Vizita Suveranului Pontif în România constituie, în istoria de după Revoluţia din 1989, un eveniment foarte important pentru ţara noastră. Este a doua vizită a unui suveran pontif în România, după ce Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat ţara în anul 1999. Ca şi Paul al II-lea, Francisc este o persoană carismatică, cu priză la public, în special în rândul tinerilor. Înainte de vizita în ,,grădina Maicii Domnului“ aşa cum numea România Ioan Paul al II-lea, Papa a adresat un mesaj poporului român. Între români şi papalitate este o relaţie foarte veche, ceea ce mulţi compatrioţi nu ştiu. Mesajele de oponenţă împotriva venirii Papei lansate pe reţelele de socializare chiar de unii monahi nu au niciun adevăr istoric. Dacă mergem în istorie, vom vedea că legăturile românilor cu Roma se găsesc încă din antichitate, merg până la soţiile domnitorilor valahi şi transformările ulterioare petrecute în istoria modernă şi contemporană a României.
Mesajul Papei Francisc
Papa a lansat, înainte de vizita în Rommânia, un mesaj călduros şi de bun simţ către poporul român şi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române.
,,Dragi fraţi şi surori din România! Mai sunt doar câteva zile până la călătoria care mă va duce în mijlocul vostru. Gândul acesta mă bucură şi doresc încă de pe acum să vă adresez salutul meu cel mai cordial. Vin în România, ţară frumoasă şi primitoare, ca pelerin şi frate, şi le mulţumesc preşedintelui şi celorlalte autorităţi ale statului pentru că m-au invitat şi pentru deplina colaborare. Trăiesc deja bucuria întâlnirii cu Patriarhul şi cu Sinodul permanent al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi cu păstorii şi credincioşii catolici. Legăturile de credinţă care ne unesc vin încă de la Apostoli, în special de la legătura care îi unea pe Petru şi pe Andrei, cel care potrivit tradiţiei a adus credinţa pe pământul vostru. Fraţi de sânge, au fost fraţi şi în vărsarea sângelui pentru Domnul. Și printre care au fost atâţia martiri, chiar în timpurile recente, precum cei şapte episcopi greco-catolici pe care voi avea bucuria de a-i proclama Fericiţi. Faptul pentru care au suferit, până la jertfirea vieţii, este o moştenire mult mai preţioasă ca să fie uitată. Și este o moştenire comună, care ne cheamă să nu ne îndepărtăm de fratele care participă la ea. Vin între voi ca să mergem împreună. Mergem împreună când învăţăm să păstrăm rădăcinile şi familia, când ne îngrijim de viitorul copiilor şi al fratelui de lângă noi, când ne depăşim fricile şi suspiciunile, când lăsăm să cadă barierele care ne separă de ceilalţi. Știu că mulţi pregătiţi vizita mea în mod intens şi vă mulţumesc din inimă. Vă asigur că vă stau aproape în rugăciune vouă tuturor şi vă dau Binecuvântarea mea. Și vă cer, vă rog, să vă rugaţi pentru mine! Să ne vedem cu bine!“ a spus Papa Francisc. Vineri, 31 mai a.c., a avut loc Sfânta Liturghie la ora 18.10, care a durat o oră şi douăzeci de minute. Papa Francisc a părăsit Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, a urcat în papamobil şi a ieşit pe strada General Berthelot, de unde s-a îndreptat spre Calea Victoriei până în faţa Ateneului şi a palatului Regal. Suveranul Pontif a venit într-un itinerariu spiritual de trei zile în România, la douăzeci de ani de la vizita predecesorului său, Ioan Paul al II-lea- omul care a avut o contribuţie uriaşă în căderea blocului comunist din Europa de Est şi Centrală. Încă din 31 mai şcoile au fost închise în Bucureşti şi au fost restricţii de trafic pentru a lăsa culoar liber în locurile pe care a călcat Papa. Vizita Papei a fost tratată de statul român la acelaşi nivel cu vizita preşedintelui S.U.A. Începând cu data de 30 mai nu s-a oprit şi nu s-a staţionat pe traseul urmat de Papa Francisc. Francisc a pus piciorul pe pământ românesc la ora 11.30, când a aterizat pe aeroportul Henri Coandă. Un convoi SPP l-a preluat spre Palatul Cotroceni, unde a avut o întrevedere cu preşedintele Klaus Iohannis, în jurul orei 12.05. Întâlnirea cu prim-ministrul Viorica Dăncilă a avut loc la ora 12.50. La ora 13.00, Papa Francisc s-a adresat reprezentanţilor autorităţilor române, societăţii civile şi membrilor corpului diplomatic. Joi, guvernul a adoptat o ordonanţă de urgenţă care a prevăzut înregistrarea cu număr unic al vehiculelor SPP care l-au însoţit pe Suveranul Pontif. Protocolul Vaticanului cere ca maşinile care îl escortează pe Papă să aibă un număr de înmatriculare dat de către aceştia. Numărul Daciei Logan albe, care va fi papamobilul oficial al Sanctităţii sale pentru vizita din România, a fost format din literele SCV, iniţialele de la ,,Status Civitatis Vaticanae“ în limba latină şi ,,Stato della Citta del Vaticano“ în limba italiană. O noutate a venirii Papei Francisc a fost vizita la Blaj, în ,,Mica Romă“, unde este inima catolicismului românesc. Și aici au avut loc restricţii de circulaţie pentru 24 de ore, iar zona centrală a Blajului a devenit pietonală. În această perioadă a fost interzis la Blaj consumul de alcool.
Cine este Francisc I ?
Pe numele său complet Jorge Mario Bergoglio, Francisc I este cel de-al 266-lea episcop al Romei şi Papă al Bisericii Catolice. La data de 13 martie 2013 a fost ales de către conclavul cardinalilor cu cel puţin 77 voturi din 115, după abdicarea papei Benedict al XVI-lea. Francisc I s-a născut în Argentina, la data de 17 decembrie 1936. În anul 1998 a fost ales arhiepiscop de Buenos Aires şi este primul papă neeuropean după Grigore al III-lea, un preot de origine siriacă, care a păstorit între anii 731-741 d.Hr. Este primul papă de pe contienntul american şi primul papă iezuit. Jorge Mario Bergoglio s-a născut la Buenos Aires, într-o familie de emigranţi italieni şi a fost unul din cei cinci copii ai unui lucrător de cale ferată italian. A studiat chimia la Buenos Aires, după care a urmat cursurile seminarului Villa Devoto din Buenos Aires. La data de 11 martie 1958 intră ca novice în ordinul iezuit. După revenirea în Argentina obţine licenţa în filozofie la Colegio Maximo San Jose din San Miguel din Buenos Aires. O vreme predă literatură şi psihologie la Colegio de la Imaculada din Santa Fe şi la Colegio del Salvador din Buenos Aires. Preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat din Ucraina, a fost unul dintre formatorii spirituali ai ultimului papă. Tot el l-a iniţiat în spiritualitatea răsăriteană. La data de 13 decembrie 1969 a fost hirotonit preot. În anul 1992 este numit episcop auxiliar de Buenos Aires, fiind consacrat la data de 27 iunie 1992. La 28 februarie 1998 devine arhiepiscop de Buenos Aires, iar la 6 noiembrie, acelaşi an, i se încredinţează jurisdicţia episcopală asupra credincioşilor greco-catolici din Argentina. Să nu ne mai ascundem după deget, când spunem de ,,rit bizantin“ spunem clar: greco-catolici. Chiar dacă unora nu le place acest cuvânt, este o realitate istorică, iar noi trebuie să respectăm adevărul istoric. La data de 21 februarie 2001 este ridicat de Papa Ioan Paul al II-lea la demnitatea de cardinal. El s-a făcut remarcat şi în lupta cu autorităţile laice ale statului. Când guvernul argentinian a vrut să promulge o lege prin care homosexualii se pot căsători şi pot înfia copii, Jorge Mario Bergoglio a emis o notă în proiectul legislativ prin care califica acest proiect ca pe ,,un război distructiv contra planului lui Dumnezeu“. Campania sa a fost acuzată în termeni extrem de duri de către preşedintele Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner, care a apreciat poziţia Bisericii Catolice ca fiind una ce ar aparţine ,,epocii medievale şi Inchiziţiei“. Aşadar, Francisc I nu este unul dintre prietenii neo-marxismului şi LGB-ului. Tot el, în anul 2010, se pronunţă şi împotriva ,,uniunii civile“. La data de 13 martie 2013, cardinalul protodiacon Jean-Louis Tauran pronunţă celebra formulă latină ,,Habemus papam“. La data de 19 martie 2013 are loc slujba de inaugurare a pontificatului său. La 25 mai 2014, la cincizeci de ani de la întîlnirea istorică dintre patriarhul Athenagoras al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea, întâlnire în urma căruia s-au ridicat anatemele dintre cele două Biserici surori, Papa Francisc s-a întâlnit la Ierusalim cu patariarhul Bartolomeu I al Constantinopolului care a fost prezent şi la instaurarea sa ca Suveran Pontif. O altă întâlnire importantă a fost cea pe care a avut-o la Havana cu Chiril I, Patriarhul Moscovei.
Statul Vatican
În anul 1756 Pepin cel Scurt acordă Bisericii Catolice Patrimoniul Sanati Petri, adică Statul Papal, iar Statul Vatican este o continuare al acestuia. În componenţa acestui stat intră Lazio, Umbria, Marche şi Romagna. Statul Vatican ia naştere oficial la data de 12 februarie 1929, când este recunoscut de către statul italian prin Tratatul de la Vatican, după ocuparea Romei de către italieni. La data de 1 februarie 2001 papa Ioan Paul al II-lea promulgă noua lege fundamentală a statului. Statul Vatican este situat în sudul Europei, ca o enclavă din centrul Romei, cu o suprafaţă de 0, 44 kmp şi se învecinează cu Italia având o lungime de frontieră de 3,2 km. Vaticanul este situat pe un deal nu foarte înalt, pe malul drept al râului Tibru. Singurul râu care drenează oraşul, statul Vatican, este Tibrul, tributar Mării Tiraniene. În anul 2006 număra o populaţie de 926 de locuitori.
Garda Elveţiană
Garda Elveţiană Pontificală este un corp militar aflat în serviciul Papei începând cu anul 1506. La data de 22 ianuarie 1506, un grup de elveţieni din Cantonul Uri au defilat pentru prima dată în Roma şi a intrat prin Porta del Popolo sub comanda căpitanului Kaspar von Silenen. Încă din anul 1479 a fost semnat un acord ce prevedea recrutarea de mercenari elveţieni între confederaţia elveţiană şi Papa Sixt al IV-lea. Garda Elveţiană a fost angajată pentru serviciul de pază al Papei şi este o unitate de elită, pregătită după toate uzanţele trupelor speciale din lume. Această unitate a participat la numeroase lupte, una dintre cele mai celebre fiind confruntarea armată din data de 6 mai 1527 din timpul jefuirii Romei, aşa numitul ,,Sacco di Roma“, de către trupele contestatarului duce de Bourbon. Sacrificiul acestor eroi i-a permis Papei Clement al VII-lea să-şi salveze viaţa. Din cei 189 de luptători elveţieni au scăpat cu viaţă doar 42, cei care l-au însoţit pe papă în fuga sa de-a lungul pasajului Borgo, cartier al Romei ce leagă Vaticanul de Castelul Sant Angelo. Pe numele său real, Giulio de Medici, Clement al VII-lea a fost ales papă în anul 1523 şi s-a născut în anul 1478 la Florenţa, fiind fiul lui Giuliano, cel care a căzut victimă a unui complot pus la cale de familia Pazzi. ,,În acest moment, papa n-a mai putut să evite alinierea la politica filofranceză şi, când, un an mai târziu, se trezea singur, pentru că şi ducele de Ferrara i se alăturase lui Carol al V-lea, iar lăncierii împăratului erau în marş spre Roma, a trebuit să suporte toate consecinţele dramatice ale nestatorniciei sale. Trupele germane, indisciplinate, pe care nici comandantul lor, Carol de Bourbon, nu le prea putea ţine în frâu, s-au aruncat asupra oraşului, lacome de pradă; suma obţinută din numirea a şase cardinali, care şi-au plătit destul de scump numirea, trimisă de urgenţă lui Carol de Bourbon, n-a reuşit să întoarcă din drum trupele imperiale şi acestea au atacat Roma la 6 mai 1527. Carol de Bourbon a căzut în asediu şi mercenarii, rămaşi ca niciodată fără şef, s-au dedat la un jaf rămas de pomină pentru nenorocirea pe care a provocat-o; crime, violuri şi tot felul de acte de vandalism au fost catastrofale pentru Roma renascentistă, având în vedere şi că multe opere de artă au fost distruse. Nu puţini au fost aceia care, logic, au interpretat această nenorocire ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru viaţa scandaloasă dusă de papi şi de ecleziastici în centrul de putere al creştinismului. A fost, pentru tronul lui Petru, un ultim şi amar avertisment pentru reîntoarcerea la sănătoasele principii evanghelice. Rezistenţa papei în Castelul Sant Angelo a încetat la 5 iunie; o garnizoană imperială s-a instalat aici, ţinându-l prizonier pe Clement timp de şase luni. După negocieri îndelungate, la 6 decembrie a început evacuarea fortăreţei; papa a trebuit să scoată mulţi bani şi, cu complicitatea unor ofiţeri, a reuşit să fugă din oraş, prin cordonul ,,Passetto“, travestit în vânzător ambulant. S-a adăpostit mai întâi la Orvieto şi, apoi la Viterbo. La Roma a reuşit să se întoarcă abia în octombrie 1528“ spune istoricul Claudio Rendina. (Papii, Istorie şi secrete). După cucerirea Romei de către trupele Regatului Italiei în anul 1870, Garda Elveţiană a fost însărcinată doar cu protecţia personală a Papei. În anul 1914, Papa Pius al X-lea stabileşte la o sută numărul acestui corp special, plus şase ofiţeri, inclusiv comandantul gărzii. La ora actuală Garda Elveţiană se ocupă de siguranţa Papei şi a Statului Vatican, având în sarcină supravegherea apartamentelor din palatul papal şi menţinerea ordinii în timpul slujbelor religioase.
Cine poate fi membru în Garda Elveţială
Pentru a putea fi inclus în Garda Elveţiană recrutul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: sex masculin, cetăţenie elveţiană, religie catolică, satisfacerea stagiului militar în armata elveţiană cu obţinerea certificatului de bună purtare, vârsta între 19-30 de ani, înălţime corespunzătoare, celibatar. Căsătoria este admisă numai de la gradul de caporal în sus. Uniforma oficială a Gărzii Elveţiene este în stilul epocii renascentiste, asociată culorilor albastru, roşu şi portocaliu. Legenda spune că uniforma ar fi fost desenată şi proiectată de Michelangelo Buonaroti, dar adevărul istoric este altul. În anul 1914, Jules Repond, comandantul gărzii, s-a inspirat din picturile lui Rafael. Moto-ul Gărzii Elveţiene este următorul: ,,Acriter et fidel“, adică ,,curajos şi fidel“ sau ,,cu bărbăţie şi fidelitate“. Pe data de 4 mai 1998, colonelul Alois Estermann a fost asasinat împreună cu soţia sa de către Cedric Tornay- nemulţumit pentru faptul că colonelul i-a imputat faptul că nu s-a întors în cazarmă la ora stabilită de regulament. Estermann a fost un erou, el s-a făcut remarcat în timpul încercării de asasinat asupra lui Ioan Paul al II-lea, când s-a urcat pe aoutovehicul şi l-a protejat pe papă cu trupul său. Această tragedie a determinat modificarea regulamentului Gărzii Elveţiene şi au fost schimbate procedurile de evaluare ale recruţilor fiind iniţiate noi campanii de recrutare. Pe lângă tradiţionala halebardă şi sabie, Garda Elveţiană este dotată cu armament modern, pistoale SIG P220, Glock 19, Steyr TMP, Heckler&Koch MP5A3, Heckler&Koch MP7A1 şi puşti de asalt SIG. Ei folosesc şi arme neletale, spray cu piper şi gaze lacrimogene. Pregătirea zilnică a Gărzii Elveţiene include exerciţii de tir, arte marţiale, metode de auto-apărare, tactici de luptă cu arme mici- tip cuţit precum şi tehnici specifice gărzilor de corp.
Abordarea BOR în relaţiile cu Vaticanul
Biserica Ortodoxă Română are o abordare specială în relaţiile cu Vaticanul. Cu siguranţă, în vremea regimului comunist nu s-a putut vorbi despre vreo legătură între Vatican şi Biserica Ortodoxă Română, relaţiile au început după 1990 şi au culminat cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Patriarhul Teoctist Arăpaşu a făcut o escală la Roma când mergea în vizită la Baselius Mar Thoma Matews I, Catolicos al Răsăritului şi al Bisericii Ortodoxe Siriene din India în anul 1989. Patriarhul României a fost cazat la Vatican şi a avut o întrevedere neoficială cu Papa Ioan Paul al II-lea, timp în care au discutat 45 de minute. Patriarhul i-a oferit Papei Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, reeditată în anul 1988, o icoană pe sticlă şi un ştergar maramureşean. Papa i-a oferit lui Teoctist cea mai înaltă distincţie a Vaticanului. Ziarul ,,Corriere dela Serra“ şi ,,Citta del Vaticano“ au apărut cu fotografia celor doi ierarhi pe prima pagină. Ambasadorul de atunci al României a spus: ,,Nu aveţi ce căuta la Papă!“, la care întîi-stătătorul BOR i-a răspuns: ,,Domnule ambasador, ocupaţi-vă dumneavoastră de lucrurile diplomatice pentru care sunteţi acreditat în Italia, căci de cele bisericeşti ne ocupăm noi“. Ambasadorul i-a răspuns: ,,O să vedeţi ce o să se întâmple!“. Patriarhul i-a spus atunci: ,,Noi suntem oamenii lui Dumnezeu şi mergem cu Dumnezeu înainte, nu avem de ce să ne temem“. Preotul Mihai Hau, consilier cultural, de faţă la întâlnire, a spus: ,,În momentul în care am intrat în sala de protocol, Papa Ioan Paul al II-lea l-a luat de braţ pe Patriarhul Teoctist şi au intrat în cabinetul lui. Au stat singuri în cabinet timp de 45 de minute, depăşind orice uzanţă de protocol de la Vatican. După cele 45 de minute s-au întors la braţ“. Suveranul Pontif a fost întâmpinat cu pâine şi sare când a venit în România de Mihai Hau. Conform agenţiei de presă ,,Basilica“ a BOR, Papa Ioan Paul al II-lea a asistat în ziua de 9 mai 1999 la Sfânta Liturghie oficiată de Patriarhul Teoctist. Înainte de slujbă cei doi s-au închinat înaintea crucii sfinţite pe locul simbolic din Piaţa Unirii unde era prevăzută construirea viitoarei catedrale a Mântuirii neamului. Trebie să menţionăm faptul că această catedrală era prevăzută pentru a fi construită încă din perioada interbelică. La data de 19 decembrie 1992 a fost emis ,,Actul Patriarhal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău“. Patriarhia Moscovei a reacţionat furios iar Teoctist îi scrie omologului său rus: ,,Exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 a fost un act nedrept şi abuziv din punctul de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric“. (Sursa: Evenimentul istoric, Cum le-a pus Teoctist piciorul în prag ruşilor- Adrian Pătruşcă, 15 mai 2019). ,,Cine îl acuză pe fostul patriarh de slăbiciune, nu cunoaşte luptele pe care le-a dat cu Ceauşescu pentru salvarea bisericilor. Sau bătălia pentru Basarabia“ spune Adrian Pătruşcă. Tot patriarhul Teoctist l-a pus la punct şi pe omologul său de la Constantinopol când acesta i-a reproşat vizita Papei Ioan Paul al II-lea. Patriarhul României i-a spus că este problema BOR. Încă din cele mai vechi timpuri, BOR a avut o abordare specială şi autentică în relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol. După Unirea Principatelor, Nifon – mitropolitul Ungrovlahiei, devine ,,primat al României“ în anul 1865. După cucerirea independenţei, BOR devine autonomă de Constantinopol şi obţine autocefalia în anul 1885. În anul 1925 BOR se autoproclamă Patriarhie. Încă din timpul domnitorilor valahi au avut loc dispute cu Patriarhia de Constantinopol, astfel că Biserica Ortodoxă Română a avut tot timpul tendinţe spre autocefalie, încă din cele mai vechi timpuri, şi a ţinut să-şi regleze singură problemele. În acest context, putem vorbi de relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Vatican, pe care, ulterior, Patriarhia Română le-a gestionat într-un mod independent şi a contracarat intervenţiile exterioare. Încă de la 1401, domnul Moldovei l-a cerut pe mitropolitul pământean Iosif Muşat în fruntea organizării bisericeşti din această ţară. ,,Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric“ îi scrie Teoctist Patriarhului Moscovei.
Să nu-l uităm pe Niceta de Remesiana!
Este atestat faptul că Sfântul Apostol Andrei a predicat în Scythia Minor, adică în Dobrogea şi este considerat apostolul nostru naţional. Este corect, dar un alt adevărat apostol naţional al românilor, dacă nu şi cel mai adevărat, este şi Niceta de Remesiana. Să-i lăsăm însă pe marii noştri istorici să vorbească în dauna ,,domnişoarelor pedante cu iz levantin“. Iată ce spune Constantin C. Giurescu: ,,Misionarul despre care ştim că a luptat mai mult pentru răspândirea cuvântului Evangheliei printre strămoşii noştri a fost Niceta, episcopul oraşului Remesiana din Dacia Mediterranea. A trăit în secolul al IV-lea şi la începutul celui de al V-lea. La 367 îl întâlnim ca episcop în oraşul amintit; la 414 era încă în viaţă. Om învăţat, autor al mai multor scrieri religioase, bun prieten cu Sfântul Paulinus de Nola (Italia), care îl numeşte ,,învăţător şi tată“ al său (,,magister et pater“), misionar încercat şi pasionat, Niceta de Remesiana a convertit la creştinism pe daco-romanii de pe ambele maluri ale Dunării, pe goţi şi pe bessi. El predică şi scrie în limba latină timp de aproape o jumătate de veac şi poate fi, pe drept cuvânt, socotit ca apostolul nostru naţional. Cu atât mai mult cu cât şi prin naştere el era daco-roman“. (Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor)
Doamnele catolice ale domnitorilor moldoveni
Să începem cu cea care a dat numele dinastiei Muşatinilor, din care se trage Ștefan cel Mare, Margareta Muşata. Ștefan voievod al Maramureşului este puţin cunoscut în istoria noastră, dar soţia acestuia, Muşata, a devenit foarte celebră. ,,Bogdan Vodă a fost urmat la domnie de către nepotul său de frate, Ștefan, fiul lui Iuga, cel care i-a fost alături începând din anul 1362 şi a fost probabil co-regent până la moartea ,,întemeietorului“ Moldovei“ scrie Cornel Bârsan în lucrarea ,,Doamne şi domniţe; jupîniţe şi amante ale domnitorilor români“. Cornel Bârsan susţine că adevărul istoric este deformat în această cronică. ,,Ștefan al Maramureşului, împreună cu Margareta au avut trei fii ce au domnit pe rând în Moldova: Petru I Muşat (1375-1392), Roman I (1392-1394) şi Ștefan I (1394-1399). Ștefan I încercase din exces de zel, în anul 1368, să-l înlăture de la domnia Moldovei pe Laţcu, fiul lui Bogdan, care era urmaşul legitim. În afară de feciori, Ștefan şi Margareta au avut şi o fiică, al cărei nume rămâne necunoscut, în schimb, istoria ne face cunoscut pe fiul ei, Ștefan. Margareta este cunoscută şi ca Margareta de pe Siret, Doamna Valahiei Mici sau Muşata. După moartea soţului ei Ștefan (survenită în anul 1368), Margareta se va vedea implicată în luptele pentru succesiune. Fiul ei cel mare, Ștefan, dorea să uzurpe dreptul de domnie al lui Ladislau (Laţcu), fiul lui Bogdan, urmaşul de drept al tronului Moldovei, pentru a se înscăuna. Conflictul său cu Petru, susţinător al lui Ladislau (ajutat de boierii moldoveni şi maramureşeni, dar şi de Ștefan), sprijinit de către Cazimir al III-lea (1333-1370), regele Poloniei, se va finaliza cu o bătălie dată în luna iulie 1368 la Codrii Plonini din Țara Șepeniţului (aflată la nordul Principatului Moldovei, între Sniatîn şi Cernăuţi), în care Ștefan şi aliaţii săi vor fi înfrânţi, iar Ștefan se va refugia în Polonia. Pe tronul Moldovei a fost înscăunat Ladislau (Laţcu), fiul lui Bogdan Vodă. În virtutea bunelor relaţii şi a ajutorului oferit, Margareta Muşata cu doi dintre fiii săi (Petru şi Roman) vor trăi la curtea fratelui său Ladislau până la moartea acestuia, în anul 1373. Pe fondul ameninţării maghiare a regelui Ungariei Ludovic I de Anjou (1342-1382), vechiul adversar al tatălui său, Bogdan Vodă, care nu renunţase la integrarea Moldovei în Regatul Maghiar, Ladislau, a căutat o apropiere faţă de papalitate, solicitând chiar trecerea la catolicism- a sa şi a supuşilor săi. Este perioada în care, probabil, Margareta Muşata a hotărât să treacă de la ortodoxism la catolicism, fapt menţionat într-o scrisoare trimisă de către Papa Grigore al XI-lea, adresată ,,nobilei femei, Margareta de la Siret, doamna Valahiei Mici“, prin care papa îi îngăduie (la 28 ianuarie 1377) să aibă un confesor special în caz de moarte, lăudând credinţa ei faţă de biserica romană. La 1 mai 1384, Petru I, în timp ce se afla la ,,curtea mamei noastre preaiubite“ de la Horlăceni, acordă ca privilegiu, venitul vămii oraşului Siret Bisericii Ortodoxe Sfântul Ioan Botezătorul, ctitorită şi ridicată în oraşul Siret prin grija Doamnei Margareta Muşata cu ajutorul călugărilor dominicani. La 18 noiembrie 1393, Muşata este pomenită pentru ultima dată de către fiul ei Roman I, domnul Moldovei între anii 1392-1394, într-un document de danie către boierul Todor. Margareta Muşata a fost înmormântată la locul hărăzit de ea: Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Siret (biserica nu mai există azi). Ringala a fost soţia lui Ştefan I Muşat care a domnit între anii 1394-1395 După unii istorici polonezi, a fost verişoara regelui Poloniei, Vladislav Jagello, care s-a căsătorit ceva mai târziu, în anul 1419, cu Alexandru cel Bun.
Nevestele lui Alexandru cel Bun
Alexandru cel Bun a fost căsătorit de patru ori şi a avut nenumărate ,,ţiitoare“. Istoria o consemnează pe cea mai importantă amantă a lui Alexandru cel Bun. Stanca, care a fost bunica lui Ștefan cel Mare. Prima soţie a lui Alexandru cel Bun a fost Margareta, fiica unui nobil maghiar pe nume Ștefan de Losontz, când a fost refugiat la curtea Poloniei, între anii 1392-1400. Din această căsătorie s-au născut Roman şi Vasilisa, care va deveni soţia lui Vlad Dracul şi mama lui Vlad Țepeş. ,,Margareta Losontz a ctitorit Biserica Catolică din Baia, prima capitală a Țării Moldovei“ spune Cornel Bârsan. După moartea Margaretei, prin anii 1407-1408, Alexandru se căsătoreşte cu Neacşa, fiica lui Mircea cel Bătrân. În anul 1418 Neacşa moare şi este înmormântată la Mănăstitrea Bistriţa- Neamţ. A treia soţie a lui Alexandru cel Bun a fost Ringala. ,,Catolică înflăcărată, Ringala va încerca atragerea domnitorului moldovean şi a supuşilor lui de partea catolicismului. Ringala va reuşi, într-o perioadă foarte scurtă să-şi atragă adepţi chiar şi în înaltul cler ortodox moldovean“. (Cornel Bârsan) Constantin Gane, în ,,Trecute vieţi de doamne şi domniţe“, scrie: ,,Propaganda acestei Doamne ajunsese atât de întinsă, încât până şi mitropolitul ţării fu convertit la credinţa catolică. Un document din 1435, adică la doi ani după moartea lui Alexandru, ni-l arată pe acest înalt prelat, fost mitropolit ortodox al Moldovei, cutreierând Europa, spre a face propaganda credinţei papistaşe“. Ringala se lasă păgubaşe şi divorţează de Alexandru pe data de 13 decembrie 1421 având acordul papei, când Alexandru îi lasă o rentă anuală de 600 de ducaţi de aur sau galbeni de aur ungureşti, plătibilă în două rate. Cea de-a patra soţie a lui Alexandru a fost Marina, moldoveancă get-beget, mama domnitorului Petru al II-lea (1447-1449). Alexandru a avut numeroase ţiitoare care i-au dat copii unul mai frumos decât altul. Cu Stanca l-a avut pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Dintr-o altă legătură conjugală a rezultat Petru Aron, cel care îşi va ucide fratele vitreg- pe Bogdan, căsăpit la rândul său de Ștefan cel Mare.
Ștefan cel Mare şi Papa Sixt IV
Sixt al IV-lea, Papa Romei, îl numeşte pe Ștefan cel Mare ,,atlet al credinţei creştine“. ,,Tot aşa- spune preotul franciscan şi istoricul Iosif Petru Pal- Papa Sixt IV, în bula sa din 1476, scrie: ,,Ni s-a spus de mărturie demnă de credinţă că iubitul fiu Ștefan, Voevod şi Principe al Moldovei, precum şi veneratul Frate al nostru Episcopul Moldovei, şi iubiţii fii duci, comiţi, baroni, (boieri) nobili şi alte multe persoane de ambele sexe care locuesc în Moldova, eclesiastici, călugări şi preoţi de mir, dorind mântuirea sufletului lor, cer de la noi cu smerenie să le concedem o indulgenţă. Drept aceea, Noi concedem indulgenţă plenară tuturor care se află şi locuesc în Țara Moldovei. Acelaşi Papă, la 1477, dă un jubileu bisericii Moncastrului (Cetatea Albă), ca ofrandele adunate să se dea lui Ștefan cel Mare ca ajutor spre a putea să se lupte cu turcii, numindu-l pe Ștefan, fiu iubit şi adevărat apărător (atlet) al credinţei creştine. La rândul său şi Ștefan şi-a arătat recunoştinţa şi respectul ce-l avea faţă de Papa, trimiţându-i în dar steaguri şi alte lucruri luate de la turci, pe care îi învinsese“.
Țara Făgăraşului şi Biserica Romei
Nu este locul şi spaţiul să vorbim de toţi episcopii Bisericii Greco-Catolice care au luptat pentru cauza românească şi s-au jertfit, dar pentru Țara Făgăraşului avem două repere: Inochentie Micu Klein şi Vasile Suciu, iar mai târziu pe episcopul Ioan Suciu. Inochentie nu a trecut la credinţa catolică, aşa cum susţin fără acoperire unii, ci el s-a născut într-o familie care deja era trecută la credinţa unită, adică greco-catolică. ,,Născut la 24 iunie (iar nu în 1692, cum s-a crezut până acum), într-o familie unită cu Biserica Romană, el îşi va fi făcut primele studii, cel puţin de şcoală latinească, presupunem, la iezuiţii din apropiere, de la Sibiu sau de la Alba-Iulia, ca să le continue, în ceea ce le priveşte pe cele pe care le-am socoti azi medii, tot la iezuiţi, şi anume la colegiul academic al acestora de la Cluj, unde prezenţa sa e atestată din 1718. În această instituţie de învăţământ a urmat facultatea de filozofie, între 1722 şi 1725 “ scrie Francisc Pall în ,,Inochentie Micu Klein- exilul la Roma“. La 25 februarie 1729 este numit episcop având reşedinţa la Făgăraş. , dar este instalat în scaunul său vlădicesc la Făgăraş abia la 28 septembrie 1732. El s-a născut la Sadu, din părinţi ţărani. Inochentie Micu Klein va muta reşedinţa episcopiei la Blaj, fiind, prin acest demers, cel care a pus temelia acestui focar de cultură care va naşte ,,Școala Ardeleană“. Va muri în exil, la Roma, cu dorul de ţară în suflet care îl va măcina până la moarte. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în Catedrala mitropolitană din Blaj, în anul 1998. Din Țara Făgăraşului îl avem pe Vasile Suciu, primul mitropolit greco-catolic în România întregită. S-a născut la Copăcel, în data de 13 ianuarie 1873, unde şi-a început primele studii, pe care şi le-a completat la Blaj şi la Roma, fiind un elev şi student eminent. ,,Încă pe când era vicar capitular al Arhidiecezei Blajului, în 27 noiembrie 1918 dă Circulara pastorală nr. 5742 prin care vesteşte prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, subliniază dreptul popoarelor la autodeterminare după principiile lui W. Wilson, preşedintele S.U.A“. Participă activ la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, în calitate de membru al Sfatului Naţional Român central, adoptând hotărîrea Unirii Ardealului cu România. Tot el deschide orfelinatul pentru întreţinerea şi instrucţia orfanilor de război din Blaj, construieşte, cu ajutorul Papei Institutul Recunoştinţei (liceu teoretic, şcoală normală, liceu comercial, şcoală de aplicaţie) pentru instruirea fetelor şi clădirea Școlii Normale de băieţi şi pe cea a Liceului comercial de băieţi din Blaj. Este consacrat mitropolit în anul 1920. A scris ,,Teologia dogmatică“ în patru volume şi ,,Despre spiritism“. A fost senator de drept în Parlamentul României, marele nostru istoric Nicolae Iorga l-a numit ,,Vasile Vodă“. S-a îmbolnăvit grav de ateroscleroză şi diabet, amputându-i-se piciorul stâng. Se stinge din viaţă în anul 1935.
Preoţii Greco-catolici beatificaţi de Papa
În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș. În această calitate a căutat să salveze școlile și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite „naționalizate” de autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupație. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite. A fost destituit la 3 septembrie 1948, dar episcopul Suciu și-a continut activitatea pastorală cu și mai multă intensitate. La 28 octombrie1948 episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc din Berivoii Mici. La miezul nopții o ceată de securiști l-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o mașină ce se afla în stradă. Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcărești, etc., până la punctul final, temnița din Sighet unde au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. În închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 și 27 iunie 1953. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramental, era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953, când inima a încetat să-i mai bată. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaște locul. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare. Martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu ucişi între 1950 și 1970 este recunoscut de Biserica Catolică, iar Papa Francisc a oficiat slujba beatificării lor în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.
Moldovenii romano-catolici
,,Catolicii moldoveni, în totalitatea caracterelor fizice, se aseamănă aproape în totul cu românii ortodocşi din părţile muntoase, mai ales cu cei din jud. Ciuc şi Mureş. Prea puţini se află, şi aceştia numai pe Valea Trotuşului, care să aibă tipul secuiului, şi încă mult mai puţini sunt aceia care se aseamănă cu tipul maghiarului. Deci şi etnologia arată mai degrabă o origine comună pentru catolicii moldoveni cu ortodocşii decât cu maghiarii ori cu secuii…Nu se poate tăgădui că în sânul catolicismului moldovean a intrat element maghiar: unguri şi cumani maghiarizaţi, secui şi saşi, cum de altfel a intrat şi în sânul ortodoxismului moldovean…Elementul maghiar, ajutat de împrejurări favorabile, a luptat ca să impună românilor catolici limba maghiară, şi a reuşit cândva chiar cu înăbuşirea limbii româneşti în unele locuri“ spune preotul Iosif Petru Pal în lucrarea ,,Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de suflet“.
În loc de epilog
După cum am văzut, relaţiile românilor cu Biserica Romei se pierd în negura istorică. S-au speculat şi diferite teze conform cărora românii au folosit la început un rit daco-latin şi au fost o perioadă, înainte de venirea slavilor, sub ascultarea Romei. Îi lăsăm însă pe istoricii de profesie să dispute aceste chestiuni, noi tragem concluzia că relaţiile dintre Vatican şi valahi au fost, în majoritatea lor, bune. Există şi o ipoteză interesantă conform căreia Papa Ioan Paul al II-lea ar fi avut strămoşi valahi veniţi în Polonia prin transhumanţă. ,,Când, în februarie 1993, am avut fericirea de a fi primit la Vatican, de Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a-i înmâna volumul de ,,Poeme“ pe care îl tradusesem şi publicasem în limba română imediat după evenimentele din 1989, îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolişuri, dacă n-ar fi, cumva, de origine română. Din păcate, Suveranul Pontif nu a mai apucat să-mi răspundă la această întrebare în audienţa sa, destul de lungă pentru o asemenea ocazie“ spune Nicolae Mareş în introducerea la cartea ,,Ioan Paul al II-lea, Papă pentru mileniul al III-lea) Sunt multe lucruri nespuse încă în această poveste a relaţiilor dintre români şi Vatican. Unii speră, ca într-o zi, să fim toţi una, ,,o turmă şi un păstor“. Rămâne ca istoria să se pronunţe.
(Ștefan BOTORAN)
