Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut la Gura Văii, comuna Recea din Ţara Făgăraşului, la 1 ianuarie 1923.Un adevărat erou legendar al României, prea puţin cunoscut şi apreciat în zilele de astăzi. Primii ani de şcoală i-a făcut în comună, după care a urmat Liceul Radu Negru din Făgăraş cu sacrificiile mari ale părinţilor care erau agricultori. Fiind bun la carte a urmat cursurile Facultăţii de Agronomie din Cluj şi în paralel ale Facultăţii tehnice din Braşov. A făcut parte din Frăţiile de Cruce de la Radu Negru, iar când era student a primit funcţia de şef al frăţiilor pe Ardeal. A făcut parte din Mişcarea Legionară din România şi s-a angajat ca luptător anticomunist încă din facultate. S-a dedicat cu întreaga sa viaţă Rezistenţei armate anticomuniste din România, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşean. Pentru activitatea sa a fost condamnat, în contumacie, la moarte. Nu şi-a mai finalizat cursurile celor două facultăţi. În 2006, prin februarie, decanatul Facultăţii de Agronomie din Cluj i-a recunoscut anii de şcoală universitară şi i-au înmânat diploma de absolvire într-un cadru festiv. Timp de aproape 30 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze pe Ion Gavrilă Ogorau, dar în 1976 a fost prins la Cluj şi arestat. A fost salvat de la execuţie cu ajutorul soţiei sale Ana Gavrilă Ogoranu, când aceasta a cerut în scris intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon. S-a stins din viaţă la 1 mai 2006 şi îşi doarme somnul de veci în cimitirul din Gâltiu, judeţul Alba. Viaţa eroului a fost o luptă continuă, de la viaţa dură şi plină de lipsuri a familiei lui de ţărani din Gura Văii, la studenţia întreruptă prin lupta anticomunistă, hăituiala din Munţii Făgăraşului, fuga de securitate, apoi eliberarea de comunism într-un lagăr mai mare numit România şi mai apoi munca de cercetare în arhivele fostei securităţi, cea care i-a făcut viaţa un calvar, şi lupta cu condeiul care a lăsat urmaşilor o istorie scrisă a vremurilor de prigoană în 7 volume intitulate sugestiv ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”, titlu pus de Traian Trifan din Braşov, un ,,veteran” al închisorii Aiud.
Securistul Taropa s-a răzbunat şi în 2005
La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, Ion Gavrilă Ogoranu și-a scos cazierul de la Poliția Județeană Braşov, fiindcă voia să facă un credit la bancă pentru a-și repara acoperișul. Istoricul și scriitorul Marius Oprea relatează episodul petrecut în 2005. ,,La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, județul Alba, Ion Gavrilă Ogoranu, ‹inamicul public numărul 1› al Securității, ultimul mare partizan anticomunist, a făcut un drum la Brașov, pentru a-și scoate cazierul de la Poliția Județeană. Voia să facă un credit la bancă, pentru a-și repara acoperișul. I s-a eliberat cazierul, în care însă figurau încă, în anul de grație 2005, toate condamnările împotriva lui din anii comunismului: de la condamnarea la închisoare, la aceea la moarte, în contumacie. Nu s-a mirat prea mult ‹Moșu› Gavrilă Ogoranu când banca, în baza acestui cazier, i-a respins creditul. A ridicat din sprâncene însă când i-am spus că Ioan Taropa, directorul de credite al băncii la care apelase este fost căpitan la Securitatea din Brașov. Și mi-a lăsat drept amintire o copie a ‹cazierului› eliberat de Poliția Brașov. Așa a și murit, un an mai târziu, pe 1 mai 2006, vinovat, în ochii autorităților, de tot ceea ce i-a pus în cârcă Securitatea”.
Mlaştina deznădejdii româneşti
“Către Securitatea Statului, Bucureşti: Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Găltiu, cetăţeni devotaţi ai Republicii Socialiste România, vă rugăm să mutaţi din această localitate pe numiţii Ion Gavrilă şi Ana Gavrilă, fiind foarte periculoşi. Ion Gavrilă a fost bandit în munţi, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar soţia lui este văduva doctorului Petru Săbăduş, duşman de-al poporului şi mort la închisoare.”
Întâmplarea m-a îndurerat mai mult decât m-a revoltat. Dacă li s-ar fi împlinit cererea şi am fi fost deportaţi, iar casa s-ar fi vândut, fiind mulţi pretendenţi (vreo 15), i-ar fi revenit fiecăruia o nimica toată. Şi pentru asta erau ei în stare de orice mişelie! Şi erau unii dintre ei medici, foşti colegi cu doctorul Petru Săbăduş! (…) Ca să pregătesti cuiva, fie şi duşmanului tău, o astfel de soarta numai pentru a pune mâna pe o casă hârbuită, trebuie să nu mai ai nimic omenesc în tine şi, din păcate, numărul oamenilor care sunt în stare de astfel de fapte e “leghion”, că-s mulţi.
În spatele fiecărui arestat, deportat, condamnat, ucis de regimul comunist se află un iuda, care a pârât, a cerut, a obţinut un bun material, o funcţie sau o decoraţie sau şi-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului sau consăteanului său, şi apoi, în tihnă, şi-a ronţăit cei treizeci de arginţi. Dacă cineva vrea să afle care a fost şi este durerea cea mai mare a celor care au luptat contra comunismului, să ştie că a fost şi este conştiinţa faptului că, în timp ce tu îţi jertfesti tinereţea, sănătatea, familia, viaţa pentru neam şi ţară, acei pentru care tu le faci toate acestea îţi doresc şi-ţi fac cel mai mare rău posibil. Si apoi vezi cum prosperă şi se înmulţesc pe acest pământ! Tu te-ai luptat şi ai fost gata să mori pentru astfel de oameni! O mai adâncă mlaştină a deznădejdii nu-ţi trebuie!(…)Fac însă ochii mari când căruţa comunismului, pe care-l cred veşnic, se sfarmă sub ei. O clipă îşi pierd cumpătul, dar se dezmeticesc repede, se regrupează, convinşi că tot lor li se cuvine să construiască capitalismul. Trebuie lichidat C.A.P.-ul pe care l-au înfiinţat? E la post în comisia de lichidare. Trebuie înfăptuită reforma agrară de retrocedare a pământului (1990)? E primul la înfăptuirea ei dar cu deviza “cine împarte, parte-şi face”. Îi moda să fii credincios şi să mergi la biserică, la pomeni şi parastase? Lăsăm ateismul la o parte, căci un mai bun epitrop al parohiei decât un predicator de ateism nu poate fi. Sunt convinşi că totul li se cuvine, că fac parte dintr-o clasă deasupra muritorilor de rând. Mai traiesc unii din cei ce au suferit şi de pe urma lor în regimul comunist? Încearcă să-i distrugă acum prin poliţie, procuratură şi justiţie, socotind că nu-i nicio deosebire între ele şi corespondentele lor din vechiul regim. Şi se pare că lucrurile merg perfect înainte. Sunt mulţi tovarăşi cu aceleaşi interese şi se sprijină unii pe alţii. Că s-ar putea ca în viitor să intervină piedici în calea familiei? S-au gândit şi la asta: un alt ambiţios tânar, un membru de-al familiei, s-a înşurubat bine în conducerea locală a unui partid istoric, drept garanţie pentru viitor. Şi să nu-ţi vină să te întrebi măcar un moment dacă merită acest popor să mai lupţi şi să mai mori pentru el? Să nu blestemi în loc să iubeşti şi să binecuvântezi? Să nu-i dai dreptate lui Gelu Radeş, care a prezis cu zeci de ani în urmă acest deznodamânt? Să nu doreşti uneori să nu mai fii, să nu mai vezi şi să nu mai auzi nimic? Cine a prezis o mlaştină a deznădejdii în istoria acestui popor, a ştiut ce a prezis!
Îţi înalţi capul, disperat, legându-te de alţi luptători, care trec şi ei prin aceleaşi deznădejdi şi aştepţi, şi speri de undeva, din cuprinsul neamului nostru, să se ridice, ca o ceaţă de arhangheli, o mâna de tineri, aşa cum a mai fost în istorie, ca Tudor, ca Bălcescu, ca Iancu, ca Eminescu şi Corneliu Codreanu, care să reia lupta în care noi am fost înfrânţi. Şi simţi, cu toate prăbuşirile din jurul tău, că nu ai altă cale decât să speri.(…)Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Lupta şi jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colt de ţară: Ţara Făgăraşului, vor fi înţelese de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea sunt probleme care nu mai interesează. O ştiam de mult. Le-au ştiut şi cei care au murit luptând. Acei ce au murit cu cei ce mai traim îngenunchem în fata veşnicei Românii, rugându-ne:“MAMA ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE!”Puţini, foarte puţini, ne vor întelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastra pierdută, ca să meargă spre biruinţă. Pentru fratii acestia, putini, am scris aceste rânduri. (Ion Gavrilă Ogoranu)
Informatori şi „informatori”
,, Imediat după Revoluţie, când în foştii securişti intrase panica sau mustrările de conştiinţă, într-un orăşel, un fost ofiţer de securitate, temându-se că-i sfârşitul lumii, a prezentat foştilor deţinuţi politici un caiet cu lista informatorilor securităţii, în ordine alfabetică, uneori cu pseudonimul lor, cu transferul lor şi cu alte amănunte. Erau în număr de circa 1.500 la cei 15.000 locuitori ai oraşului. Nu figurează în listă nici un nume de ofiţer de securitate şi nici un membru P.C.R. În listă însă se aflau numele mai tuturor persoanelor ce au însemnat ceva în acest orăşel, unii chiar cu ani de închisoare, canal sau morţi pe acolo (profesori, avocaţi, medici, judecători, preoţi). L-am găsit în listă pe doctorul C., omul nostru de sprijin, cât am fost în munţi, care ne-a ajutat cu medicamente şi cu care ne-am întâlnit ani de-a rândul în casa părinţilor lui. Noi ştiam că el dă informaţii securităţii. Dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut vinde cu uşurinţă, dar am avut tot timpul deplină încredere în el. Ne-a relatat totdeauna ce voia securitatea de la el şi ne-am sfătuit împreună ce să declare. În cartea de memorii ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” am dat multe amănunte despre astfel de „informatori”. În lupta noastră de rezistenţă am avut zeci de astfel de cazuri cu astfel de oameni, care informau ceea ce noi vroiam să ştie securitatea. „Joc dublu”, vor spune unii. Nu, ei au jucat un singur joc, jocul nostru, jocul rezistenţei anticomuniste. Probabil, în vreo listă figurează chiar şi Fileru, care, înainte de a veni la munte, a fost trei ani ca pădurar, prin însăşi meseria lui „informator” dând securităţii ce voiam noi să ştie. De altfel toţi paznicii de câmp, paznicii de noapte din sate, păstorii vitelor, ciobanii, drumarii erau trecuţi în lista informatorilor şi obligaţi prin meseria lor să dea informaţii. Ar fi o crimă ca aceşti oameni să figureze pe o listă oarbă şi infamantă ca informatori. Era o vreme când a refuza securitatea de a deveni informator era totuna cu a fi arestat sau mai rău. Strâns cu uşa, omul accepta, dar se ferea să dea vreo informaţie de pe urma căreia cineva să sufere. Tot informatori au fost socotiţi şi cei reţinuţi, arestaţi şi chinuiţi şi obligaţi să dea declaraţii adevărate sau false. Declaraţiile au fost introduse în fişiere şi numele lor trecute în lista informatorilor. Putem să condamnăm un om că a informat în aceste condiţii? Nu de la o listă oarbă cu numele informatorilor trebuie pornit, ci de la informaţia care a făcut un rău cuiva: marginalizare, arestare, închisoare, moarte. Dacă nu e bine să rămână informatori necunoscuţi, nu trebuie să se arunce cu noroi în numele sau în memoria unor oameni cinstiţi, ei înşişi victime ale regimului sau chiar eroi ai rezistenţei anticomuniste. (Ion Gavrilă Ogoranu)
Cartea şi brazii care mor în picioare
Într-o lume a tehnicii, ar părea că poate fi înlocuită CARTEA, dar nu este aşa. A devenit un obiect de lux, dar un lux necesar, care se încăpăţânează să fie prezent în această lume efemeră. CARTEA dă prilejul unor întâlniri frumoase şi senine, în care oamenii schimbă idei şi opinii, socializează, stâd departe de lumea robotizată. Răsfoind paginile unei cărţi, ai ocazia să te afunzi în lumea liberă, oferită în dar de autor. Nu eşti demodat, cum înclină să creadă generaţia tânără, ci înţelegi şi intri mai uşor în comuniune cu subiectul. Avea dreptate şi în această privinţă Ion Gavrilă Ogoranu, simbolul Rezistenţei Anticomuniste Făgărăşene. ,,Când citeşti o carte, ajungi până la inima personajelor, le înţelegi şi le iubeşti. În munţi, noi nu ne-am despărţit de cărţi, când nu le aveam fizic, le purtam în gând”. Eroul făgărăşean ne-a oferit CARTE şi a îndemnat să fie răsfoită. Seria ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ are şapte volume, al treilea având deja 3 ediţii tipărite, fiecare cu noi capitole de mărturii ale făgărăşenilor implicaţi în Rezistenţa Anticomunistă şi cu o galerie foto. ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ este CARTEA care stă la cumpăna dintre istorie şi literatură, singura care redă fidel adevărul anilor dominaţi de suferinţă în Ţara Făgăraşului, când s-a încheiat o epocă istorică şi o alta i-a luat locul. ,,Am scris pentru a lăsa mărturie că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români” explica Ion Gavrilă Ogoranu. Îmi aduc aminte cât de dezamăgiţi au fost Ion Gavrilă Ogoranu şi Ion Ilioiu când au aflat despre manifestarea organizată la Făgăraş pentru ,,700 de ani de atestare documentară a Făgăraşului”. În Cetatea Făgăraşului a avut loc aniversarea, s-a vorbit mult, s-au prezentat pagini întregi de istorie şi pe făgărăşenii care au scris-o, s-au editat cărţi, şi încă una aniversară, s-au făcut medalii din bronz, s-au decorat unii pe alţii, a fost o frumoasă şi documentată prezentare. Dar incompletă. A lipsit pagina de istorie recentă, cea scrisă cu sânge de generaţiile primelor decenii din veacul trecut. Şi, mai mult decât aât, eroii anticomunişti n-au fost invitaţi, iar în privinţa decoraţiilor, ei n-au fost trecuţi pe listă. ,,Dacă au furat ei Revoluţia, care s-a petrecut acum de curând, cum să nu fure nişte morţi, care nu mai pot vorbi şi nişte întâmplări care au fost cu jumătate de veac în urmă” au rezumat cu tristeţe şi dezamăgire cei doi eroi. Seria ,,Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ semnată de Ion Gavrilă Ogoranu completează golul existent în istoria recentă a Făgăraşului, prin descrierea luptei partizanilor din munţi, prin mărturiile localnicilor care au trăit evenimentele, prin ,,pomelnicul“ făgărăşenilor implicaţi în Rezistenţa armată şi Rezistenţa pasivă Anticomunistă din Ţara Făgăraşului, prin prezentarea de documente din arhivele CNSAS, prin fotografiile eroilor anticomunişti. CARTEA poate fi o bună sursă de cercetare pentru istoricii care vor însăila, cândva, firul istoriei recente şi poate nu se vor apleca numai asupra arhivelor scrise de adversarul Rezistenţei Anticomuniste, Securitatea. (Lucia BAKI)
