Rosa este din Făgăraș și își duce traiul în Germania pentru a putea, spune ea, strânge niște bani cu care să-și ducă bătrânețea mai ușor când va reveni în țară. Rosa are 75 de ani, iar în Germania a ajuns să cerșească. În fiecare iarnă, Rosa pleacă din România și ajunge în Köln, unde cerșește pe stradă. Spune că nu a ales acest drum din comoditate sau lipsă de demnitate, ci din pură necesitate. Pentru ea, alternativa ar fi fost foamea și frigul în țara natală. Acum cerșește în Germania ca să poată trăi în România. Povestea ei a fost relatată sub un nume schimbat de publicația germană Express. „Acolo nu mai ai viitor. Nu e dor de casă când știi că nu ai cu ce trăi”, spune femeia, cu o luciditate care doare.
Situația Rosei s-a prăbușit definitiv în 2020, după moartea soțului. El fusese sprijinul familiei, muncind ocazional pentru a asigura strictul necesar. După dispariția lui, femeia nu a mai avut bani nici pentru încălzirea locuinței, iarna devenind un pericol real. Una dintre fiicele sale, stabilită la Köln, a adus-o în Germania, sperând că o va putea ajuta. Rosa a încercat să muncească, însă vârsta și problemele de sănătate au făcut imposibilă continuarea. „Munca era prea grea pentru mine. Nu am rezistat fizic”, mărturisește ea.
Fără alte opțiuni, Rosa a privit într-o zi oamenii care cerșeau în centrul orașului și a înțeles că aceea era singura cale de supraviețuire, scrie express.de. Cu o pernă pentru genunchi și un pahar de carton, s-a așezat pe stradă. „Prima zi a fost groaznică. Mi-a fost rușine, am plâns”, spune ea. Dar a fost și ziua în care a realizat că poate trăi de pe o zi pe alta. De atunci, aproximativ patru luni pe an, Rosa stă zilnic în același loc de pe Schildergasse, una dintre cele mai circulate artere comerciale din Köln. Câștigă între 7 și 35 de euro pe zi, bani din care își plătește mâncarea, o chirie modestă și reușește să pună deoparte circa 50 de euro pe lună, pe care îi duce înapoi în România. „Fără ei, nu aș putea trăi acolo”, spune femeia.
Viața Rosei în Germania este una solitară și invizibilă. Nu solicită ajutor social și evită atenția autorităților. În afară de fiica ei și de o cunoștință care o găzduiește, nu are pe nimeni. Cu toate acestea, spune că mulți oameni din Köln sunt binevoitori. „Unii nu dau bani, dar îmi aduc mâncare sau haine.” O femeie a devenit sprijinul ei constant: „Este ca un înger pentru mine. Îmi aduce medicamente pentru diabet.”
Povestea Rosei nu este o excepție, ci simptomul unei drame mai largi. Mii de vârstnici români ajung să supraviețuiască din mila trecătorilor, în afara granițelor, pentru a-și putea permite o bătrânețe minim decentă acasă. Este drama unei generații care, după o viață de muncă, nu mai găsește protecție în propria țară și este nevoită să aleagă între demnitate și supraviețuire.
