Publicat marţi, 12 Ianuarie 2016
De fiecare dată, pe 15 ianuarie numărăm câţi ani s-au scurs din 1850, când a venit pe lume cel ce va deveni, prin vreme, ,,poetul naţional al românilor” şi simbol al culturii noastre, în ansamblu. Anii au creat în jurul vieţii şi operei neasemuitului ,,Luceafăr” o adevărată aureolă, căreia noi, toţi, suntem chemaţi să-i sporim strălucirea prin studiul şi cunoaşterea scrierilor ivite sub pana geniului eminescian. Nu greşim dacă îl privim pe Eminescu ca pe un mit, o persoană legendară în care Creatorul Suprem a sintetizat virtuţile întregului neam, spre a fi temelie în faţa furtunilor istoriei.
Într-o asemenea viziune mitică îl evocă pe poet un poem de Geo Bogza, intitulat ,,Basm”. Poemul ne întoarce într-un trecut legendar, când, în lumile nu de mult create, Dumnezeu cobora, împreună cu Sfântul Petru, ca să vadă starea şi comportarea oamenilor făuriţi ,,după chipul şi asemănarea sa”. Ambii luau înfăţişarea a doi bătrâni, pribegi în locurile acelea. Astfel, o toamnă rece şi ploioasă i-a prins pe drum şi abia pe înnoptat au zărit o luminiţă în depărtare. Era o casă de la marginea satului, unde au bătut la poarta acelor oameni pregătiţi de culcare. Văzându-i amărâţi, tatăl a potolit zarva copiilor, a poruncit nevestei să înteţească focul, să pună ceaunul pentru a găti cina cuvenită oaspeţilor picaţi pe neaşteptate. Apoi le-a pregătit aşternuturile curate să se odihnească peste noapte, în odaia de dinainte, unde mirosea a busuioc şi mere proaspăt culese. Dimineaţa i-a aşezat din nou la masa lor şi, înţelegând că mai au mult de mers, le-au pus în traistă merindele trebuitoare unor drumeţi aşa de străini. Gospodarii le-au urat drum bun, spunându-le să nu-i ocolească, dacă se va mai întâmpla să pribegească pe acolo. Depărtându-se, după un timp, Sf. Petru îl roagă pe Dumnezeu să dăruiască ceva acelor gazde, pentru bunătatea şi omenia dovedite. ,,Nu am ce să le ofer, Sfinte Petre, că ei nu sunt lipsiţi de niciunul din bunurile trebuitoare ale existenţei lor. Ba, trăiesc îndestulător, încât avuţia lor dăruiesc şi altora. Însă avuţia lor cea mai mare, nu este ceea ce se vede, ci sufletul”. ,,Atunci, fă Doamne, un miracol ca aceşti oameni să-şi poată vedea odată sufletul. Aşa cum vedem noi acum plopii aceia din zare!” Dumnezeu a ascultat ruga sfântului, privind încă o dată gânditor la satul pierdut în zare. După voia Celui de Sus s-a întâmplat ca, după mai multe generaţii, din neamul acelor oameni să se nască un prunc, binecuvîntat cu numele de Mihai Eminescu. (Prof. Liviu IOANI)
