Învierea Domnului Iisus Hristos, din punct de vedere calendaristic, este sărbătoarea care cuprinde întregul ciclu de sărbători creştine ale anului bisericesc. Cuvântul ,,Paşti“ este de origine ebraică şi vine de la semnificaţia sărbătorii azimelor, ţinută în amintirea eliberării evreilor din robia Faraonului Egiptului şi a trecerii prin Marea Roşie, dată ce coincide cu prima lună plină după echinocţiul de primăvară. Este o zi de înălţare sufletească a fiecăruia dintre noi, a împăcării şi a iertării, o zi a iubirii şi dragostei creştine, o zi de biruinţă a luminii asupra întunericului, a adevărului asupra minciunii, a supremei biruinţe a vieţii asupra morţii. Paştele, în ebraică ,,pesah“, provine dintr-un verb care înseamnă ,,a trece peste“, în sensul de a cruţa. ,,Iar la voi sângele va fi un semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului. Ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam, ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi“ (Ieşirea, 12, 13-14 ). Dumnezeu a trecut peste casele stropite cu sânge ale israeliţilor, lovind în acelaşi timp casele egiptenilor. Prin urmare, termenul este folosit atât cu privire la sărbătoare cât şi la animalul de jertfă.
Luna primului Paşte
Cuvântul ,,Abib“ devenit mai târziu Nissan, este legat de prima lună a anului evreiesc, de luna în care se coceau spicele şi de luna primului Paşte. ,,Luna aceasta să fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului. Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israel şi le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel: câte un miel de familie să luaţi fiecare. Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie de-ajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied. Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Și să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript de-ajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc“. (Ieşirea 12, 1-10) Poporul se aduna în curtea din afară a Templului în grupuri, ca să junghie animalele pentru jertfa de Paşte, iar preoţii, aliniaţi pe dăuă rânduri, aveau ligheane de aur şi argint pentru a colecta sângele. ,,Ultimul preot îndeplinea ritualul de stropire a altarului cu sânge. Toate acestea se făceau în timp ce se cânta Hallel (Psalmii 113-118).
Paştele, o sărbătoare de familie
În perioada Noului Testament israeliţii veneau la Ierusalim de trei ori pe an, la praznicul Paştelor, la Rusalii şi la Sărbătoarea Corturilor. Chiar şi evreii din diasporă participau la aceste sărbători. După dărâmarea Templului din Ierusalim în anul 70 d.Hr. posibilitatea de a se jertfi un animal într-o manieră ritualistică a dispărut complet, iar Paştele evreiesc s-a transformat din nou într-o sărbătoare de familie aşa cum a fost în vremurile străvechi. Cuvântul ,,Paşte” a fost adoptat de creştini pentru a aniversa sărbătoarea Învierii lui Hristos. După sec. II bisericile din Asia Mică au respectat multă vreme calendarul cuartadecimal conform căruia au sărbătorit cu regularitate Paştele în ziua a 14-a a lunii Nissan, în vreme ce bisericile din Roma şi din alte părţi au avut un calendar după care au comemorat suferinţele Domnului în fiecare an într-o zi de Vineri, iar Învierea Duminica.
Paştele descris de Egeria, o pelerină din sec IV
În pelerinajul său la Locurile Sfinte, o pelerină din sec. al IV-lea (381-384) care îşi spunea Egeria, ne-a lăsat un document preţios pentru a vedea cum se prăznuia Paştele în primele secole creştine. ,,Cele opt zile de paşte se sărbătoresc la fel ca la noi, iar liturghiile se fac timp de opt zile după rânduiala lor (ordine suo), aşa cum se fac pretutindeni (ubique) de Paşte, până la Octave. Iar strălucirea (ipse ornatus) şi ritualul (ipsa compositio) celor opt zile de Paşte sunt la fel ca cele ale Epifaniei, atât în Biserica mare, adică la Martyrium, cât şi la Anastasis sau la Cruce, sau pe Eleona, sau în Bethleem, în Lazarium şi pretutindeni, fiindcă sunt zilele pascale (dies paschales). În ziua dintâi, duminica, se celebrează în Biserica mare, la Martyrium. La fel se celebrează şi lunea (secunda feria) şi marţea (tertia feria), iar, după ce se face, ca întotdeauna, Liturghia la Martyrium, se merge la Anastasis cu imnuri. Miercurea însă, se celebrează la Eleona, joia la Anastasis, Vinerea în Sion, Sâmbăta înaintea Crucii iar în ziua de Duminică, adică în ziua Octavei, din nou în Biserica Mare, adică la Martyrium. În cele opt zile pascale, zilnic, după prânz, episcopul cu tot clerul, cu cei recent botezaţi, cu toţi monahii, bărbaţi sau femei, precum şi cu toţi câţi vor din popor urcă la Eleona. Se spun imnuri, se fac rugăciuni, atât în biserica de pe Eleona, în care se află grota în care îi învăţa Iisus pe discipoli, cât şi pe Imbomom, adică în locul din care Domnul S-a înălţat la ceruri“.
