Memorandumul de acum 125 de ani, adresat Curţii de la Viena, împăratului habsburgic Franz Iosif, înscrie o pagină dramatică din lupta naţională a românilor ardeleni pentru drepturi civile, egalitate socială, autonomie politică şi unire cu patria mamă, România. Termenul ,,memorandum”, echivalent cu cel de ,,memoriu” denumeşte o expunere amplă privitoare la chestiuni de interes public, o cerere în care motivele şi faptele sînt pe larg expuse pentru a fi analizate şi rezolvate de autorităţi prin măsuri juridice corespunzătoare. Documentul, realizat la iniţiativa Partidului Naţional Român, este una din cele mai hotărîte riposte ale românilor din Transilvania la procesul de maghiarizare practicat sistematic de statul ungar, după 1867, cînd, în urma instituirii ,,dualismului austro-ungar”, Transilvania şi-a pierdut autonomia şi a fost încorporată regatului maghiar. În termeni protocolari, cu argumente şi detalii concrete, memorandumul demonstrează că Uniunea (dualismului), contrar aşteptărilor, a ajuns să desconsidere toate drepturile naţionale cîştigate de români, ca element etnic ce compune majoritatea precumpănitoare a populaţiei în vechea Transilvanie. ,,Niciodată nu s-au spus vorbe mai pline de demnitate şi mai conştiente în faţa tronului. Plîngea într-însul necazurile de veacuri, dar fierbea şi energia, care, într-o bună zi, are să înfrîngă necazurile”, scria un istoric al vremii. Memoriul poartă semnătura comitetului desemnat de adunarea generală: dr. Ioan Raţiu, preşedinte, Gh. Pop de Băseşti şi Eugen Brote, vicepreşedinţi, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general şi Septimiu Albini, secretar. Deputaţia pleacă de la Viena, dar ,,Ministrul” maghiar nu îi oferă girul prezentării, deci audienţa nu fu acordată. Documentul a fost trimis la Curte în plic. Apoi, nedesfăcut, plicul a fost trimis guvernului de la Budapesta, care, tot necitit, îl returnează preşedintelui Ioan Raţiu. Curtea de la Viena se prefăcu a nu şti nimic, deşi presa semnalase cu interes evenimentul, iar primarul Vienei, dr. Lueger, găzduise cordial, delegaţia. Dezamăgiţi de afrontul cinic faţă de un demers constituţional, fruntaşii partidului s-au simţit îndreptăţiţi să publice documentul. Ecoul naţional al conţinutului a stîrnit însă în sferele conducătoare ale politicii ungureşti, indignare, ură şi dor de răzbunare. Împotriva semnatarilor Memorandumului s-a intentat un proces de înaltă trădare şi subminare a unităţii statului, care s-a judecat la Cluj între 1892 şi 1894, într-o mare tensiune. Se puteau prevedea condamnările, dar acuzaţii, susţinîndu-şi ideile, deveneau înşişi acuzatori. S-au dat ani grei de închisoare. 14 dintre acuzaţi au totalizat 31 de ani de încarcerare. Teama de revolte stradale a determinat guvernul să ordone, abuziv, în 1894 oprirea activităţii Partidului Naţional Român. (Prof. Liviu IOANI)
