Pe urmele Mântuitorului Iisus. Moștenirea Cinei celei de Taină

Biserica este trupul lui Hristos prelungit în umanitate de-a lungul istoriei, pentru aceasta trebuie să înțelegem că ea se bazează pe cea mai scumpă moștenire a sa: însuși trupul și sângele lui Iisus Hristos, iar Liturghia- centrul vieții creștine, este legată indisolubil de acest aspect. Pentru creștinul tradițional nu există viață în afara Sfintei Euharistii, adică Împărtășania- trupul și sângele Domnului, iar pentru a se face vrednic de această moștenire a Bisericii primare, el trebuie să treacă printr-o altă purificare, și anume scaunul de spovadă, Sfânta Spovedanie. Vom insista mai încolo însă în legătură cu aceste lucruri.

Pesah

În ebraică înseamnă ,,trecere” și comemorează eliberarea evreilor din robia Egiptului prin Moise, adică paștele evreiesc de care se va lega paștele creștin și ,,Noul Legământ”. Pentru a înțelege acest lucru trebuie să facem o incursiune în istorie. ,,Pentru a înțelege gesturile lui Iisus la Cina cea de Taină, în contextul iudaic de atunci- explică Brant Pitre- este important ca, mai întâi, să studiem cum arată Paștele în Scriptură. Deși este menționat de multe ori în paginile Bibliei, cea mai importantă descriere a lui se găsește în Exod 12. Acolo nu doar se relatează ce s-a întâmplat în noaptea primului Paște, ci se dau și instrucțiuni amănunțite despre cum trebuie să țină poporul lui Israel această sărbătoare. Din acea noapte începând, până în vremea lui Iisus (și după), Paștele avea să fie celebrat în fiecare primăvară ca ,,o zi de aducere aminte”, o rânduială care trebuie îndeplinită ,,veșnic” (Exod 12,14). Cu alte cuvinte, Cartea Exodului nu doar povestește ce s-a întâmplat în acea noapte de Paște. Ea înfățișează și liturghia pascală- ritualul de jertfă- ce trebuia împlinit de poporul evreu în acea primă noapte și totdeauna. Această liturghie biblică de Paște este importantă, căci fixează cadrul pentru dezvoltări ulterioare în tradiția iudaică, precum și ce avea să facă Iisus la Cina cea de taină”. (Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă) Nu putem vorbi despre gesturile pe care le-a făcut Iisus în timpul Cinei celei de Taină fără a face o incursiune în istoria lui Israel cu privire la sărbătoarea pascală.

Etapele Jertfei pascale

Pasul 1

,,Prima etapă a jertfei pascale era ca fiecare bărbat să-și aleagă un miel fără meteahnă, de parte bărbătească, de un an, spre a-l aduce jertfă pentru familia sa…Această ultimă caracteristică însemna că nu era destul să fie un miel. Trebuia să nu aibă niciun cusur. Mielul nu putea fi nicidecum schilod, șchiop sau bolnav. Trebuia să fie desăvârșit”. (Brant Pitre) Textul biblic este acesta: ,,Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului. Vorbește deci la toată obștea fiilor lui Israel și le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-și ia fiecare din capii familiei un miel: câte un miel de familie să luați fiecare. Iar dacă vor fi puțini în familie, încât să nu fie de ajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: numărați-vă la un miel atâția cât pot să-l mănânce. Mielul să fie de un an, parte bărbătească și fără meteahnă, și să luați sau un miel, sau un ied”. (Ieșirea 12, 2-5)

Pasul 2

,,Al doilea pas era ca tatăl din fiecare familie să jertfească mielul. Jertfirea avea loc în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, primăvara, prin martie-aprilie” explică Brant Pitre bazându-se pe următorul text scripturistic: ,,Să-l țineți până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia și atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l junghie către seară”. (Ieșirea 12,6). Trebuie să subliniem aici- spune Pitre- că jertfirea mielului era o acțiune specific preoțească. Deși cititorii moderni uită uneori aceasta, în vechiul Israel doar preotul putea aduce o jertfă de sânge. Acest lucru îl făceau preoții: ei erau oameni puși deoparte pentru a oficia cultul prin jertfe. E important pentru noi fiindcă, la vremea exodului din Egipt, dreptul preoțesc de a aduce jertfă aparținea tuturor celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Toate cele douăsprezece triburi erau chemate să fie ,,împărăție de preoți” (Exod 19,6). La vremea Exodului, în Israel era ceea ce s-ar putea numi ,,preoția firească” a taților și a fiilor, astfel încât ,,tot bărbatul” (Exod 12,3) acționa ca preot peste casa sa, alegând și jertfind mielul de Paște. Mai târziu, privilegiul de a aduce jertfe avea să le fie luat celor unsprezece triburi și dat unuia singur: tribul lui Levi. Aceasta s-a petrecut când majoritatea triburilor lui Israel au căzut în idolatrie și s-au închinat Vițelului de Aur…În urma acestui tragic eveniment, cei din tribul lui Levi au fost ,,hirotoniți” pentru cultul preoțesc al Dumnezeului lui Israel, fiindcă numai ei au răspuns chemării lui Moise de a se lepăda de idolatrie și de a veni de partea Domnului (Exod 32,39). Din acel punct al istoriei lui Israel și până în vremea lui Iisus, doar lor le era îngăduită slujirea preoțească la Templu spre a aduce jertfe de sânge”.

Pasul 3

,,Să ia din sângele lui și să ungă amândoi ușorii și pragul cel de sus al ușii casei unde au să-l mănânce” indică textul biblic de la Ieșirea 12,7. ,,Al treilea pas la jertfa de Paște era să ungă porțile tuturor israeliților cu sângele mielului, ca semn vizibil al jertfei aduse. Deși Cartea Exodului nu spune explicit cum era ucis mielul, în vechiul Israel metoda obișnuită de sacrificare era tăierea gâtului animalului și scurgerea sângelui într-un vas sfânt. Preotul ducea apoi sângele la altar și îl vărsa ca jertfă. Această practică părea să stea îndărătul poruncilor mai amănunțite ale lui Moise privind sângele mielului”. Acest lucru este descris în Cartea Ieșirii, sau a Exodului, capitolul 12, versetele 21-23. ,,Apoi a chemat Moise pe toți bătrânii fiilor lui Israel și le-a zis: Mergeți și vă luați miei după familiile voastre și junghiați Paștile. După aceea să luați un mănunchi de isop și, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, iar voi să nu ieșiți niciunul din casă până dimineața. Căci are să treacă Domnul să lovească Egiptul, și văzând sângele de pe pragul de sus și de pe cei doi ușori, Domnul nu va trece pe lângă ușă și nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre, ca să vă lovească”. ,,Trei lucruri merită observate aici. Mai întâi, sângele mielului trebuia vărsat într-un lighean. Ciudat, deși cuvântul ebraic poate desemna un  lighean de folosință obișnuită (saph), în contexte sacrificiale el este, mai ales, un termen tehnic pentru un vas sacru, cum ar fi ,,ligheanele (siphot) de argint” folosite la Templu (2 Regi 12,14) pentru ofrande lichide- sânge, apă sau vin. În al doilea rând, cu sângele mielului trebuiau unse părțile din lemn- ușorii și pragul de sus de la ușile fiecărei case evreiești, probabil fiindcă sângele pătează lemnul. În felul acesta, sângele mielului avea să funcționeze ca semn exterior permanent al jertfei împlinite, astfel încât îngerul nimicitor (și oricine altcineva se întâmpla să treacă pe acolo) să poată vedea cine adusese jertfa și cine nu. În al treilea rând, în sfârșit, întreg acest ritual era săvârșit folosind o ramură de ,,isop”, o plantă tare, sârmoasă, ce se găsește în Orientul Apropiat, ale cărei inflorescențe și frunze absorb bine lichidul, ceea ce le făcea să fie instrumentul perfect pentru a unge cu sângele mielului ușorii ușilor. Cum vom vedea mai târziu, isopul, sângele și lemnul aveau să reapară laolaltă la Paștele lui Iisus. La acest moment, principalul este că scopul final al jertfei de Paște- precum și efectul ei ultim- era scăparea de moarte prin sângele mielului. Nu era orice fel de jertfă, ci o jertfă care avea puterea de a te scăpa de moarte” spune Brant Pitre.

Pasul 4

,,Și să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă și cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncați nefript de-ajuns sau fiert în apă, ci să mâncați totul fript bine pe foc, și capul cu picioarele și măruntaiele. Să nu lăsați din el pe a doua zi și oasele lui să nu le zdrobiți. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeți în foc. Să-l mâncați însă așa: să aveți coapsele încinse, încălțămintea în picioare și toiegele în mâinile voastre; și să-l mâncați cu grabă, căci este Paștile Domnului. În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului și voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor și al dobitoacelor, și voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul”. (Ieșirea 12, 8-12) Acesta este cel de-al patrulea pas al jertfei pascale la evrei. ,,Al patrulea pas al jertfei de Paște este, în mod curios, cel mai adesea uitat. Și, totuși, se poate susține că e cel mai important pentru a înțelege gesturile lui Iisus la Cina cea de pe urmă. După ce mielul era ucis și sângele lui vărsat și folosit la ungerea ușorilor caselor, israeliții mâncau mielul. Iarăși, deși această parte a Paștelui este uneori, umbrită de actul dramatic și memorabil al ungerii cu sânge, ea era, în fapt, la fel, dacă nu chiar mai importantă. De exemplu, dacă unei anumite familii de evrei nu i-ar fi plăcut gustul cărnii de miel, ce s-ar fi întâmplat? Dacă ar fi luat mielul, l-ar fi sacrificat, ar fi uns ușa cu sângele lui, dar nu l-ar fi mâncat, care ar fi fost rezultatul? Cartea Exodului nu spune. Dar s-ar putea bănui că la trezire, în dimineața următoare, fiul întâi-născut ar fi fost mort. Căci, după cum știa orice evreu din Antichitate, jertfa pascală nu se încheia cu moartea mielului, ci cu mâncarea cărnii lui. De cinci ori afirmă Biblia că trebuie ,,să mănânce” mielul; de cinci ori subliniază ospățul sacrificial. Paștele nu se încheia cu moartea victimei, ci cu un soi de ,,comuniune”- mâncând carnea jertfei ucise pentru tine. Și așa făceau israeliții. Mâncau ,,carnea” mielului de Paște chiar în seara în care era sacrificat, frigându-l și consumându-l cu pâine nedospită și cu ierburi amare. Prezența ,,pâinii nedospite”  (ebr. Mațah) semnifica graba cu care au plecat din Egipt; nu era timp să fie lăsată la dospit. În tradiția iudaică mai târzie, ierburile amare au ajuns să simbolizeze suferințele îndurate de Israel în Egipt. Cât despre miel, el nu putea fi mâncat crud sau fiert, nici nu putea fi tăiat în bucăți. Trebuia să fie străpuns cu vergele de lemn, fript întreg deasupra focului și mâncat în acea noapte, nelăsându-se nimic până dimineața. După cum au sugerat unii cercetători, Paștele pare să fi fost un fel anume de jertfă, cunoscut ca ,,ofrandă de aducere de mulțumire”, în ebraică, jertfă de todah (vezi Leviticul7, 11 și urm.). Era un gest de aducere de mulțumire pentru salvarea de la moarte. În sfârșit, mai merită să observăm că, după cum o arată Exodul, Paștele nu era o ,,masă deschisă”, ci o sărbătoare de legământ. Numai israeliții puteau mânca din ea. Orice ,,străin” – adică neisraelit- care voia să mănânce din carnea mielului trebuia, mai întâi, să fie tăiat împrejur și să devină membru al poporului lui Israel…Cu alte cuvinte, nu era o masă obișnuită, ci un ritual sacru de familie. Doar membrii familiei legământului cu Dumnezeu puteau lua parte la ea”. (Brant Pitre)

Pasul 5

,,Ziua aceea să fie spre pomenire și să prăznuiți într-însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam; ca așezare veșnică s-o prăznuiți” (Ieșirea 12,14) ,,Pasul al cincilea și ultimul nu era de fel cel mai puțin semnificativ. Încă de la început, jertfa de Paște nu a fost menită să fie o sărbătoare ținută o singură dată. A fost instituită ca zi de aducere aminte, ca celebrare anuală care să fie ținută de Israel în veci. Aici vedem că pasul final era repetarea liturghiei pascale. An de an, primăvara, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, Israel avea să celebreze această ,,zi de aducere aminte” în cinstea izbăvirii săvârșite pentru ei de Dumnezeu prin mâinile lui Moise” explică Brant Pitre. Vom aprofunda în numărul următor, mai departe, diferența în care evreii din timpul lui Iisus sărbătoreau Paștile față de ritualul inițial și modul de a aborda corect, din punct de vedere istoric, mistic, liturgic și total moștenirea Cinei celei de Taină, fără de care viața creștinului nu ar avea niciun sens. (Ștefan BOTORAN)