Nu se mai vorbește astăzi despre breslele Făgărașului, asociațiile medievale care au dezvoltat urbea și împrejurimile ei. Doar la Muzeul Țării Făgărașului se mai păstrează simboluri ale breslelor făgărășene de unde mai putem afla ce rol aveau aceste asociații care au funcționat în Făgăraș. Urmașii breslei tăbăcarilor s-au hotărât să nu lase istoria breslelor să fie uitată, iar numele vechilor tăbăcari ai Făgărașului să rămână în memoria colectivă. Un monument închinat vechilor tăbăcari a fost sfințit vineri, 16 decembrie 2022, pe fosta Vale a Tăbăcarilor, acolo unde au funcționat cele mai multe bresle ale tăbăcarilor. Inițiativa edificării unui monument pentru breasla tăbăcarilor a aparținut făgărășenilor: Mircea Suciu Ioan Suciu, Gheorghe Cocan, Ioan Cherecheș, Vasile Vâja, Ionel Mihali. Pe monumentul din marnură albă sunt înscripționate numele familiilor de tăbăcari: Suciu Iosif, Constantin, Octavian, Ioan, Gheorghe, Pop, Coantă, Mândrean, Boștean, Beclerean, Muntean. Monumentul va aminti și de vechea Vale a tăbăcarilor, care astăzi, fizic, nu mai există. La dezvelirea monumentului au participat urmașii familiilor de tăbăcari, iar preoții au oficiat o slujbă religioasă.
Amintirile urmașilor tăbăcarilor
,,Bunicul meu, Beclerean Gheorghe, a fost ultimul șef al Breslei tăbăcarilor din
Făgăraș. În anii ’70, au fost confiscate, din casa familială, lada breslei, acte. În arhiva Cetății Făgărașului, aceste lucruri confiscate sunt prezentate ca ,,donații”.
Dar cel mai valoros articol era steagul breslei tăbăcarilor. Atât ca valoare spirituală, dar mai ales materială, căci pe steag erau cusuți nenumărați nasturi de aur. Fiecare membru al breslei, în momentul în care devenea meșter, trebuia să prindă, pe steag, un nasture din aur. Nasturii au dispărut în momentul confiscării steagului și al celorlalte lucruri apartinand breslei. Prin 2000, steagul, destul de ponosit, era expus în muzeu. Acum, a dispărut și de acolo. Urmașii ultimilor tăbăcari din Făgăraș, mai păstram amintirile poveștilor spuse de tații noștri despre o lume în care o afacere se pecetluia cu o strângere de mână și o țuică la cârciumă“ declara în urmă cu ani nepoata lui Beclerean Gheorghe, tăbăcar din Făgăraș. .
- ,,Bunicii mei locuiau pe Strada Tabacari la nr. 36, lângă casa fratelui
bunicului meu, Traian Boștean. Îmi mai aduc aminte că înainte să se
tragă canalizarea pe Tabaci, valea curgea prin spatele curții noastre. Cred că
era prin 1956 când s-a acoperit, și apoi mi-aduc aminte că erau ani când se
revarsa Oltul, și era apa până la genunchi iîn curte“ își amintea George nepot al breslașului Traian Boștean. - Mircea Suciu spune că păstrează uneltele de tăbăcărie, iar după ce le va restaura va organiza un muzeu al tăbăcarilor.
Breslele Făgărașului
Fãgãraşul medieval a avut întotdeauna ca ,,inimã“ Cetatea. Pe lîngã aceasta, din secolul XVI au apãrut breslele, care au contribuit enorm la ridicarea statutului aşezãrii. Pornite iniţial ca asociaţii ale meşteşugarilor de un anumit tip, breslele s-au dezvoltat, şi-au fãcut legi proprii, benefice atît material cît şi moral şi astfel, în evul mediu şi în cel tîrziu, fãgãrãşenii au avut organizaţii puternice financiar, care s-au dezvoltat în aşa mãsurã încît în anumite perioade fãceau oficiu de instituţii de credit dar şi de filantropie, fiind sprijinitoare permanente ale bisericilor, şcolilor şi aşezãmintelor culturale şi a celor nevoiaşi. Deşi la prima vedere breslele par instituţii ermetice, severe şi conservatoare, care impuneau o serie de tabu-uri, realitatea este cã pe lîngã apãrarea intereselor profesionale ale fiecãruia şi menţinerea monopolului absolut asupra produselor pe care le produceau, breslele încercau sã instituie şi sã pãstreze o anumitã conduitã moralã membrilor lor şi încurajau sau chiar constrîngeau tinerii sã frecventeze şcoala şi biserica. Pedepsele celor care nu se supuneau mergeau de la amenzi pînã la bãtaia cu lopata sau excluderea din breaslã. Muzeograful a realizat un studio intitulat ,,Breslele Fãgãrãşene“ în care a prezentat, pe baza documentelor rãmase şi a altor studii, modul în care erau organizate breslele, funcţionarea lor şi influenţa asupra societãţii. Pe lîngã faptele pur istorice, din studiu rãzbat şi multe elemente de culoare, care oferã o perspectivã fascinantã asupra vieţii fãgãrãşenilor medievali. Avînd un statut ce le permitea monopolul în comerţul fãgãrãsen, breslele au cãpãtat o putere financiarã considerabilã, reușind să se implice în dezvoltarea orasului și a zonei.
Tãbãcarii au sprijinit bisericile
Un segment important în istoria breslelor fãgãrãsene îl constituie aportul financiar pentru sprijinirea bisericilor și scolilor. În anul 1787 în sedinţa breslei tãbãcarilor se adopta o hotãrîre prin care se alocau din ladã 10 florini pentru ridicarea bisericii ortodoxe de pe uliţa Grecilor, iar pentru arhidiaconul Constantin Ivanovici suma de 4,10 florini. Este foarte probabil ca în perioada scursã pînã în anul 1807 balanţa contribuţiilor financiare ale acestei bresle sã se fi înclinat spre biserica ortodoxã, deoarece la aceastã datã mesterii greco catolici ai breslei se plîngeau Sfatului breslei ,,precum cã orice venit s-a adunat de cinstita breaslã, dintr-acei bani numai la biserica neunitã si la Beclean s-au dat, si la ceastã bisericã neunitã n-au dat.” În rãspunsul dat s-a afirmat cã ,,si mai înainte s-au dat, dar acum fiindcã la cinstita breaslã nu sînt bani, nu se poate da. Iarã de acum înainte asa s-a hotãrît cã cînd se va afla si sã va aduna, de aici înainte, cînd se va da la beserica neunitã atuncea asemnenea se va da si la beserica unitã”. În documentele breslei tãbãcarilor, se mai gãsesc disparat ajutoare acordate celor douã biserici românesti. În anul 1840 se alocã suma de 10 florini pentru înnoirea clopotului bisericii ortodoxe, iar în 1845 pentru repararea bisericilor ortodoxe si greco catolice din Fãgãras si a celei ortodoxe din Beclean se acordau cîte 100 de florini de fiecare. De-a lungul vremii au fost acordate ajutoare bãnesti si altor biserici din oras, precum catolice si evanghelice si chiar si unor biserici mai îndepãrtate ca Sas Ticuș (Ticușul sãsesc).
Bani pentru scoli, drumuri si arme
Tot breasla tãbãcarilor s-a situat în prim plan și în privinţa binefacerilor pe seama școlilor românești din Fãgãraș, înfiinţînd în anul 1848 un ,,fond scolastic” din care urmau a fi plãtite salarile celor doi învãţãtori. În ianuarie 1852 fondul școlar creat de tãbãcari ajungea la suma de 1.000 de florini. Ajutoarele tãbãcarilor nu s-au rezumat doar la sprijinirea bisericilor și scolilor si au atins si alte destinaţii. Astfel în 1829 se acordã 223 de florini pentru pavarea drumurilor si alte sume pentru ajutorarea sãracilor si a victimelor incendiilor, legarea unui ohtioh pentru biserica greco catolicã (1834), suportarea cheltuielilor de judecatã în procesul cu evreii din 1834, intenţia fiind aceea de a-i scoate din Fãgãraș, cumpãrarea presei românești, repararea unor fîntîni si chiar achiziţionarea de arme pentru revoluţionarii români între anii 1848-1849.
Conflicte dese între tãbãcari si cismari
Încã din secolul al XVII-lea, între diferitele bresle fãgãrãsene și breslele din alte orașe ardelene, în special Sibiul, apar o serie de conflicte, în special pe probleme economice. Astfel, în anul 1643, izbucnea un conflict între cismarii și tãbãcarii fãgãrãseni pe seama dreptului la argãsit și colorat piei, fiecare parte cerînd exclusivitate. Breasla cismarilor se opunea îndîrjit ca si noua breaslã a tãbãcarilor sã beneficieze de drepturile mai sus amintite, situaţie care a dus ca acest litigiu sã fie discutat în sedinţa Scaunului Superior de judecatã din data de 8 iulie 1643, condusã de cãpitanul suprem al Cetãţii si districtului Fãgãrasului, Ioan Kemeny. Judecãtorii au decis cã ,,practicarea muncii tãbãcarilor stã exclusiv din producerea pieilor și vopsitul lor, care dacã sunt opriţi de la cumpãrarea lor, n-ar putea nicidecum sã-si menţinã viaţa, strãcãciunea ar fi însã pãgubitoare locului acestuia si graţiosului nostru domn (Gh. Racoczy I)”. Astfel au cerut celor douã pãrţi sã cadã la o înţelegere si au dat o hotãrîre prin care si unii si ceilalţi erau liberi sã cumpere piei pentru vopsit si argãsit. Conflictul dintre tãbãcari si cismari a mai avut un episod consemnat în acte. În anul 1652, mesterii tãbãcari au confiscat pieile unui cismar, invocînd în faţa scaunului de judecatã faptul cã mesterul cismar n-ar fi avut dreptul sã tãbãceascã pieile deoarece nu se pricepea la aceastã activitate. Judecãtorii le-au dat însã dreptate cismarilor si tãbãcarii au fost nevoiţi sã restituie pieile confiscate.
Incendiul care a învrãjbit breslele
Cel mai mare conflict între breslele fãgãrãsene a avut loc însã la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, în anul 1794, din pricina bolţilor (magazinelor) de vînzare. În urmã cu cîţiva ani izbucnise un mare incendiu care a distrus prãvãliile ale aproape tuturor breslelor. Parohia reformatã era cea care avea privilegiul administrãrii tuturor tîrgurilor din oras si dupã incendiu a construit o singurã halã, în care sã îsi vîndã marfa toţi mesterii breslasi. Din acest motiv, cismarii si-au stricat bolta cea veche, care avea însã un acoperis comun cu cea a tãbãcarilor, silindu-i astfel si pe acestia sã îsi strice prãvãlia. Aceastã situaţie i-a fãcut pe tãbãcari sã supere pe confraţii cismari dar si pe parohia reformatã. Tãbãcarii au hotãrît sã nu-si mai aducã pieile spre vînzare în Piaţa Fãgãrasului, acţiune care ar fi lezat interesele cismarilor, care nu ar mai fi avut de unde sã își cumpere materialele necesare mestesugului lor. Situaţia fiind fãrã iesire, cismarii i-au reclamat pe tãbãcari la autoritãţiile civile locale, cerînd sã le dea voie sã aducã alţi mesteri tãbãcari, din afara orașului, care sã le prelucreze pieile, sau chiar sã le fie lor îngãduit sã practice acest mestesug. În consecinţã, autoritãţiile i-au obligat pe tãbãcari sã îsi aducã în continuare marfa în piaţa fãgãrãseanã, ameninţîndu-i cu retragearea definitivã a privilegiului de funcţionare.
Conflictul ,,opincilor pãroase” de la Beclean
Tot tãbãcarii au fost principalii protagonisti ai unui alt conflict interbreslaș, la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. De aceastã datã s-au certat cu mãcelarii în privinţa dreptului de a tãia animale. Şi asta deoarece tãlparii si negustorii din Beclean produceau și comercializau asa numitele ,,opinci pãroase”, folosind pielea hoiturilor de animale. Tãbãcarii din Fãgãras, pentru a înlãtura acest sacrilegiu, s-au oferit sã cumpere toate pieile de animale de la mãcelari, indiferent de calitatea lor, și sã punã în vînzare opinci de bunã calitatate si în cantitãţi îndestulãtoare. Cererea lor nu a fost rezolvatã, desi a fost luatã spre cercetare de comitele suprem al Fãgãrașului.
Tãbãcarii fãgãrãseni, persecutaţi de sasi
Un conflict mult mai puternic care a avut si conotaţii interetnice a fost cel al tãbãcarilor români fãgãrãseni cu tãbãcarii sasi din Sibiu. Fruntasii politici ai sasilor din Sibiu au avut intenţia în anul 1710 sã înfiinţeze o companie comercialã care sã dobîndeascã monopolul asupra comerţului din Ardeal, fapt care ar fi însemnat excluderea totalã din orasele asa zis sãsesti a negustorilor români, armeni, greci, evrei si bulgari. Tãbãcarii sasi din Sibiu s-au înţeles cu cei din Sighișoara și Mediaș sã porneascã o acţiune de excludere a tãbãcarilor fãgãrãseni din ,,Fundus regius”. Drept urmare fãgãrãșenii au fost supuși unui șir lung de șicanãri, ameninţãri și daune, fapt care a dus la cererea unei anchete guvernamentale. Ancheta s-a desfãșurat însã foarte lent, iar verdictul, favorabil fãgãrãșenilor, a fost ignorat de sași, care au continuat persecuţiile. Abia în anul 1749, cele douã pãrţi s-au împãcat, cînd sibienii au dat 90 de florini fãgãrãșenilor pentru acoperirea pagubelor, iar acestia s-au angajat sã-și retragã toate procesele intentate sibienilor.
Monopol pe vopseaua galbenã
Pe lîngã monopolul asupra pieilor, tãbãcarii aveau exclusivitate şi la vopsele. ,,Afarã de meşterii tãbãcari, sã nu fie iertat nici unui orãşean sau om de rînd a cumpãra şi pãstra culori care se ţin de meşteşugul tãbãcãriei, adecã scumpie, culoare galbenã, roşie, rãdãcinã neagrã, caraboi, culori turceşti, muguri de arin şi altele, sub pedeapsa confiscãrii” . Procurarea materiilor prime de cãtre tãbãcari, în special a pieilor crude se putea realiza de oriunde din Transilvania, dar şi de dincolo de munţi, din Ţara Româneascã, însã numai de la negustorii îndreptãţiţi sã facã un astfel de comerţ. Meşterul care cumpãra piei de la alţi negustori în afara acelora cu care breasla avea relaţii permanente, era pedepsit automat, iar marfa îi era confiscatã şi împãrţitã la ceilalţi meşteri. În acest sens s-a pãstrat o însemnare, purtînd data de 8 iunie 1816 în care Neculae lui Iacob Mîndreanu a fost judecat de breslã pentru cã a cumprat piei de la alţi meşteri ,,care-s precupeţi” şi înconsecinţã a fost pedepsit ,,sã-şi ia 6 lopãţi”.
Valea Tãbãcarilor
Apa era de o importanţã vitalã pentru meşterii tãbãcari deoarece era folositã la înmuiatul şi spãlatul pieilor. La începuturile breslei, nu exista niciun fir de apã în apropierea cartierului tãbãcarilor, iar aceştia s-au vãzut nevoiţi sã devieze o parte din rîul Berivoi înspre est, numind acest pîrîu Valea Tãbãcarilor. Fiind prea puţin adînc, la venirea ploilor mari sau a dezgheţurilor, de multe ori acesta se revarsã în afara mãtcii, fiind astfel necesare însemnate fonduri pentru întreţinerea şi repararea vãii.
Simbolurile breslelor
Ca regulã generalã și comunã a tuturor breslelor, simbolurile sunt reprezentate prin ladã, tabla de convocare, sigiliul și ulterior steagul. Lãzile erau primul obiect pe care o breaslã îl achiziţiona. În aceasta se pãstrau diploma (privilegiul), contractele și fondurile bãnești. Lãzile erau invariabil construite din lemn, de oricare esenţã cu forme dreptunghiulare și dimensiuni diferite. Deși lãzile breslelor sãsești diferã în mare mãsurã de cele românești, toate au cam aceleași caracteristici esenţiale. Aveau douã încãperi suprapuse, bazã dreptunghiularã și capac în formã de prismã, ornamentaţie cu însemnele proprii, lucratã prin sculptare sau incrustaţie. Lada se deschidea în mod solemn la adunãrile generale ale breslei și rãmînea așa pe toatã durata sedinţei. Tabla de convocare, un alt simbol important al breslelor, era pãstratã întotdeauna în casa breslei fiind scoasã numai atunci cînd se ţineau sedinţe ordinare sau extraordinare. De regulã acestea erau din lemn, însã în secolul al XIX-lea apar si cele fabricate din metale usoare. Decorul acestora era obţinut prin pictare sculptare și batere la cald. Sigiliile aveau imprimate însemnele breslei respective si erau confecţionarte din metal, pentru aplicarea pe cearã. Toate actele emise de breslã trebuiau sã fie întãrite prin aplicarea sigiliului.
Au intrat în declin
Începînd cu mijlocul secolului XIX, breslele fãgãrãşene încep sã intre în declin. Industrializarea şi un set de legi care interziceau monopolul au fãcut ca mulţi dintre meşteri sã emigreze, iar cei rãmaşi şi-au redus considerabil activitatea. În secolul XX, cei care au rãmas puternici şi-au înfiinţat fabrici, iar dupã venirea regimului comunist, meşterii au fost în mare lor majoritate absorbiţi în noile structuri. În termen de trei luni toate breslele au fost desfiinţate, avînd posibilitatea însã de a se transforma în asociaţii profesionale, care-şi puteau pãstra patrimoniul. Breslele fãgãrãşene au reacţionat cu destulã întîrziere, iar tãbãcarii s-au întrunit în 1879 într-o nouã asociaţie ce purta denumirea de ,,Reuniunea argãsitorilor români din Fãgãraş”. Aceastã asociaţie avea un caracter preponderent social economic, prin statute hotãrîndu-se ca toţi membrii sãi sã se bucure de avantajele vînzãrii, înfiinţînd un magazin pentru pãstrarea pieilor brute din care sã cumpere numai meşterii tãbãcari şi un magazin pentru vînzarea pieilor prelucrate. Între scopurile asociaţiei se mai afla şi sprijinirea ucenicilor şi ajutorarea tuturor instituţiilor care susţineau înaintarea comerţului.
Îndemnaţi la agriculturã
În urma aplicãrii acestor legi succesive, breslele au trecut printr-o perioadã de depopulare. Datoritã activitãţii industriale scãzute şi a rãzboiului vamal dintre Austro Ungaria şi România mulţi meseriaşi s-au vãzut nevoiţi sã pãrãseascã Fãgãraşul şi odatã cu ei a emigrat şi o mare parte a mîinii de lucru. Tot ca urmare a acestor legi, zona Fãgãraşului s-a confruntat cu alte douã efecte pãguboase. În primul rînd scoatere ei din ,,vechile şi fireştile sale raporturi în Ţara Româneascã şi îndrumarea exclusiv spre agriculturã, îndrumare care nu îi prieşte deloc”. Toate acestea au condus inevitabil la slãbirea dezvoltãrii tãbãcãritului şi a altor industrii, acestea nemaiputînd aduce materii prime din Ţara Româneascã, fiind tãiat astfel şi debuşeul industrei regionale.
Rãmãşiţele breslelor
Într-un tablou general al meşterilor-patroni pe anul 1935, publicat de Alexandru Bãrbat, gãsim urmãtoarea situaţie: 24 tãbãcari, toţi români, 73 de cismari şi pantofari din care 33 români, 11 saşi, 28 unguri şi un evreu, 3 tãlpari din care un român şi doi saşi, 2 curelari unguri, 10 cojocari din care 2 români şi 5 unguri , 2 blãnari, din care unul român şi celãlalt ungur, 6 pãlãrieri saşi, 7 lemnari din care doi români şi 5 unguri, 12 rotari din care 5 români, 3 saşi şi 4 unguri, 7 dogari români, 13 fierari din care 5 români, 1 sas, şi 7 unguri, 21 de croitori din care 13 români, 2 saşi, 4 unguri şi 2 evrei, un funar ungur şi 9 mãcelari din care unul român şi restul saşi. În privinţa fabricilor destinate meşteşugurilor de mai sus, pentru perioada 1918-1945 întîlnim cîteva destul de puternice: pantofãria J Welther, croitoria ,,Ioan Pãiş“, fabrica de pãlãrii ,,Gh Ghimbãşanu and co“, cojocãria şi blãnãria ,,Arnold Reiss”, lãcãtuşeria ,,Gheorghe Vlad”, curelãria ,,M Preuss“ ş. a. (Lucia BAKI)
