţului. Primul notar public român a fost Liviu Pandrea, iar după decesul acestuia a fost numit Andrei Micu. Biroul de notar public şi locuinţa lui Hariton Pralea au fost în clădirea actuală a Clubului Elevilor. Din 1935 pînă în 1947, notarul Pralea a locuit pe strada Regală (azi Doamna Stanca) la nr. 41, casa fiind proprietatea bisericii ortodoxe. În activitatea sa de peste 25 de ani de notar public în Făgăraş a ajutat în special pe ţărani să îşi clarifice drepturile de proprietate asupra pămîntului obţinut prin cumpărare. Dar mai ales prin moştenire de la înaintaşi, niciodată nerefuzînd să se deplaseze oriunde în judeţ pentru a întocmi testamentele celor care nu mai puteau ajunge în oraş.

Ani grei de închisoare pentru neamul Pralea

     La 14 iulie 1928 fiica lui, Olivia, se căsătoreşte cu judecătorul Octavian Dragolea, fiul preotului ortodox Ioan Dragolea din Dumbrăveni. La 1 martie 1933 se naşte la Făgăraş fiul acestora, botezat Dan-Octavian.
Hariton Pralea a fost un pasionat vînător şi mai tîrziu pescar în apele de munte. Din neamul avocatului Hariton Pralea s-au ridicat mulţi intelectuali care s-au remarcat în viaţa zonei şi a ţării. Dintre nepoţii lui de fraţi sau veri menţionăm pe Ion Pralea, ofiţer în Sibiu, Hariton Moldovan, avocat şi publicist în Cluj, Traian Herseni, profesor universitar în Bucuresti. Noul regim instalat în ţară a creat acestei familii foarte multe dificultăţi. Toate s-au datorat activităţii politice anterioare datei de 23 august 1944. Toţi intelectualii din neamul Pralea, indiferent unde erau stabiliţi, au fost arestaţi de regimul comunist. Instanţele Republicii Populare Române i-au judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare.

Ajunge merceolog la Cicoarea din Braşov

 La 1 ianuarie 1952 s-au înfiinţat Notariatelor de Stat. Această decizie a dus la desfiinţarea tuturor notariatelor publice la sfîrşitul anului 1951. Prin urmare şi postul lui Hariton Pralea, acela de notar public la Făgăraş, s-a desfiinţat. Fostul notar, după 25 de ani de activitatea notarială, a rămas fără loc de muncă. Mai mult vechimea dobîndită nu i-a mai fost recunoscută. Şi asta pentru că noul regim a naţionalizat totul, inclusiv arhivele Caselor de Pensii a notarilor publici, fapt ce a dus la nerecunoaşterea dreptului la pensie. Rămas fără locuinţă şi fără loc de muncă este obligat să se mute, împreună cu soţia, la fiica sa în Braşov. Aici se angajează ca merceolog la intreprinderea Cicoarea.

A ajuns hornar

     Regimul comunist însă continuă să-i persecute pe intelectualii vremii care au avut vreo activitatea politică înainte de august 1944. Astfel, în noiembrie 1952 familiile Pralea şi Dragolea sînt evacuate de miliţie din Braşov şi strămutate la Dumbrăveni, în raionul Sighişoara, regiunea Stalin. Hariton Pralea avea atunci 77 de ani. A avut domiciliul forţat la Dumbrăveni din anul 1953 pînă cînd s-a stins din viaţă. Aici, este încadrat ca hornar, lucrînd ca încasator itinerant în raioanele Sighişoara, Mediaş, Tîrnăveni, pentru activitatea de hornărit timp de şase ani. Reuşeşte abia în martie 1963 să primească un ajutor social de bătrîneţe de 250 lei, pentru o vechime în cîmpul muncii de doar cinci ani. Nu i s-a luat în considerare niciodată activitatea de notar şi de avocat. În urma unei insuficienţe cardio-respiratorii decedează la 20 noiembrie 1963 în spitalul din Sighişoara. A fost îngropat după două zile în cimitirul nou din Dumbrăveni, în ziua în care a fost asasinat, în oraşul Dalas din Texas, preşedintele S.U.A., John Fitzgerald Kennedy.

Fiul preotului din Breaza, doctor în Drept

•  Hariton Pralea s-a născut în satul Breaza, la 12 septembrie 1876, fiind primul copil al preotului ortodox George Pralea şi al Elisavetei-Sara născută Herseni. A avut doi fraţi, George şi Victor, şi o soră, căsătorită ulterior Moldovan în Pojorta.
•  Urmează şcoala primară în Breaza, apoi din anul 1886 clasele I-IV la Gimnaziul de Stat Maghiar din Sibiu. Clasa a V-a a urmat-o la Gimnaziul evanghelic lutheran din Sibiu, după care clasele VI-VIII la Gimnaziul ortodox român din Braşov. În mai 1894 a absolvit gimnaziul cu calificativul foarte bine. Aici l-a avut profesor şi diriginte pe Vasile Goldiş.
•  S-a înscris apoi la Facultatea de Drept din Cluj unde a urmat cursurile. A continuat studiile la Budapesta şi Viena unde a obţinut titlul de doctor în Drept.
•  Examenul de avocat îl promovează în iunie 1904 la Târgu-Mureş.
•  Îşi deschide primul birou de avocatură la Şercaia unde s-a şi stabilit.
•  La 4 iunie 1906 se căsătoreşte cu Elisbeta Tofan, fiica profesorului Petru Tofan de la Gimnaziul greco-catolic român din Năsăud. A devenit astfel cumnat cu inginerul Florea Bogdan din Reghin, personajul titular al cărţii „Caietele locotenentului Florian” (editura Albatros-Bucureşti 1983), după 1918 prefect al judeţului Mureş. La 8 iunie 1908 i se naşte, la Şercaia, singurul lui copil, fiica Olivia.
• Nicolae Şerban, doctor în drept
  

 Avocatul Nicolae Şerban a condus delegaţia românilor făgărăşeni la Adunarea de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 cînd s-a votat Marea Unire. Era originar din Voila, satul în care s-a născut la 8 noiembrie 1858. Familia sa era recunoscută în comitatul Făgăraş ca neam de nobili. A studiat Dreptul, licenţa de doctor în Drept obţinînd-o la Viena. În timpul regimului austro-ungar este deputat în Parlamentul de la Budapesta unde i-a reprezentat pe românii din Ţara Oltului. A militat în parlamentul maghiar pentru emanciparea socială, economică, naţională şi culturală a românilor din Ardeal şi a celor din Ţara Făgăraşului. A fost apreciat pentru curajul dovedit în luptele pentru drepturile istorice ale neamului românesc din Ardeal. S-a stins din viaţă la 15 septembrie 1932 şi este înmormîntat la Făgăraş, la biserica ,,Sfîntul Nicolae“.

Borzea Nicolae de Vişti, (1856-1936), Protopop de Făgăraş

S-a născut la 8 februarie 1856 în Viştea de Jos într-o familie de ţărani liberi, boieri, avînd diplome boevonale acordate de principii Transilvaniei. Din anul 1906 pînă în 1936, cînd se stinge din viaţă, a fost protopop al oraşului Făgăraş. În 1918 face parte din delegaţia care reprezintă Ţara Făgăraşului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (19 Decembrie 1918). Este senator de Făgăraş în primul Parlament al României Mari. Este preşedintele Astrei- Despărţămîntul Făgăraş, timp de 10 ani (1912-1922). Publică lucrarea „Organizarea românilor olteni în oraşul Făgăraş din Ţara lui Negru-Vodă“ (1919) şi „Diploma Boevonală a familiei Borzea din Viştea“ (Sibiu 1905). Se stinge din viaţă în anul 1936, la vîrsta patriarhilor, 80 de ani, fiind considerat ca unul din cei mai importanţi protopopi ai Bisericii Ortodoxe din Ţara Făgăraşului.