Am vorbit despre căderea primordială şi consecinţele ei, ce a însemnat ea de fapt, o cădere din înţelepciunea edenică, stare în care omul fiinţa în lumina dumnezeească. Păcatul primordial nu a fost unul ,,sexual“ aşa cum fals descriu acest lucru adepţii unui creştinism ,,bigot“ şi reinventat după tipare musulmane (N.R- să nu uităm eroarea iconoclastă din Imperiul Bizantin, care a avut loc tot sub influenţa islamică), păcatul primordial a constat într-un act de exacerbare a ,,ego-ului“ fiinţei create de a se pune pe acelaşi piedestal cu însuşi Creatorul, o ,,cunoaştere luciferică“. După acest moment am văzut care au fost primele legăminte dintre om şi Dumnezeu, precum şi simbolurile lor, curcubeul şi tăierea împrejur. Pentru legămintele dintre Creator şi omenire a fost ales un popor ,,eshatologic“, cu bune şi rele, calităţi şi defecte ca orice alt popor. După istoria lui Avraam şi genealogia acestuia prin Isaac, Iacov, marcată de povestea lui Iosif, ajuns prinţ în Egipt, ne oprim asupra unui personaj de o importanţă majoră, care a influenţat istoria politică dar şi istoria artei, să ne amintim doar de minunatul pasaj al corului sclavilor evrei din ,,Nabuco“ al lui Verdi. Moise este o figură transcendentală a istoriei în general, şi a religiei monoteiste în special. Moise a fost mai întâi de toate un campion al libertăţii, un iniţiat şi unul dintre cei mai mari înţelepţi şi legislatori ai omenirii. Moise nu trebuie privit doar în context iudeo-creştin, personalitatea sa trebuie pusă în rând cu cea a altor mari vizionari ai istoriei precum Platon, Aristotel, Solon sau Confucius. Istoria trebuie privită în întregimea ei, şi nu să facem cioburi după contextul în care ne-am născut noi. Moise trebuie scos din contextul în care îl privim noi, dacă vrem să-l înţelegem mai bine.

Copilul din trestie

Cea de-a doua carte a Pentateuhului, şi anume ,,Ieşirea“, ne povesteşte despre epopeea lui Moise, legislator, războinic şi iniţiat. ,,Un om oarecare, din seminţia lui Levi, şi-a luat femeie din fetele lui Levi“ spune Ieşirea, capitolul 2, versetul 1. Trebuie spus aici din capul locului că seminţia lui Levi este cea care a dat poporului evreu clasa sacerdotală, preoţii şi leviţii, aşa cum în India brahmanii constituie una dintre castele cele mai importante ale vieţii morale şi legislative. Vom vedea mai încolo că şi aceşti învăţători ai legii vechi, din rândul evreilor, s-au constituit într-o adevărată castă, lucru criticat în mod vădit de Iisus din Nazaret. Povestea continuă ca aceea a lui Făt-Frumos din folclorul stră-român, sau a lui Buddha în mitologia extremului Orient. Din capul locului cronicarul ne spune că este vorba de naşterea unui copil deosebit, în sânul unui popor aflat în sclavie, care nu avea voie să mai aducă pe lume prunci de parte bărbătească, pentru că erau ucişi, aşa cum ne explică capitolul 1 din cartea Ieşirii. Numele ministrului evreu Iosif a fost uitat, iar poporul acestuia a început să fie persecutat. Decizia curţii imperiale egiptene a fost de ordin politic evreii trebuiau slăbiţi din punct de vedere demografic: ,,Veniţi dar să-i împilăm, ca să nu se mai înmulţească şi ca nu cumva la vreme de război să se unească cu vrăjmaşii noştri şi, bătându-ne, să iasă din ţara noastră!“ (Ieşirea 1,10). Ordinele în privinţa situaţiei demografice a evreilor erau cât se poate de clare: ,,Ba, regele Egiptului a poruncit moaşelor evreieşti, care se numeau: una Şifra şi alta Pua, şi le-a zis: ,,Când moşiţi la evreice, să luaţi seama când nasc: de va fi băiat, să-l omorâţi, iar de va fi fată, să o cruţaţi!“ Moaşele însă s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut cum le poruncise regele Egiptului, ci au lăsat pe băieţi să trăiască. Atunci Faraon a poruncit la tot poporul său şi a zis: ,,Tot copilul de parte bărbătească, ce se va naşte evreilor, să-l aruncaţi în Nil, iar fetele să le lăsaţi să trăiască toate!“ (Ieşirea 1, 16-22). În acest context istoric s-a născut Moise care ajunge, la fel ca strămoşul său Iosif, în casa regală a Egiptului. ,,Femeia aceea a luat în pântece şi a născut un băiat şi, văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni. Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească, a luat mama lui un coş de papură şi l-a uns cu catran şi cu smoală şi punând copilul în el l-a aşezat în păpuriş, la marginea râului (N.R- este vorba de Nil). Iar sora copilului pândea de departe ca să vadă ce are să i se întâmple“ (Ieşirea 2, 2-4). La fel ca Momotaro, cel ieşit dintr-un vreasc în mitologia japoneză, un alt personaj care a luptat cu răul, Moise apare din trestie şi este luat sub protecţie de către fiica Faraonului. ,,Atunci s-a pogorât fata lui Faraon la râu să se scalde, şi roabele ei o însoţiră pe malul râului. Şi văzând coşul în păpuriş, ea a trimis pe una din roabele sale să-l aducă. Şi, deschizându-l, a văzut copilul: era un băiat care plângea. Atunci i s-a făcut milă de el fetei lui Faraon şi a zis: ,,Acesta este dintre copiii evreilor“. Iar sora copilului a zis către fata lui Faraon: ,,Voieşti să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice, ca să alăpteze copilul? Fata lui Faraon i-a zis: ,,Du-te!“ Şi s-a dus copila şi a chemat pe mama pruncului. Atunci fata lui Faraon i-a zis: ,,Ia-mi copilul acesta şi mi-l alăptează, că eu am să-ţi plătesc!“ Şi a luat femeia copilul şi l-a alăptat“ (Ieşirea 2, 5-9). Copilul este adoptat de fiica lui Faraon şi intră în familia regală a Egiptului. De aici începe Epopeea lui Moise, poveste care le-a dat mult de furcă istoricilor, teologilor, filosofilor dar şi artiştilor.

Copilăria şi tinereţea lui Moise

Intrăm aici pe un tărâm al misterului, despre copilăria lui Moise se ştiu foarte puţine lucruri, pentru că, Biblia nu vorbeşte prea mult despre tinereţea lui Moise. Intră aici în scenă ipotezele şi imaginaţia unor istorici sau filosofi.  ,,Moise, iniţiat egiptean şi preot al lui Osiris, spune Edouard Shure, a fost în mod incontestabil cel care a pus bazele monoteismului. Prin el, acest principiu ascuns sub triplul văl al misterelor, a fost adus la suprafaţă din întunecimile templului, pentru a intra în circullus-ul istoriei. Moise a avut îndrăzneala să facă din cel mai înalt principiu al iniţierii dogma unică a unei religii naţionale şi prudenţa de a nu-i releva consecinţele decât unui mic număr de iniţiaţi, pentru a-l impune maselor prin teamă. Prin aceasta, profetul de pe Muntele Sinai a avut, în mod evident, viziuni de perspectivă, care depăşeau cu mult destinele poporului său. Religia universală a umanităţii, iată adevărata misiune a lui Israel, pe care puţini evrei, în afara celor mai mari profeţi ai săi, au înţeles-o. Această misiune, pentru a fi îndeplinită, presupunea înghiţirea poporului care o reprezenta. Naţiunea evreiască a fost dispersată, nimicită. Ideea lui Moise şi a profeţilor a trăit şi a crescut. Dezvoltată, transfigurată de creştinism, reluată de islam, chiar dacă într-un mod inferior, trebuia să se impună asupra Occidentului barbar, să reacţioneze chiar asupra Asiei. De atunci umanitatea s-a zbătut degeaba, s-a revoltat inutil, s-a luptat împotriva ei însăşi în tresăltări convulsive, se va învârti în jurul acestei idei centrale ca o nebuloasă în jurul soarelui pe orbita căruia se află. Iată formidabila operă a lui Moise“.

 

Ipoteze istorice şi mitice despre Moise

Biblia, sub influenţa teologică a ,,poporului ales“ spune că Moise s-a născut în sânul evreilor, ascuns de mama sa naturală, găsit prin providenţă de către fata lui Faraon şi adoptat de familia regală egipteană. Alte surse susţin cu totul altceva. Filosoful, poetul şi dramaturgul francez Edouard Shure spune, în notele din lucrarea ,,Marii iniţiaţi“, referindu-se la Moise: ,,Istorisirea biblică îl transformă pe Moise într-un evreu din tribul lui Levi, cules de fiica faraonului din stufărişul Nilului, unde fusese aruncat de o mamă vicleană pentru a ajunge la prinţesă şi a-i salva copilul de o persecuţie identică cu cea a lui Irod. Dimpotrivă, Manethon, preotul egiptean căruia îi datorăm informaţiile cele mai exacte despre dinastiile faraonilor, informaţii astăzi confirmate de inscripţiile de pe monumente, afirmă că Moise a fost preot al lui Osiris. De asemenea, Strabon, care îşi strângea informaţiile din aceeaşi sursă, adică de la preoţii egipteni, atestă acest lucru. Sursa egipteană are aici o valoare mai mare decât cea evreiască. Preoţii Egiptului nu aveau nici un interes să îi facă pe greci sau pe romani să creadă că Moise era unul de-ai lor, în timp ce amorul propriu al poporului evreu le cerea să facă din fondatorul naţiunii lor un om de acelaşi sânge cu ei. Povestirea biblică recunoaşte de altfel că Moise a crescut în Egipt şi trimis din ordinul împăratului ca inspector al evreilor din Gossen. Acesta este faptul important, capital, care stabileşte filiaţia secretă între religia mozaică şi iniţierea egipteană. Clemenţiu al Alexandriei credea că Moise era un mare iniţiat în ştiinţa Egiptului şi, că, de fapt, opera creatorului lui Israel ar fi de neînţeles fără aceasta“. Acelaşi autor susţine: ,,Toate marile religii au o istorie exterioară şi o istorie interioară: una aparentă, alta ascunsă. Prin istoria exterioară, înţeleg dogmele şi miturile propovăduite în mod public în temple şi şcoli, recunoscute în cultul şi superstiţiile populare. Prin istoria interioară, înţeleg ştiinţa profundă, doctrina secretă, acţiunea ocultă a marilor iniţiaţi, profeţi sau reformatori, care au creat, susţinut şi răspândit aceste religii“.

Patriarhii, văzuţi dintr-un alt unghi

,,Pentru această lucrare, cea mai importantă de la exodul preistoric al arienilor, Moise găsi un instrument deja pregătit în triburile de evrei şi în special în cele care, fiind stabilite în Egipt cu valul lui Goshen, trăiau aici în robie sub numele de Ben-Jacob. Stabilirea unei religii monoteiste avea precursori şi în persoanele regilor nomazi şi pacificatori, pe care Biblia ni-i prezintă sub numele de Abraham, Isaac şi Jacob. Să aruncăm o privire asupra acestor evrei şi patriarhi. Vom încerca apoi să desprindem figura marelui lor profet din mirajele deşertului şi din nopţile întunecate ale Sinaiului, unde vuieşte urgia fulgerului legendarului Iehova. Aceştia erau cunoscuţi de sute de ani, de mii de ani chiar, aceşti Ibrim, aceşti nomazi neobosiţi, aceşti veşnici exilaţi. Înrudiţi cu arabii, evreii erau, ca toţi semiţii, rezultatul unor încrucişări antice ale rasei albe cu cea neagră. Fuseseră văzuţi trecând de mai multe ori în Nordul Africii, sub denumirea de bodoni (beduini), oamenii fără acoperiş deasupra capului. Apoi şi-au pus corturile mobile în vastele deşerturi dintre Marea Roşie şi Golful Persic, dintre Eufrat şi Palestina. Amoniţi, elamiţi sau edomiţi se asemănau între ei. Având ca mijloc de deplasare măgarul sau cămila, ca acoperiş cortul, ca singur bun turmele rătăcitoare ca şi ei, care păşteau mereu pământuri străine. Asemenea strămoşilor lor, ghiborim, sau a primilor celţi, aceşti nesupuşi aveau oroare de piatra tăiată, de oraşul fortificat, de corvoadă şi de templul de piatră. Şi totuşi, cetăţile monstru din Babilon şi Ninive aveau palate uriaşe, mistere şi dezmăţuri care exercitau o fascinaţie irezistibilă asupra acestor oameni pe jumătate sălbatici. Atraşi în aceste închisori de piatră, luaţi prizonieri de către soldaţii regilor Asiriei, înrolaţi în armatele lor, ei se dădeau uneori la orgiile Babilonului. Alteori, israeliţii se lăsau seduşi de femeile din Moab, aceste încântătoare femei fără ruşine, cu pielea neagră şi ochii sclipitori. Ele îi îndemnau să adore idolii de piatră şi de lemn şi chiar să practice cultul plin de cruzime al lui Moloch. Dar brusc îi cuprindea din nou setea deşertului, unde fugeau să se refugieze. Întorşi în oazele aspre în care nu se aude decât răgetul fiarelor, pe câmpiile imense în care nu ai drept de călăuză decât lumina constelaţiilor lor, le era ruşine de ei înşişi. Dacă atunci un patriarh, un om inspirat le vorbea despre zeul unic, despre Elion, despre Elohim, despre Sebaoth, despre stăpânul armatelor care le vede pe toate şi îl pedepseşte pe cel vinovat, aceşti mari copii sălbatici şi sanguinari lăsau capul lor în jos şi, îngenunchiaţi pentru rugăciune, se lăsau conduşi de oi“ adaugă Shure. Filosoful francez are dreptate, Biblia este ea însăşi o mărturie a întoarcerii lui Israel din ,,adulterul“ comis cu femei străine şi zei străini faţă de ,,unicul Adevăr“ imuabil, eternul Yahwe. ,,Cine erau deci aceşti patriarhi? Abram, Abraham sau tatăl Orham era regele oraşului Ur, din Caldeea, în apropierea Babilonului. După tradiţia lor asirienii şi-l imaginau, aşezat într-un fotoliu, cu un aer binevoitor. Acest personaj antic, care a trecut în istoria mitologică a tuturor popoarelor, de vreme ce este citat şi de Ovidiu, este chiar cel pe care Biblia ni-l descrie ca pe un emigrant din ţara Our în teritoriul Canaan, la auzul vocii eternului: Eternul îi apare şi îi spune: Eu sunt Dumnezeul puternic, atotputernic, mergi în faţa mea şi fără greş. Eu voi stabili alianţa între mine şi tine şi posteritatea ta ca o alianţă eternă, ca eu să fiu Dumnezeul tău şi Dumnezeul posterităţii care va veni în urma ta“ (Gen.XVI,17, 17.XVII,7). Acest pasaj, tradus în limba zilelor noastre, înseamnă că una dintre primele căpetenii semite, purtând numele de Abraham, care primise probabil iniţierea caldeeană, se simţea împins de vocea interioară să-şi îndrume tribul spre vest şi să-i impună cultul lui Elohim. Numele de Isaac, prin prefixul Is, se pare să indice o iniţiere egipteană, în timp ce, cel de Iacob şi Iosif sugerează o origine feniciană. Oricum ar fi, probabil că cei trei patriarhi au fost şefii diferitelor triburi care au trăit în diverse epoci. Mult timp după Moise, legenda israelită îi grupează într-o singură familie. Isaac devine fiul lui Abraham, Iacob, fiul lui Isaac. Acest mod de a reprezenta paternitatea fizică era foarte mult întrebuinţată în sacerdoţiurile antice. Din această genealogie legendară reiese un fapt capital: filiaţia cultului monoteist prin patriarhii iniţiaţi ai deşertului. Dacă aceşti oameni au primit avertismente interioare prin revelaţii spirituale sub forma unor vise sau chiar viziuni în stare de veghe, asta nu contrazice cu nimic ştiinţa ezoterică, nici legea psihică universală, care guvernează sufletele şi lumile. Faptele au luat în povestirea biblică forma naivă a vizitelor îngerilor adăpostiţi în cort“ susţine filosoful francez. Este o altă abordare a Bibliei, nelipsită pe alocuri de adevărul unor fapte relatate în Cartea Cărţilor: poporul evreu ,,s-a dezmăţat“ cu idolii străini, după care a avut loc un proces de ,,metanoia“, adică întoarcere la ,,Adevăratul Dumnezeu“. Shure mai evidenţiază aici un detaliu biblic: ,,În fine, un fapt istoric de cea mai mare importanţă despre epoca patriarhilor ne apare în două versete revelatoare. Este vorba despre întâlnirea lui Abraham cu un confrate iniţiat. După ce s-a luptat cu regii Sodomei şi Gomorei, Abraham îi va aduce omagiu lui Melchisedec. Acest rege locuieşte în fortăreaţa care va deveni mai târziu Ierusalim. ,,Melchisedec, rege al Salemului, puse să fie aduse pâine şi vin, căci era sacrificator al lui Elohim, zeul suveran. Şi îl binecuvântă pe Abram spunându-i: ,,Binecuvântat fie Abraham prin Elohim, Dumnezeul suveran, stăpânul cerurilor şi al pământului. (Gen.XIV, 18 şi 19). Iată deci un rege al Salemului, care este mare preot al aceluiaşi Dumnezeu ca cel al lui Abraham. Acesta îl tratează ca pe superiorul, stăpânul său şi comunică cu el în limbajul pâinii şi al vinului, în numele lui Elohim, ceea ce în Egiptul antic era un semn de comunine între iniţiaţi. Exista deci o legătură de fraternitate, prin semne de recunoştinţă şi un scop comun între toţi adoratorii lui Elohim din colţurile cele mai îndepărtate ale Caldeei şi până în Palestina şi poate până în anumite sanctuare ale Egiptului. Această conjuraţie monoteistă nu avea nevoie decât de un singur organizator. Astfel, între Taurul înaripat al Asiriei şi Sfinxul Egiptului, care contempla de departe deşertul, între tirania strivitoare şi misterele impenetrabile ale iniţierii, triburile alese ale Abramiţilor, Iacobeţilor şi Ben-Israel înaintează, evită petrecerile neruşinate ale Babilonului, ocolesc orgiile din Maob, orgiile Sodomei şi Gomorei şi cultul monstruos al lui Baal. Sub îndrumarea patriarhilor, caravana îşi urmează drumul presărat cu oaze, cu fântâni rare şi palmieri subţiri. Ca o pangică şerpuitoare, se pierde în imensitatea deşertului, sub arşiţa zilei, sub purpura asfinţitului şi sub mantia crepusculului pe care o domină Elohim. Nici turmele, nici femeile, nici bătrânii nu ştiu care este scopul acestei călătorii veşnice, dar înaintează sub pasul tânguitor şi resemnat al cămilelor. Unde merg aşa neîncetat? Patriarhii ştiu; Moise le va spune“ îmbracă Shure într-o idilă romanţioasă şi filosofică povestea Bibliei. Moise este produsul confreriilor monoteiste din vechime. Elohim, un zeu local, îl va simboliza pe ,,Cel fără de ani“, Dumnezeul suprem, imuabil, omniprezent şi etern. De la politeism, evreii vor ajunge la monoteism tocmai prin aceşti oameni înţelepţi din rândul lor. Unii scriitori ne vorbesc despre un alt Moise, despre care nouă ni s-a spus altceva conform filierei iudeo-creştine. Acest lucru nu pune însă în pericol credinţa noastră sau nu ar trebui să o pună, sunt alte ipoteze pe care noi trebuie să le cunoaştem, altfel nu poţi combate ceva despre care nu ai citit deloc, ţi s-a spus doar de ,,omul îmbrăcat în negru“ care tună şi fulgeră că este ,,erezie“ iar acest lucru te va condamna la ,,muncile veşnice“. Să nu ne culcăm pe urechea că Inchiziţia este istorie, nu, ea însă continuă şi face încă ravagii atât în ,,catolicism“, cât şi în ,,ortodoxie“. Însuşi Iisus a spus ,,Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide“. Cu ce ne scade credinţa noastră dacă unii susţin, conform unor ipoteze, că Moise ar fi fost mai întâi un preot egiptean, membru al familiei regale? Însăşi Biblia spune că Moise, înainte de fuga sa pentru că a ucis un paznic egiptean ce bătea un evreu, a făcut parte din elita curţii imperiale egiptene, iar în această curte odraslele princiare erau iniţiate în misterele lui Osiris. Evreu adoptat sau egiptean pur, Moise a avut acces la aceste informaţii înainte de ,,converirea“ sa în deşertul Madianului. Povestea lui Moise continuă ca una a întoarcerii permanente la unicul Dumnezeu. Între povestea lui Moise şi căderea primordială prin Adam şi Eva este o strânsă legătură. După cădere, umanitatea a pierdut panoramicul întreg, el a început să fie redat prin aceşti oameni speciali prin care Dumnezeu i-a reamintit cine este El cu adevărat, ca unui prunc căruia i-a ieşit ochii dar încă nu a început să vadă decât, prima dată, umbre, apoi imagini clare.(Ştefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here