Rezistenţa Anticomunistă: Şapte partizani găzduiţi de familia Mureşan din Dăişoara

•  Vasile Mureşan a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea, soţia sa, Domnica,  încarcerată la Mislea, iar cele patru fiice s-au risipit prin lume de frica securiştilor

Luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului şi-au găsit sprijin în fiecare sat din Ţara Făgăraşului. Au fost familii care i-au găzduit şi le-au oferit hrană, medicamente, îmbrăcăminte şi adăpost .  I-au ascuns în casele şi şurile lor  chiar şi atunci când ştiau că vecinii lor erau informatorii Securităţii şi riscau astfel să ajungă în beciurile Securităţii şi în anchete.  În satul Dăişoara, tinerii luptători au ajuns în iarna 1950-1951 şi au fost găzduiţi în casa lui Vasile Mureşan.  Pentru cele patru fiice şi pentru mama lor, Domnica, erau ,,băieţii noştri”, iar pentru comunişti ,,bandiţi”. Au poposit la familia Mureşan, în capul satului,  studentul Ioan Chiujdea ( Profesorul), studentul Ion Gavrilă (Moşu),  studentul Victor Metea , Gheorghe Şovăială, elevul Remus Sofonea ( Brâncoveanu), elevul Ion  Ilioiu şi elevul Ioan  Novac (Nelu).  După ce au fost descoperiţi, toţi membrii familiei Mureşan din Dăişoara, indiferent de vârstă, au suferit cumplit. Vasile Mureşan, stuparul şi tâmplarul satului, a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Domnica a fost arestată şi încarcerată şi ea. Cele patru fiice, Anuţa, Mărioara, Augustina şi Irina, au fost  bătute şi chinuite în achete. Pentru a scăpa de durere şi suferinţe au părăsit satul, fiecare pe unde a putut.  La ani distanţă, Augustina Mureşan, căsătorită Pavel, a relatat într-o scrisoare  trimisă lui Ion Gavrilă Ogoranu acele suferinţe care i-au marcat copilăria şi ulterior întreaga viaţă.

Suflet de copil

,,Primele amintiri le am din timpul războiului. Eram cu mama patru fetiţe mărunţele în satul Dăişoara, un sătuc dintre dealurile din dreapta Oltului, unde acesta intră în Ţara Făgăraşului. Tata era pe front. Aşa mi-a rămas în amintire prima imagine a mamei, tremurându-i mâinile de câte ori venea poştaşul cu vreo scrisoare. N-am văzut-o niciodată râzând pe mama în timpul copilăriei noastre până a sosit într-o zi o cătană bărboasă: era tata. A început atunci o altă viaţă la casa noastră. Mă văd în carul cu boi, mergând cu toţii la câmp, noi fetele mai mult încurcându-i pe părinţi. Văd şi acum gospodăria noastră, grădina cu pomi tineri, cu stupi aşezaţi în bătaia soarelui şi pe tata iarna lucrând în atelierul lui de tâmplarie, unde mirosea a răşină de brad şi a lemn acru de stejar. Duminica ne duceam cu toţii la biserică, unde tata cânta în strană. Casa noastră era aşezată în partea cea mai de sus a satului, de unde imediat începea pădurea, care de altfel înconjoară de toate părţile satul. Aveam o curte mare, toată plină cu flori, pe care tata le-ngrijea cu mâna lui. Era aşa de frumos la casa noastră, că unchiul Iacob, fratele mamei, preot în Sibiu, zicea: ,,Măi nepotilor, numai în rai îi mai frumos ca aici la voi”. Tata se ducea rar în sat, dar au început să vină tovarăşi de la raion să-l bată la cap pentru lămurire. Odată l-am auzit pe tata spunându-le: ,,Nu, tovarăşi, eu asta n-o fac”. La plecarea acestora, când eu am închis portiţa după ei, l-am auzit pe unul zicând: ,,Ăsta are curte boierească, nu ţărănească, să-l treci la chiaburi.” Noi n-am avut pământ mult, n-am avut batoză sau prăvălie, dar au găsit că mama, când tata era pe front, a folosit muncă străină. Era adevărat, dar mama a fost silită la aceasta având patru copii mici. Şi astfel am ajuns în rândul familiilor batjocorite din sat, de tovarăşii de la partid, colectori, miliţieni, secretari, agitatori.

Cum i-au cunoscut pe luptători: erau credincioşi şi serioşi

Tata avea gânduri mari cu noi: să ne dea la şcoală.  Anuţa, sora cea mai mare, era elevă la şcoala normală din Cluj şi avea 16 ani; eu, Augustina, de 11 ani, eram elevă la Sibiu. Amândouă învăţam bine. Eu cântam la vioară. Nu stiu când învăţasem, dar de mică am fost atrasă de vioară la cine o vedeam. Marioara, de 14 ani, fiind mai voinică, urma să rămână acasă, iar Irina, de 7 ani era în clasa I. Aşa eram în 1950, când eu şi Anuţa am venit de  Crăciun acasă în vacanţă. Înainte de a intra în casă, tata ne-a chemat în atelier şi ne-a spus: ,,În casa dinainte, stau la noi şapte  tineri băieţi cu şcoală. Puteţi merge la ei fără teamă, dar nimeni nu trebuie să ştie că se află la noi”. Aşa i-am cunoscut pe aceşti tineri. Vorbeau puţin şi în şoaptă, mereu atenţi la ce se întâmplă în jur. Citeau din nişte cărţi de-ale lor şi discutau. Ascultau la un radio cu galenă sau rămâneau tăcuţi privind cum viscolul troienea pădurea ce începea din faţa casei noastre. Doi erau mai în vârstă: Profesorul şi Mosu (n.r. Profesorul era studentul Ioan Chiujdea, iar Moşu era studentul Ion Gavrilă); ceilalţi: Victor, Gheorghe, Brâncoveanu, Ilioi şi Nelu (n.r. Victor Metea, Gheorghe Şovăială, Brâncoveanu era Remus Sofonea,  Ion Ilioiu şi Nelu era Ioan  Novac) erau tineri de tot şi mi se păreau cei mai frumoşi tineri pe care i-am văzut. Mi-au rămas întipăriţi în ochii mei de copil. Erau credincioşi şi serioşi. Eram tare mândre că tata ne-a încredinţat un astfel de secret. Noi, cele mai mari, intram mai rar în camera lor, dar Irina era mai tot timpul la dânşii cu poezii şi ghicitori. Mama îi numea ,,baieţii noştri” şi aşa le-a zis cât a trăit, ori de câte ori ne aduceam aminte de ei. De Crăciun i-am colindat, eu le-am cântat din vioară, au cântat şi ei şi ne-au învăţat colinde. A fost cea mai frumoasă vacanţă a mea, dar şi cea de pe urmă. A trecut un an. Din lume aflam fel de fel de veşti despre partizanii din munţi, pe care îi ajutau americanii, despre armata care umbla după ei, însă nimeni nu are ce le face.

Şase săptămâni de izolare în casă

Era în noiembrie şi am venit acasă . Poarta însă era încuiată. Am strigat şi mama mi-a deschis-o tăcutăşi a încuiat poarta la loc. Pe geamul de la curtea cu flori erau bătute scânduri. Mama plângea: ,,De ce aţi venit acasa? Nu v-a spus nimeni să nu veniţi?” Intrând, am dat peste şase bărbaţi în haine militare, cu arme, fioroşi, care ne-au poruncit că nu trebuie să afle nimeni că ei sunt în casă, că nu avem voie să ieşim din curte şi nimeni să intre la noi. Nu ştiam unde e tata şi mama nu-mi răspundea când o întrebam. Ziua, aceştia şedeau cu noi în casă, vorbeau urât şi ne înjurau. Seara, trei dintre ei se duceau în atelierul tatei, de unde pândeau. Cei din casă, la fereastre, observau orice mişcare din curte şi din uliţă. Nu aveam voie să vorbim între noi, nici să aprindem lampa. Dormeam toate patru: mama, Marioara, Irina şi eu, într-un singur pat, sub supravegherea unuia dintre ei. În curte nu puteam ieşi decât câte una. Aşa au trecut 6 săptămâni. Noaptea venea o maşină şi le aducea de mâncare. Mama ne şoptea întruna: ,,Rugaţi-vă să nu vină băieţii la noi”. Zi şi noapte, acesta ne-a fost gândul cel mai mare. Securiştii erau tare înfricoşaţi. Odată, dimineaţa, li s-a părut că sunt urme în zăpadă. Ne-au luat bocancii noştri şi au constatat că urma era mai mare. Atunci au început să o lovească pe mama şi să o ameninţe că o împuşcă. Noroc că Mărioara le-a spus că ea a fost ziua cu gunoiul în şi, cum zăpada era moale, urmele s-au făcut mai mari. După ce-au plecat, mama ne-a povestit cum a fost arestat tata.

Vasile Mureşan a fost legat cu sârmă, bătut şi i-au fost smulse unghiile

Era 17 noiembrie 1951, sâmbăta, când a venit o companie de securitate şi a înconjurat casa, facând percheziţie şi izbind în dreapta şi-n stânga. Pe tata l-au legat cu sârmă în atelier, l-au bătut şi cu cleştele i-au scos unghiile să spună unde sunt ,,bandiţii”. Pe mama au dus-o în grajd, unde au bătut-o cu patul armei, iar pe Mărioara şi pe Irina le-au bătut în casă, crezând că pot afla ceva de la ele. Pe tata l-au dus şi de atunci casa a rămas aşa cum am gasit-o eu. Ne-am liniştit când au plecat din casă oaspeţii nepoftiţi, când în noaptea de Crăciun, pe la ora 12.00, mama ne-a trezit pe toate: ,,Îmbrăcaţi-vă gros, căau venşi iar ne bat”. De cu seară sosise şi Anuţa acasă. Curând uşa casei a fost trântită în lături şi au intrat cu  lanternele. Pe mama au izbit-o de un perete, pe Anuţa au târât-o în altă cameră, iar pe mine şi pe Irina ne-au coborât în tindă. A urmat un interogatoriu cu înjurări, sub ameninţarea pistoalelor. Au răscolit apoi totul, de-a rămas casa ca după bombardament. De tata nu ştiam nimic, dacă e viu sau mort. În anii următori, casa ne-a fost păzita ziua şi noaptea. Noaptea, câinii băteau întruna spre pădure. Din când în când venea iar multă securitate, ne scula noaptea şi ne mâna peste tot cu pistoalele îndreptate spre noi. Înjurăturile nu le pot trece pe hârtie. Tremuram de frig şi de frică. Cel putin Irina se trezea noapte de noapte în coşmaruri, de nu o mai puteam potoli. Îmi aduc aminte odată că pe mama, după ce-au bătut-o, au urcat-o pe scara podului cu fân, ameninţând-o că de se aude ceva o împuşcă. Când era pe la mijlocul scării, mama a întrebat pe cel care conducea: – Ce grad aveţi dumneavoastra? – Sunt maior, răspunse acesta, ce vrei? – Vă rog să-mi spuneţi cât e ora. A urmat o sperietură la rândul lor, crezând că aceasta ar fi o parolă cu ,,bandiţii“. Când  şi-au revenit, au întrebat-o batjocoritor de ce vrea să ştie, şi mama le-a spus: – Vreau să ţin minte cât voi trăi noaptea asta, cum m-a batjocorit cineva căruia eu i-aş fi putut fi mamă. Au urmat alte înjurături, dar n-au mai lovit. Aşa erau nopţile noastre în marginea satului.

N-au mai fost lăsate să continue şcoala

Se înţelege că de şcoală nu mai putea fi vorba. Am încercat, eu şi Irina, să mergem la şcoala din sat, dar n-am fost primite, ca să nu spun că am fost alungate. Pe Irina a luat-o Anuţa la ea. Mama, Mărioaraşi cu mine seceram, coseam, făceam lucrurile câmpului şi de femeşi de bărbaţi. De ajutat nu îndraznea nimeni să ne ajute de frica securităţii. Au venit apoi cotele, pe care nu le-am putut da. De la arie nu ne-am întors cu un bob de grâu. Drept urmare, mama a fost închisă în beciul miliţiei din sat două săptămâni, apoi dusă la Rupea, unde a fost judecată şi condamnată la un an închisoare, sub motiv că nu a desmiriştit 7 ari.  Nu voi uita niciodată batjocura ce o suferisem. Pământul se întărise, ne apasam toate pe plugul care nu intra în glie, în timp ce o ceată întreagă de tovarăşi râdeau de noi la capătul pământului. N-aş fi crezut niciodată că ar putea fi oameni atât de răi în sat la noi. Într-o zi am fost trimise, noi, fetele, de preşedintele sfatului, unul Boros, care s-a purtat foarte urât cu noi, să aducem de la Rupea saci cu ovăz pentru vitele sfatului popular. Am plecat de noapte să avem timp să venim până seara. Când ne întorceam, nişte femei ne-au spus: ,,Duceţi-vă acasă, că nu-i bine la voi”. Pe drum ne-am întâlnit cu mama, cu o traistă în mâna, zorită de un miliţian. Am început să plângem. ,,Aveţi grijă de voi”, ne-a spus mama. Şi astfel am rămas şi fără mamă.

Lăsate fără părinţi

Cum am dus-o până a venit mama din închisoare, noi, două fete, numai Dumnezeu ştie. Câtă foame, cât frig, că nu aveam lemne, şi câtă frică de securitate, care continua să vină noaptea! Aveam un câine, Labus, care atunci când îi auzea de departe, începea să urle. După un an a venit mama bolnavă din închisoare. N-a găsit pe masă decât o bucată de mămăligă. Peste câteva zile a venit fiscul. Neavând bani, au sechestrat tot ce-au găsit în casă: maşina de cusut, mobila, hainele. Au luat şi hainele rămase de la bunicii noştri. Mai târziu, mama le-a văzut îmbrăcate cu ele pe soţiile tovarăşilor de la sfat. Din timpul acesta îmi aduc aminte de o altă batjocură. Cosisem soia cu mama toată ziua, iar seara nu aveam pe masă decât nişte prune. Mâncam, când a venit soţul secretarei de la sfat cu porunca de a duce dimineaţa toate prunele la sfat, că, de nu, iar o închide pe mama. ,,Dacă vă trebuiesc prune, culegeţi-le”, le-a răspuns mama. Au trimis dimineaţa nişte ţigani de le-au cules. Pentru a plăti impozitele şi cotele vândusem toate vitele începând cu boii. Mai aveam o singură bivoliţă, pe care o îngrijeam bine şi aşteptam să fete. Într-o zi a venit un tovarăş din Rupea cu un consătean, Silea Ordeanului, care trăieşte şi astăzi, să ne ia bivoliţa, cică pentru o expoziţie, că vine Gheorghe Gheorghiu-Dej. Eu m-am opus şi am plâns. ,,Las-o, nene, să avem ce mânca”. M-a luat de mână şi m-a aruncat pe nişte lemne. După două săptămâni au trimis 125 de lei pentru bivoliţă, dar nici pe aceştia nu ni i-a dat, pentru că i-a reţinut pentru impozite la sfat.

Procesul lui Vasile Mureşan

Într-o zi am primit o scrisoare de la un avocat din Braşov, pe atunci Oraşul Stalin, că tata va fi judecat şi el îl apără. Mama s-a împrumutat de bani şi s-a dus acasă la avocat. În ziua procesului ne-am dus toate surorile cu mama la tribunalul militar. Tata era după gratii. Noi n-am putut să ne apropiem de el. N-am avut altceva de făcut decât să plângem. Avocatul ne făgăduise că tatei i se va da drumul, dar când s-a dat sentinţa, am rămas încremenite: tata a primit 15 ani condamnare, iar finul nostru Boboia – 10 ani. Totodată au fost condamnaţi şi la confiscarea averii. Au venit şi au luat ce-au vrut, dar n-au mai avut prea multe de luat, decât pământul, care a rămas confiscat ,,legal” până în ziua de azi. În faţa acestei situaţii, mama ne-a îndemnat: ,,Duceţi-va şi voi în lume şi căutaţi-vă norocul”. Întâi a plecat Marioara la Bucureşti, iar după un timp am plecat şi eu la Braşov. Aveam 50 de lei câştigaţi muncind cu ziua la unul şi la altul, o rochiţă, o fustă, o bluză cu mâneci scurte, o pereche de bocanci şi 15 ani. Era iarnă. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi scoată în cale un om de omenie. L-am întâlnit pe Vasile Purcărea, gestionar la o alimentară, care mi-a fost ca un părinte şi pe care l-am iubit ca pe părinţii mei. Nu i-am spus situaţia mea, dar a înţeles-o singur şi m-a ajutat şi material, şi cu o vorbă bună. Au fost şi oameni de omenie în acest timp, care ne-au ajutat cu bani şi mâncare, cu toată frica de securitate. Aşa au fost: Zaharia Rodului, Anichi Creţului din Crihalma şi Gheorghe Mei din Dăişoara. Au fost desigur şi alţii, pe care i-a ştiut numai mama.

,,Le las în seama lui Dumnezeu să le judece”

Aceasta a fost copilaria mea şi a surorilor mele şi a tuturor copiilor din lumea noastră, dar, mărturisesc, n-am povestit tot, nene Gavrilă. Pe cele mai umilitoare şi mai înjositoare situaţii nu le rabdă hârtia să fie scrise. Le las în seama lui Dumnezeu să le judece. Tata s-a întors târziu din închisoare, tot aşa de bun şi potolit cum îl ştiam. A venit cu amintirea atâtor oameni cunoscuţi acolo, pe care îi pomenea întruna. Nici pe dumneavoastră, tinerii de atunci, nu v-am uitat, deşi am suferit atât. Pentru părinţii mei aţi rămas tot cei pe care  v-am cunoscut în vacanţa din 1950. Am plâns când în lume se auzea că unul dintre dumneavoastră a fost ucis şi când Victor şi ceilalţi au fost condamnaţi la moarte.

,,Trecerea”, un roman antiromânesc

Nu pot termina cele scrise fără să amintesc una dintre cele mai mari batjocuri la adresa familiei noastre. Un ins ieşit din satul nostru a scris un roman despre Dăişoara, ,,Trecerea”, de Ion Butnaru, Cartea Românească, 1982. E vorba despre Dăişoara (Vălişoara), în care laudă instalarea comunismului şi colectivizarea. Pentru el, tata (care n-a trăit decât din munca mâinilor lui) era un exploatator, care trebuia distrus. Cartea ar trebui citită şi acum pentru a se vedea modul cum acţiona securitatea atunci, lucru lăudat de autor. Iată un pasaj la pagina 176:

•   ,,Dintr-o ochire, comandantul îşi descărca automatul în burta câinelui”.
•   ,,Te-mpuşc dacă mai faci vreo mişcare”, ameninţa comandantul şi
•    ,,se opri cu pumnul în falca lui Arpaşanul” (tata).
•    ,,Pivniţa arăta ca un câmp de operaţiune părăsit de inamic” (percheziţie).
•   ,,Din lada mare săreau în aer pieptare înflorate, pieptare femeieşti, toată avuţia lor de o viaţă era călcată de cizme”.
•    ,,Vina avuţiei i se păru (ofiţerului) mai de neiertat decât însăşi crima pentru care fusese legat burduf”(pagina 183).
•   Pentru autor, mama nu era decât o ,,cotoroanţă”, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ.
•   În schimb toţi beţivii satului sunt ridicaţi în slăvi de către autor, că au adus raiul în Dăişoara (Vălişoara).  Scrisoarea este semnată de Augustina Pavel, fiica lui Vasile  şi a Donicăi Mureşan din Dăişoara trimisă lui Ion Gavrilă Ogoranu. (Lucia BAKI)