Presa constituie ,,câinele de pază al societăţii” într-un context democratic, evident, dar şi un mijloc de propagandă politică. Miezul psihologic al propagandei este persuasiunea. Grecii sunt cei care au inventat persuasiunea sub denumirea de retorică. ,,Aristotel, identificând în clasificarea argumentelor ce pot sta la baza unui raţionament cei trei piloni principali ai oricărei acţiuni de convingere, distingea între ,,Ethos, o persuasiune fondată pe statutul oratorului, Logos, o persuasiune susţinută de logica argumentării şi Pathos, o persuasiune bazată pe apelul la emoţii” explică Călin Hentea în ,,Enciclopedia Propagandei româneşti”. Philip Taylor spunea că propaganda este o ,,formă de persuadare a oamenilor pentru a face lucruri în beneficiul celor ce-i persuadează direct sau indirect” şi tot el spunea că ,,persuasiunea a devenit o parte componentă a procesului politic” în democraţiile pluraliste. În ,,Proiect doctrină a operaţiilor psihologice în NATO, AJP 3.10.1 din 2006” , propaganda este definită drept ,,Orice informaţie, idee, doctrină sau apel special diseminat pentru a influenţa opiniile, emoţiile, atitudinile şi comportamentul unui grup anume, în scopul unor beneficii directe sau indirecte ale sponsorului. Identificarea sursei propagandei este distinctă de determinarea adevărului sau o activitate propagandistică”. Manualul de operaţii psihologice al forţelor terestre americane numeşte propaganda ,,Informaţie intenţionat incorectă sau înşelătoare îndreptată împotriva unui adversar sau potenţial adversar pentru a dezbina sau influenţa orice sferă a puterii naţionale, fie aceasta informaţională, politică sau economică”.
Istoric
În plan internaţional, termenul a fost introdus de Papa Grigore al XVI-lea când a înfiinţat ,,Sacra Congregatio de Propaganda Fide”, instituţie a Vaticanului menită să contracareze Reforma iniţiată de Martin Luther. Încă de la naştere, conceptului de propagandă, în sensul contemporan, i-au fost atribuite componentele ofensive, propagarea catolicismului, şi defensive, contracararea ereziei reformiste şi protestante. Etimologic, termenul de ,,propagandă” ales de papă provine din limba oficială a Vaticanului, latina, el având înţelesul ,,care trebuie răspândit”. Istoricul britanic Philip Taylor, deşi afirmă că propaganda şi cenzura au constituit răspunsul la revoluţia în comunicaţii, la apariţia corespondenţilor de război şi a presei de masă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, el apreciază totuşi că regele Henric al VIII-lea (1509-1547) a fost primul iniţiator al unor campanii deliberate de propagandă politică sponsorizate de stat, atunci când a decis ieşirea Angliei de sub autoritatea catolică a Papei şi convertirea englezilor la Biserica Anglicană în baza ,,Actului de supremaţie” (Călin Hentea). Tot istoricul englez Philip Taylor susţine că Napoleon a creat primul stat bazat pe propagandă oficială, după campania europeană a lui Franklin în favoarea independenţei SUA. Jean Marie Domenach susţine că despre o manifestare modernă a propagandei se poate vorbi doar în contextul Revoluţiei Franceze, mai exact în Alsacia, unde este înfiinţată o asociaţie cu numele ,,Propaganda”, cu scopul de a răspândi ideile Revoluţiei.
Presa în timpul Revoluţiei de la 1848
Mişcarea amplă care a pornit de la Paris, din februarie 1848, va cuprinde toată Europa în scurt timp. Tinerii intelectuali din Muntenia şi Moldova vor redacta un program în locuinţa lui Nicolae Bălcescu din Paris şi se hotărăsc să înceapă mişcarea simultan în cele două principate. Principalul rol în propaganda revoluţionară îl va juca gazeta ,,Pruncul Român” înfiinţată din iniţiativa lui C.A. Rosetti, în care s-a publicat articolul-manifest ,,Către fraţii noştri din Moldova”. Revoluţia va căpăta la noi o orientare anti-rusă, pentru că pe data de 6 septembrie 1848 bucureştenii au ars în public ,,Regulamentul organic” şi ,,Condica rangurilor boiereşti”. Revoluţia va fi înăbuşită cu susţinerea politică a Rusiei şi intervenţia directă a armatei otomane condusă de Fuad Paşa asupra Bucureştiului, care s-a lovit de eroismul detaşamentului de pompieri din Dealul Spirii condus de colonelul Pavel Zăgănescu pe data de 13 septembrie 1848. În Transilvania, Revoluţia pune mai întâi accent pe problemele naţionale, şi apoi pe cele sociale. Adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (3-5 mai 1848) a fost prima acţiune de amploare a revoluţiei transilvănene unde este adoptată ,,Petiţiunea naţională” în 16 articole redactate de Simion Bărnuţiu. Ca reacţie împotriva deciziei Dietei de la Budapesta de unire a Transilvaniei cu Ungaria, pe 16 septembrie 1848 este înaintat Parlamentului de la Viena un ,,Memoriu al Poporului Român din Transilvania”. Comitetul Naţional Român va organiza 15 legiuni înarmate cu sprijin austriac care au menţinut o administraţie românească până la intervenţia forţelor maghiare care vor ocupa Transilvania sub conducerea generalului Iosif Bem. În perioada ianuarie-iulie 1849 detaşamentele de moţi conduse de către avocatul Avram Iancu vor înfrânge trupele maghiare trimise să cucerească zona munţilor Apuseni. Tot sub imboldul paşoptist va apărea la Paris revista politică ,,România viitoare” în paginile căreia Nicolae Bălcescu afirma că ,,revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor”. Este un mod de propagandă mergând până la ideea ,,daco-pată” şi continuând cu eroismul domnitorilor valahi, idee reluată până la extrem de propaganda naţionalistă a Partidului Comunist Român în vremea lui Ceauşescu, mai ales prin ,,Cântarea României” (,,Trăim decenii de împliniri măreţe…!„ etc). ,,În toate domeniile modernizării se manifestă aşa-numita ,,generaţie de la 1848”, oameni proveniţi din boierimea mare (Filipeşti, Creţuleşti, Goleşti, Ion Ghica, Ion Câmpineanu, Ion Bălăceanu, C. Grădişteanu, C.A. Rosetti) sau din ,,boierimea mică”, cum o numea C.D. Aricescu (precum fraţii Brătianu, Cr. Tell, Magheru, Heliade Rădulescu, Bălcescu), educaţi în Apus, la curent cu dezvoltarea modernă a Europei şi a căror principală preocupare era să aducă Europa pe malurile Dunării. O generaţie determinată istoric, de o mare dăruire, cei mai mulţi iubind ţara cu disperare, unii cheltuindu-şi averea pentru ea (Constantin A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Gh. Asachi, cu spirit de sacrificiu, cu o mare responsabilitate pentru soarta naţiunii. Această generaţie a tinerilor (toţi au în jur de 30 de ani) este legată de generaţia similară europeană prin organizaţiile masonice. Ea este promotoarea schimbărilor înnoitoare în societatea românească. Ea este legată, cum bine crede N. Iorga, şi de generaţia aşa-zisă ,,a Regulamentului Organic”, a acelor tineri formaţi în ţară (cu excepţia fiilor lui Bibescu sau Sturdza), educaţi cu perceptori străini, ,,care aveau idei mai potolite, ale epocii lui Ludovic Filip”. În orice caz, cum de asemenea consideră N. Iorga, lupta împotriva Regulamentului Organic o va începe ,,cineva care nu făcuse studii în străinătate, ci era legat de boierimea de ţară a trecutului, Ion Câmpineanu” spune regretatul istoric Ion Bulei. Presa a avut, aşadar, un rol hotărâtor în mişcarea socială şi naţională ce a cuprins Europa în anul 1848. ,,Propaganda revoluţionară a acestui grup energic de intelectuali a vizat în primul rând difuzarea în ţară a ideilor lor revoluţionare de modernizare a ţării în spirit occidental, astfel încât să fie cunoscute şi înţelese de cât mai mulţi compatrioţi, care, apoi, să adere în mod activ la mişcarea lor. Revoluţionarii ,,generaţiei de la 1848” vorbitori în mod fluent ale limbilor franceză, germană şi engleză, având legături consistent cultivate în lumea politică, academică şi gazetărească occidentală, s-au constituit în diferite organizaţii, fie de natură secret-conspiraţionistă împotriva puterii conservatoare din ţară, fie cultural-politică, de educare a maselor şi propagandă a ideilor lor. În perioada premergătoare actului revoluţionar, acţiunile concrete de propagandă au constat în publicarea de articole sau editarea de gazete menite să facă cunoscute în cât mai mare măsură ideile şi programele revoluţionare, iar apoi în lansarea de apeluri, chemări, proclamaţii, manifeste către populaţie, toate fiind marcate de o retorică entuziastă, eclatantă, de factură romantică, potrivit stilului vremii” explică Călin Hentea.
Propaganda la zi
Având studii universitare politehnice şi de drept, doctor în ştiinţe militare, fost redactor al emisiunii ,,Pro Patria”, ofiţer specialist în Secţia de operaţii psihologice din Statul Major General, Călin Hentea readuce în actualitate definiţia propagandei: ,,Acţiuni de comunicare persuasivă planificate, susţinute de un sponsor, având drept scop final influenţarea şi chiar modificarea atitudinilor şi comportamentelor unei audienţe-ţintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informaţii şi argumente false, parţial adevărate, denaturate şi exclusive alături de cele adevărate şi însoţite de diverse forme de constrângere şi cenzură”. (Va urma) (Ştefan BOTORAN)
