Cartea Ieșirii sau a Exodului urmărește traseul ieșirii evreilor din Egipt sub comanda lui Moise. Copil găsit în împrejurări obscure, adoptat de familia regală, devenit prinț apoi, ulterior, refugiat pentru că nu și-a uitat apartenența la poporul în sânul căruia s-a născut, Moise rămâne un reper de care amintește și Iisus Hristos- legea, dar și apariția lui alături de Ilie în episodul Schimbării la Față. ,,Și după șase zile, Iisus i-a luat pe Petru și pe Iacob și pe Ioan, fratele acestuia, și i-a dus pe un munte înalt, ei între ei. Și S-a schimbat la față înaintea lor; și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele I s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie li s-au arătat vorbind cu El. Și răspunzând Petru, I-a zis lui Iisus: <<Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și una lui Ilie>>. În timp ce El încă vorbea, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei; și iată un glas din nor, zicând: <<Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta să ascultați!”. Și auzind, ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au înspăimântat foarte. Și Iisus a venit la ei și, atingându-i, le-a zis: <<Ridicați-vă și nu vă temeți!>> Și ridicându-și ei ochii, nu au văzut pe nimeni, ci doar pe Iisus. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: ,,Vedenia aceasta să n-o spuneți nimănui până când Fiul Omului va învia din morți>> ” (Matei 17, 1-9)
Povestea lui Moise
Moise este un personaj cheie în iudaism și creștinism dar este important chiar și în islamism, cele trei religii monoteiste. Iisus Hristos s-a raportat în repetate rânduri la ,,Lege”, ori legea a fost dată prin Moise iar întâlnirea dintre cei trei relatată în Noul Testament este revelatorie. Moise a fost marele lider al poporului evreu dar și legislatorul prin excelență care a dat cele 10 porunci, adică Legea ce a intrat mai târziu în tradiția rabinică dar și în creștinism configurând civilizația occidentală și nu numai. Numele ,,Mosheh„ are origine egipteană și s-ar traduce ,,copil scos din apă” printr-un joc de cuvinte. ,,Ca să-și salveze noul născut de parte bărbătească care urma să fie ucis împreună cu toți ceilalți noi născuți de parte bărbătească ai evreilor în urma decretului lui Faraon, mama lui Moise și-a așezat copilașul într-un coșuleț de trestie uns cu smoală, l-a pus pe malul apei în stufăriș și a pus-o pe sora lui, Miriam, să-l păzească. Curând la râu a sosit una din fiicele lui Faraon ca să se scalde împreună cu slujnicele ei, a găsit copilul și i s-a făcut milă de el. Discretă, Miriam s-a oferit să-i găsească o doică pentru copil (de fapt, pe mama lui) și așa s-a întâmplat ca viața lui Moise să fie salvată. Când doica l-a înțărcat el a fost dat <<mamei> sale adoptive, prințesei egiptene (Exod 2: 1-10). Nu ni se dă niciun detaliu la perioada care a urmat până când Moise a ajuns adult în societatea de la curtea Faraonului Egiptului, dar în perioada Noii Împărății, în situația lui de băiat la curtea împărătească, el nu a putut evita să nu primească o educație <<înțelepciune a egiptenilor>> pe care i-o atribuie Ștefan (Fapt. 7:22).
Viața lui Moise în casa faraonului
Cunoștințele pe care le avem astăzi la Egiptul antic ne arată belșugul Egiptului în prima parte a vieții lui Moise petrecută aici. Faraonii din perioada Noii Împărății (cca 1550-1070 î.d.Cr.) au avut reședințe și harâmuri nu numai în marile capitale cum au fost Teba, Memfis și Ramsesul, ci și în alte părți ale Egiptului. Caracteristic este harâmul de multă vreme în Eayum, unde doamnele faraonului supravegheau activitățile unei adevărate industrii casnice…Este posibil că unul dintre aceste harâmuri a fost prima casă a lui Moise în Egipt. În antichitate, copiii acestor femei din harâm puteau fi educați de un supraveghetor al harâmului (<<un învățător al copiilor împăratului>>)…La timpul potrivit prinții primeau un tutore ,,de obicei un oficial înalt de la curte sau un ofițer militar pensionat care era un colaborator apropiat al faraonului….Pe deasupra, ca semit în Egipt, lui Moise nu i-a fost deloc greu să învețe sau să se folosească de cele aproximativ 20 de litere ale alfabetului liniar protocanaanit, mai ales dacă a fost supus disciplinei și mai exigente care-i cerea să învețe zeci de caractere și grupe de semne ale scrierii egiptene…Faptul că Egiptul, și nu Palestina, a fost căminul în care a crescut el, nu l-a împiedicat să se familiarizeze cu această scriere liniară simplă. Inscripțiile ,,proto-Sinaitice” din prima parte a sec. al 15-lea î.d.Cr. nu sunt decât niște dedicații intime, note de lucru și scurte epitafe (ca prinos) scrise de captivii semiți din partea de E a deltei egiptene (sau din așezările din jurul Memfisului) angajați în minele de turcoază….și ele zugrăvesc folosirea liberă a acelei scrieri de către semiții aflați sub stăpânirea egipteană, cu aproape două secole înainte de Moise. Ceea ce scoate în evidență și mai mult faptul că scrierea liniară a fost folosită în mod curent de semiții din Egipt este un ostracon găsit în Valea Reginelor de la Teba, la aprox. 560 de km S de Palestina, Sinai sau de Deltă.
Fuga lui Moise din Egipt
Moise îi compătimea pe frații lui care lucrau din greu (Fapt. 7:24) și a omorât un supraveghetor egiptean pe care l-a văzut bătând un evreu (Exod 2:11 ș.urm.); dar fapta aceasta a ajuns la urechile lui Faraon, astfel încât Moise a fugit spre Răsărit trecând dincolo de graniță, în Madian, ca să scape (Exod 2:15))…Prin minunea rugului aprins care nu se mistuia Moise a fost ales de Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob (Exod 3:6) și nu al socrilor săi madianiți/cheniți, și aceștia erau urmași ai lui Avraam (cf. Gen. 25: 1-6) și este posibil ca ei să se fi închinat în continuare Dumnezeului lui Avraam. După o oarecare șovăială, Moise a răspuns chemării 9Exod 3-4). SE pare că Moise a omis să-l taie împrejur pe unul din copiii săi, poate influențat de Sefora. În orice caz, temându-se că Moise va fi omorât de Dumnezeu, ea a tăiat băiatul împrejur, numindu-și bărbatul <<soț de sânge>> (Exod. 4:24-26) pentru că tăierea împrejur era ceva obligatoriu pentru el și poporul lui (probabil că nu și pentru poporul ei?). Se pare că din momentul acesta Moise a plecat singur la drum, căci mai târziu o găsim pe Sefora plecând din casa lu Ietro și întorcându-se la Moise (Exod. 18: 1-6)” relatează J.A. Thompson, fost lector în Departamentul de studii despre Orientul Mijlociu de la Universitatea din Melbourne (Dicționar Biblic, Societatea Misionară Română, Editura ,,Cartea Creștină” Oradea 1995)
Ieșirea
,,Potrivit versiunii istoriografice dominante, Moise a scos din Egipt acest popor într-o perioadă datată rezonabil între 1313 și 1270/50 BCE. Cronologia rabinică Seder Olam Rabbah (secolul al II lea CE) a stabilit că cea de-a 10-a plagă asupra Egiptului s-a petrecut în noaptea de 15 a lunii Nissan (martie-aprilie) din anul 2448 după calendarul ebraic, ceea ce înseamnă anul 1313 sau 1312 BCE, iar a doua zi, <<când s-au ivit zorii dimineții, întreg poporul lui Israel s-a pregătit de plecare și Cele 12 Triburi au mărșăluit triumfant afară din Egipt la miezul zilei>>. În absența unei date exacte oferite de cercetarea istorică, se obișnuiește a se respecta tradiția rabinică, deși informațiile furnizate de Vechiul Testament contrazic uneori chiar această tradiție, ca în cazul anului în care a început construcția Templului, <<în al patru sute optzecilea an după ieșirea copiilor lui Israel din Țara Egiptului>> (1/3 Regi, 6.1), ceea ce înseamnă anul 833-832 BCE, adică aproximativ 130 de ani mai târziu decât data consacrată (c. 968 BCE). Adunând invers, ar rezulta anul improbabil 1448 BCE pentru începutul Exodului.
Inițierea lui Moise pe Muntele Sinai
Istoria tradițională afirmă că ;Moise a urcat pe Muntele Sinai, unde Dumnezeu i-a dat <<niște table de piatră cu Legea și poruncile Lui>> (Exodul 24, 12), scrise pentru a-i folosi la învățătura evreilor…apoi l-a instruit cum să organizeze cultul Său în jurul <<lăcașului sfânt>> (sanctuarium) al Cortului, cunoscut ca Tabernacol. Literatura masonică adoptă versiunea neoplatonică a lui Philon din Alexandria, care vede în acea instruire o inițiere: <<În timpul cât a stat pe munte, el a fost inițiat în mistere prin îndrumări în legătură cu orice privea preoția și mai înainte de toate ceea ce deținea primul loc, ca importanță: făurirea și rânduirea interioară a sanctuarului>>, deși, prin interpretare didactică, verbul folosit de Philon exprima un proces de educare, deci de instruire, nu o inițiere ezoterică. Totuși, sensul profund al unei Transmisii de la Dumnezeu la un om în probleme privind construirea unui sanctuar nu poate fi decât cel al inițierii ezoterice. Cele două indicii biblice privind calitatea lui Moise de Mare Maestru au fost chipul său iluminat după întâlnirea cu Dumnezeu- este partea în care Vulgata folosește <<esse cornutam>> și s-a înțeles <<coarne>>- și faptul că a transmis dimensiunile și detaliile arhitectonice ale Tabernacolului. Philon explică de ce era vorba de un cort: pentru că erau nomazi, nu ajunseseră încă să se așeze în țara lor astfel încât să aleagă un loc, să-l purifice și apoi să ridice un templu <<prin folosirea pietrelor costisitoare ca materiale de construcție>>.
Cortul sfânt, tabernaclu
Istoria tradițională a Masoneriei privea în secolul al XVIII-lea Cortul glorios- Tabernacolul ca pe o construcție ușoară ridicată peste pari acoperiți cu piei de animale și pânză, de proporție mai mare decât de obicei, dar totuși transportabilă prin deșert, care amintea de Iabal, <<tatăl celor ce locuiesc în corturi>> (Geneza 4.20), iar acestei construcții mobile i se atribuia corespondența lingvistică a termenului ebraic mishkan, cu înțelesul de <<adăpost în deșert>>, pentru animale (stana de la Ahemenizi; stână la daci) și pentru oameni (cort). Cortul sfânt (ohel moed) era locul unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Exodul 33.11), iar filozofic, un spațiu al introspecției: <<Cortul țesut și întins în deșert va rămâne de-a pururi simbolul spațiului interior al inimii contemplative: de la Moise la cei mai mari mistici încoace, și pentru totdeauna, Cortul păstrează secretul Cuvântului tainic>>. Sensul cel mai veridic al cuvântului tabernaclu (din latinul tabernaculum,-i) pare a fi cel referitor la plăcile din lemn cu care era lambrisat Cortul Mărturiei. Masoneria îl consideră o construcție masonică realizată de maeștri masoni operativi: <<Moise a încredințat opera, potrivit poruncilor Domnului, unor maeștri iscusiți…pe care i-ar fi preferat chiar și poporul dacă i s-ar fi dat voie să aleagă; numele acestora, stând scris și în Cărțile Sfinte, erau: Beseleel (Bețaleel), fiul lui Urus din seminția lui Iuda și nepotul Mariammei, sora conducătorului, precum și Eliab, fiul lui Isamah din seminția lui Dan. Importante mai sunt două detalii, unul în legătură cu existența unei curți, de fapt, a spațiului sacru în mijlocul căruia se plasa Cortul…, înțeles, din cauza felului cum este construită expresia elină, și ca spațiu sau curte din fața Tabernacolului, iar în al doilea rând mai erau stâlpii din aramă…care susțineau construcția. Mai este semnificativă orientarea spațială a Tabernacolului, <<cu fața spre răsărit…pentru ca soarele, de îndată ce se ivea în zare, să-și trimită razele spre el>>. Asupra conținutului masonic al Transmisiei nu există niciun dubiu, pentru că Vechiul Testament este explicit în privința Marelui Maestru Bețaleel, iar textul, în ciuda interpretărilor deformate, are aspectul unui prolog la un manual masonic: <<Apoi a zis Moise către fiii lui Israel: <<Iată Domnul l-a chemat anume pe Bețaleel, fiul lui Uri al lui Or, din seminția lui Iuda. Și l-a umplut de duhul dumnezeiesc al înțelepciunii, al priceperii, al științei și a toată iscusința, ca să lucreze țesături iscusite…(să născocească planuri), să facă lucruri de aur, de argint și de aramă; Să cioplească pietrele scumpe pentru încrustat, să sape în lemn (…să sape în pietre și să le lege, să lucreze lemnul cu meșteșug) și să facă tot felul de lucruri iscusite. Și priceperea de a-i învăța pe alții a pus-o în inima lui, în a lui și a lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminția lui Dan. A umplut inima acestora de înțelepciune, ca să facă pentru locașul sfânt orice lucru de săpător și de țesător iscusit ( să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meșteșugită), de cusător de pânză de mătase violetă, stacojie și vișinie și de in, și de țesător în stare de a face orice lucru și a născoci țesături iscusite (…să facă tot felul de lucrări și născociri de planuri)>>” explică istoricul Alex Mihai Stoenescu în lucrarea ,,Istoria Masoneriei Moderne”. (Ștefan BOTORAN)
