Ceauşescu a rămas un nume de rezonanţă în istoria noastră, cu o ,,domnie” de 25 de ani, ce a lăsat atât efecte negative cât şi pozitive pe alocuri. Este foarte greu să fii obiectiv faţă de o istorie ,,oficială”, de ,,manual” care se schimbă mereu în funcţie regimul politic. Ceauşescu este ultimul dinozaur comunist şi ultimul dictator al României, pentru că s-a ridicat urmând o linie dură, autentic stalinistă, reuşind la sfârşitul anilor 60 să păcălească Occidentul când s-a manifestat public împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, în plin război rece. Ceauşescu a fost un personaj complex oscilând mereu între internaţionalism şi naţionalism-comunism, îmbrăţişând o idolatrie de-a dreptul maoistă. Ca orice satrap modern, a avut o copilărie marcată de lipsuri, sărăcie şi violenţă. ,,Multe dintre accesele de megalomanie şi frustrările transformate în politici de stat, spun unii specialişti, îşi au rădăcinile în copilăria dificilă a fostului dictator comunist. Acesta provenea dintr-o familie numeroasă, cu un tată despre care se spune că avea un comportament abuziv. Totodată, Ceauşescu avea şi un defect de vorbire din cauza căruia a suferit umilinţe în copilărie” spune Cosmin Pătraşcu Zamfirache.

 

Născut în anul Marii Uniri

Nicolae Ceauşescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1918, în familia lui Andruţă şi a Lixandrei Ceauşescu, ţărani săraci din satul Scorniceşti care au avut 10 copii, Nicolae a fost al treilea. Andruţă Ceauşescu se trăgea dintr-o familie de ciobani din zona Polovragi, jud. Gorj. ,,Numele său avea o semnificaţie legată de o funcţie inferioară în administraţia otomană, fără a se şti cu exactitate legătura în trecut dintre această funcţie şi familia Ceauşescu. Tatăl lui Ceauşescu ar fi fost chiar un susţinător  al Partidului Țărănesc şi ar fi avut pentru o scurtă perioadă o funcţie administrativă importantă în Scorniceşti. Norocul lui Andruţă a fost însă de scurtă durată, iar oamenii importanţi din sat, în special preotul din Scorniceşti, ar fi mărturisit că tatăl lui Ceauşescu ar fi luat-o pe calea consumului de alcool, fiind caracterizat ca un personaj violent care fura şi bea. Există şi păreri care arată că totuşi tatăl lui Ceauşescu a fost un om liniştit, credincios. Familia era săracă şi trăiau într-o casă mică cu două camere. Mâncau mămăligă cu lapte la o masă mică de lemn şi dormeau înghesuiţi pe nişte laviţe de lângă perete” (Cosmin Pătraşcu Zamfirache). Nicolae Ceauşescu nu reuşeşte să parcurgă decât patru clase iar rezultatele la învăţătură au fost foarte slabe, nu avea nici cărţi din cauza sărăciei şi umbla desculţ în cea mai mare parte a timpului. Unele surse vizează instaurarea violentă a comunismului în România dar trebuie să luăm în considerare şi cealaltă parte care arată că majoritatea copiilor de ţărani îşi trăiau astfel viaţa şi nu aveau acces la studii, mai ales universitare, iar somităţile care s-au ridicat din pătura ţărănimii au existat, dar raportul între copiii celor bogaţi care au urmat şcoli înalte şi cei săraci care au putut urma acest traseu era net superior celor înstăriţi, mai ales în Regat. În Transilvania situaţia stătea diferit din cauza elitelor iluministe din sânul intelectualilor şi a clerului, un cler mult mai educat şi diferit faţă de cel din Regat. Se spune că Maniu, după Unire, ajungând la masă cu politicienii din vechiul Regat, ar fi spus: ,,Oare am făcut bine că ne-am unit cu ăştia?” oripilat fiind de apucăturile lor. Să nu uităm că elitele din Ardeal aveau şcoala Occidentului în sânge. Fără a fi acuzaţi într-un fel de ,,stalinism” putem spune că este meritul comuniştilor de a avea grijă ca cei din mediul rural să aibă acces la învăţătură. Rata analfabetismului a fost scăzută în timpul comunismului iar unele boli care făceau măcel în rândul ţăranilor au fost eradicate. Este adevărat însă că starea ţăranului român a avut foarte mult de suferit, fiind transformat într-un fel de hibrid, între agricultor şi clasa muncitoare.

 

Un Stalin al României

După cum Ana Pauker a mai fost numită ,,Stalin cu fustă”, nici Ceauşescu nu a scăpat de aceste figuri de stil fiind supranumit ,,Stalinul României”. ,,Singurul loc în care s-a regăsit a fost mişcarea comunistă. A aflat despre aceste idei de la cizmarul Alexandru Săndulescu, acolo unde lucra ca ucenic. Unii specialişti afirmă că, de fapt, Ceauşescu, copilul bâlbâit, sărac şi inadaptat, s-a refugiat total în ideologia comunistă ca într-o realitate paralelă. De altfel, era tot ceea ce ştia, fiind îndoctrinat ireversibil” spune sociologul Pavel Câmpeanu iar Adam Burakowski menţiona în lucrarea ,,Dictatura lui Ceauşescu”: ,,Într-un fel sau altul, viitorul conducător român şi-a petrecut în partid practic întreaga viaţă, el aproape că nici nu cunoştea altă lume, ceea ce i-a influenţat în mod serios atât cariera, cât şi deciziile politice. Pe de o parte, educaţia primită în cadrul partidului i-a oferit o perfectă iscusinţă în arta de a desfăşura intrigi şi de a reuşi în lupta pentru putere, dar, pe de altă parte, nu avea nici o idee despre viaţa majorităţii populaţiei, problemele acesteia necunoscându-le în principal decât din propaganda de partid”.

 

Partidul Comunist Român, un bloc monolitic

,,De la început, spune Vladimir Tismăneanu, deci din martie 1965, Ceauşescu a urmărit monopolizarea puterii. Cariera sa în aparat s-a derulat sub semnul regulilor staliniste ale ,,construcţiei de partid”. Avea o fixaţie legată de ,,unitatea monolitică” a partidului, detesta orice urmă de insubordonare, de gândire autonomă. Fracţionismul i se părea o erezie. În dialogurile mele cu Ion Iliescu am insistat pe acest subiect, dacă n-au existat cumva doi Ceauşescu după moartea lui Dej, cel din 1965-1971 şi cel de după vizita în China şi Coreea de Nord. Iliescu făcea parte din anturajul imediat, putea observa multe lucruri. El susţine că beţia puterii l-a distrus pe Ceauşescu. În realitate, cred că sistemul a rămas neschimbat în structurile sale esenţiale, cu care liderul se identifica total. Ceauşescu nu a permis nici cea mai mică tentativă de limitare a dictaturii aparatului de partid. Sigur, în final s-a ajuns la dictatura familiei şi a sicofanţilor, dar natura sistemului nu s-a schimbat. S-au schimbat elemente de decor, s-au accentuat caracteristici precum grandomania galopantă şi cultul delirant al liderului şi al soţiei sale, dar instituţiile fundamentale au continuat să funcţioneze, chiar dacă tot mai iraţional (aparatul de partid, Securitatea, aparatul judiciar, armata, planificarea, ,,sindicatele”, UTC-ul etc.). Nu cred că un Maurer, un Bodnăraş ori un Răutu au fost ,,păcăliţi” de Ceauşescu. Știau cu cine aveau de-a face, l-au susţinut, l-au încurajat, i-au permis toate binele ştiute extravaganţe”. Jean-Francois Soulet scria în ,,Istoria comparată a statelor comuniste”: PC român avea şi el înfăţişarea unei cazemate. Aflat la putere din martie 1965, Nicolae Ceauşescu a ştiut să controleze deopotrivă prin teamă (omniprezenţa Securităţii), nepotism, printr-o politică de ,,rotire a cadrelor” (remanieri periodice de înalţi responsabili) şi prin acordarea de privilegii aparatcikilor aparatul de partid şi de stat. Doar câţiva excluşi şi căzuţi în dizgraţie mai îndrăzneţi (precum Karoly Kiraly, îndepărtat în 1972; Gheorghe Maurer, fost prim-ministru în anii 60; Silviu Brucan, fost director al ziarului Partidului şi fost ambasador la ONU; Corneliu Mănescu, fost ministru al afacerilor externe…) aveau să cuteze, în ultimii ani, să manifeste rezerve în privinţa politicii ,,Conducătorului”.

 

RSR cel mai scăzut nivel de trai din Europa

Jean-Francois Soulet explică adevărata poziţie a lui Ceauşescu, invulnerabilitatea în ciuda poziţiei de ,,cel mai iubit fiu al poporului”, o utopie, bineînţeles, fabricată de lingăii din jur. În decembrie 1989 Ceauşescu a constatat stupefiat că, de fapt, românii nu-l iubeau. ,,Dar, spre deosebire de omologul său german, poziţiile lui N. Ceauşescu erau infinit mai puţin solide. Din punct de vedere economic, cele două state se aflau în poziţii diametral opuse: dacă RDG fusese mult timp în fruntea statelor Europei de Est, România se afla în coadă, cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa (exceptând cazul Albaniei). Deoarece Ceauşescu se încăpăţâna să ramburseze Occidentului întreaga datorie externă a României până în 1990, mizeria domnea în toată ţara, ca urmare a raţionalizării alimentelor de bază, a electricităţii, încălzirii. O asemenea politică accentuase dependenâa economică de URSS. Pentru a evita închiderea totală a uzinelor, aceasta din urmă consimţise să livreze, în 1986, 4 milioane tone de cărbune, 5 milioane tone de petrol, gaz şi electricitate. Proporţia ţărilor socialiste în comerţul extern român ajunsese astfel de la 33,8 % la începutul anilor 80 la 60% la sfârşitul anului 1988. În plus, despotismul şi megalomania ,,Conducătorului” duseseră la desconsiderarea sa şi la accentuarea nemulţumirii în rândul populaţiei. O dată cu noua politică internaţională a lui Gorbaciov, luările de poziţie ale lui N. Ceauşescu considerate cândva independente de Moscova îşi pierduseră originalitatea şi influenţa. În 1989, regimul era total discreditat de politica sa economică dezastruoasă care adusese populaţia într-o situaţie de mizerie şi sărăcie lucie şi de aberantele sale proiecte de ,,sistematizare” şi reconstrucţie a centrului Bucureştiului. Această discreditare internaţională simbolizată de adoptarea la Geneva, în martie 1989, a unei rezoluţii susţinute de Ungaria, care condamnă violările libertăţilor fundamentale în România respingerea lui Gorbaciov, precum şi schimbările în curs din celelalte ţări satelit i-au încurajat, cu siguranţă, pe cei care, în societatea oficială (Partid, armată, poliţie) sau în societatea civilă, doreau, din oportunism sau convingere, îndepărtarea bătrânului ,,Conducător”. Pentru a grăbi acest lucru, ei puteau spera apriori la sprijinul moral al opiniei occidentale şi la ajutorul mai concret al ţărilor comuniste vecine, recent înzestrate cu echipe reformatoare (Ungaria, Iugoslavia, Uniunea Sovietică).

 

Sfârşitul

Pe seama infantilismului lui Ceauşescu, care încă credea cu tărie că poporul îl iubeşte, tras pe sfoară de apropiaţi, se ţese o lovitură de stat inevitabilă, care era fabricată în ,,laborator” încă din anul 1987, când revolta muncitorilor de la Braşov a fost doar o manevră de pregătire, cu aportul lui Ion Iliescu, omul apropiat al ruşilor. ,,Aşadar, spune Jean-Francois Soluet, în ciuda înspăimântătoarei omniprezenţe a Securităţii şi atmosferei apăsătoare a dictaturii, se ţeseau intrigi, se pregăteau manevre atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării; şi asta, în unele cazuri, de mai mulţi ani. Multe dintre ele au rămas secrete, unele au ieşit la suprafaţă. În martie 1989, în mediile occidentale s-a dat publicităţii o ,,scrisoare deschisă” adresată lui Ceauşescu, semnată de şase foşti înalţi demnitari de partid şi de stat. Pe de altă parte, personalităţi considerate suspecte, cum ar fi generalul Militaru (bănuit că ar fi participat la un complot în 1984), Silviu Brucan, fost director al cotidianului Partidului, Ion Iliescu, fost secretar al Comitetului Central, înlăturat în 1971, făceau obiectul unei atente supravegheri. Pe măsură ce schimbările se accelerau în ,,ţările frăţeşti”, era inevitabilă o lovitură de stat. Potrivit diplomatului sovietic Valentin Falin, începând din noiembrie Moscova s-a arătat foarte interesată de ,,desfăşurarea internă a forţelor armate şi creşterea rezistenţei în faţa regimului”. Iritarea şi disperarea populaţiei ajunseseră la un asemenea nivel încât era posibilă ralierea sa masivă la orice soluţie alternativă. Aceste diferite elemente sugerează net iminenţa unei lovituri de forţă induse de personalităţi comuniste potrivnice clanului Ceauşescu, pusă la punct de armată, cu participarea, după toate aparenţele, a serviciilor secrete româneşti şi străine (sovietice şi ungureşti) şi cu adeziunea globală a Kremlinului”. Prin 1998 Soulet aducea trei ipoteze: complot dirijat cu aportul KGB sau de serviciile secrete maghiare; revolta populară, teză difuzată de FSN, echipa ajunsă ulterior la putere; îmbinarea unei lovituri de stat şi a unei insurecţii populare. Aceasta este mult trâmbiţata ,,Revoluţie Română” din decembrie 1989, care lasă loc unui superb manual de strategie pentru toate serviciile secrete. Un lucru este încă cert: ,,epoca de aur” a lăsat multe urme în societatea românească, care mai sunt încă vizibile. (Ştefan BOTORAN)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here