•   „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”

  •   Învăţătorul Victor Geamăn condamnat la 10 ani de temniţă grea

  •  Aurel Banciu din Cârţişoara, 20 de ani de temniţă grea

  •  Părintele Iustin Pârvu şi minunea din toiul iernii de la Periprava

 

Era 10 decembrie 1956. Casa învăţătorului Victor Geamăn din Rucăr era înconjurată de securişti. ,,În numele legii eşti arestat!  Te îmbraci, îti iei hainele si vii cu noi”.  L-au dus la Securitatea din Făgăraş. Apoi la Securitatea din Braşov. Erau învăţătorul  Octavian Papaiov din Sâmbata de Sus, Gheorghe Logrea din Rucăr si Gheorghe Borzea din Vistea de Jos (a lui Irimie). Şase luni într-o celulă rece şi întunecoasă.  Cu ochelari negri la ochi au fost transportaţi cu maşina la Sibiu unde  Tribunalul Militar al regiunii III Cluj i-a judecat.  Un pseudo proces, ca toate cele în care au fost judecaţi partizanii din munţi şi susţinătorii lor. Învăţătorului  Geamăn Victor i-a fost repartizat ca avocat pe unul Bica  din Porumbacu, dar fără folos pentru că pedeapsa era stabilită dinainte.  Pedepsele n-au fost mai mici de 10 ani.  Doctorul Munteanu din Lisa şi fratele acestuia, Octavian Munteanu, au primit câte 20 de ani de temniţă grea, părintele Cornel Dascăl din Arpaş, Popaiov din Sâmbăta şi comandor Ironim Albu din Crihalma, câte 10 ani. Învăţătorul Geaman a fost încadrat la omisiune de denunţ, pentru care trebuia să execute 10 ani de închisoare, fara drept de pachet, vizite sau scrisori şi confiscarea averii. Au urmat închisorile cele mai grele, cu izolatorul fără hrană şi un grătar drept pat pus direct pe ciment. Gherla, Balta Brăilei, Periprava, Aiud.

 La recoltat de stuf

După 1960 au fost trimişi în Balta Brăilei. Învăţătorul Geamăn a fost repartizat la Stoeneşti. ,, Eram foarte mulţi şi supravegheaţi de armată. Am lucrat la construcţii de diguri. Împreună cu mine erau doctorul Mihai din Făgăraş, părintele Dascăl şi procurorul Tincu din Sibiu. Am stat la Stoeneşti până în 1961, după care ne-au dus la Periprava, la recoltat de stuf. Atunci m-am despărţit de Liviu Fogoros” relata învăţătorul Geamăn.  În iarna lui 1962 erau la recoltat de stuf, la Periprava. ,,Ne-au transportat cu bacurile. Acolo l-am întâlnit şi pe Ion Monea din Olteţ. Am recoltat stuf până în primăvara lui 1962. Era în plină iarnă, ger, vânt şi eram obligaţi să ne facem norma de maldăr de stuf. Eram bătuţi, flămânzi dar nimeni nu ne lua în seamă. Majoritatea ne-am îmbolnăvit. Intram în apă până în ghenunchi, protejaţi fiind de ciulci, nişte şosete cauciucate, şi căram maldării câte 2-3 km. Eram supravegheaţi de un locotenent foarte rău. Aici, Popaiov din Sâmbata de Sus s-a îmbolnăvit, iar Tincu n-a rezistat şi a decedat” a continuat relatarea inv. Victor Geamăn. A urmat apoi închisoarea de la Aiud, la început a lucrat la sectorul zootehnic al închisorii, iar mai apoi la fabrica din oraş.  În 1964a fost gratiat.   În 26 iunie 1964 învăţătorul Victor Geaman se întorcea acasă la familie istovit de chinurile la care a fost supus pe perioada detentiei de 8 ani.

Maldărul de stuf  i-a salvat viaţa lui Aurel Banciu din Cârţişoara

,,În toamna lui 1962, câteva sute de robi am fost transportaţi cu acelaşi mijloc, duba vagon, în lagărul de muncă de la Stoeneşti-Salcia, din Dobrogea. Acolo am fost folosiţi la construirea digurilor canalului de pe Dunare. Mii de oameni şi-au pierdut viaţa acolo. Căram zilnic cu roaba pământ, norma obligatorie fiind de 4 mc. În toate anotimpurile dormeam la gramadă într-un saivan de oi deschis, doar cu acoperişul deasupra capului. Sufeream cumplit de frig, foame şi sete mai ales iarna şi vara când clima dobrogeană este foarte aspră. Regimul de supraveghere şi de pedepse era mai rău decât la Gherla. Gardienii asmuţeau pe noi câinii lup dresaţi special pentru atac asupra deţinuţilor. Câinii săreau pe noi la cea mai mică ieăire din rând. De la Stoeneşti-Salcia am fost transportaţi cu bacul Gironte la Periprava, pe braţul Sulina al Dunării, unde am fost puşi să recoltăm stuf. Am ajuns acolo iarna. Intram pe gheaţă şsi tăiam stuful cu talpanul, o unealtă asemanătoare cu secera. Şi aici aveam normă şsi trebuia să tăiem zilnic câte 20 de maldăre de stuf pe care le legam şi le căram în spinare circa 2 km. Făceam zilnic în jur de 40 km păziti de ambele părţi ale drumului de câini, gardieni şi soldaţi. Într-una din zile fiind foarte bolnav, m-am aşezat, sfârşit de puteri, pe un snop şi am adormit imediat. Am aţipit poate 2-3 minute. Somnul şi oboseala au învins fără să vreau frica de pedeapsa. Coloana plecase, iar eu m-am trezit speriat şi îndată am luat maldărul în spate. Soldatul din pază m-a văzut şi i-am ghicit intenţia de a mă împuşca, socotindu-mă dezertor. M-a salvat stuful din spinare fiindcă nici un dezertor nu ia în spate greutăţi când vrea sa fugă. Îl vedeam înciudat că nu putuse să ma omoare, bravură pentru care ar fi primit permisie şi alte recompense. Soldatul, educat de ei, nu m-a iertat cu totul. M-a scos seara la raport în faţa celorlalti deţinuţi şi a căpitanului şef de coloană. Am fost bătut exemplar. Din lagărul Periprava am fost mutat la alt punct de muncă forţată din Dobrogea, la Giurgeni, lânga Vadu Oii, unde am lucrat la construirea căminului cultural. Au trecut peste sapte ani si jumătate de când eram închis şi chinuit. A sosit în sfârşit şi anul 1964 pentru oropsiţii din închisori. În iunie 1964 am fost graţiat şi eliberat. Mă întorceam acasă zdrobit după atâţia amar de ani”. S-a confesat Aurel Banciu din Cârţişoara, condamnat la 20 de ani plus 10 ani de închisoare corecţionala cu confiscarea averii.

Părintele Iustin Pârvu, la recoltat de stuf

,,O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Era ziua Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan, 30 ianuarie din 1962. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri. Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un lac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”. Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 12:30 când am terminat al treilea ballot”.

Minunea de praznicul Sfinţilor  Trei Ierarhi pentru  foştii deţinuţi politici

,,Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune. Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”. O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor” (Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1) (Lucia BAKI)

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here