Dacă facem un arc peste timp, undeva în secolul al XVI-lea, găsim în târgul Făgăraşului tot felul de ateliere şi magazine ale meşteşugarilor locali. Erau breslele făgărăşene care îşi aveau meseriaşi din toată Ţara Făgăraşului. Timp de două veacuri, breslele, adunate în jurul Cetăţii, s-au dezvoltat punându-şi amprenta în multe din domeniile de activitate, urme ale existenţei lor fiind străzile ce le poartă numele: Tăbăcari, Pălărieri, Olari, Cizmari, etc. La 1872, când s-a legiferat dreptului liberei practici a meseriilor, breslele au fost desfiinţate prin lege, în locul lor fiind înfiinţate asociaţii industriale profesionale. Totuşi, puţinele inovaţii liberale nu au fãcut decât sã pãstreze în linii mari vechile ierarhii. Astfel că găsim rămăşiţe ale breslelor într-un tablou general al meşterilor-patroni pe anul 1935, publicat de Alexandru Bãrbat. ,,24 tãbãcari, toţi români, 73 de cismari şi pantofari din care 33 români, 11 saşi, 28 unguri şi un evreu, 3 tãlpari din care un român şi doi saşi, 2 curelari unguri, 10 cojocari din care 2 români şi 5 unguri , 2 blãnari, din care unul român şi celãlalt ungur, 6 pãlãrieri saşi, 7 lemnari din care doi români şi 5 unguri, 12 rotari din care 5 români, 3 saşi şi 4 unguri, 7 dogari români, 13 fierari din care 5 români, 1 sas, şi 7 unguri, 21 de croitori din care 13 români, 2 saşi, 4 unguri şi 2 evrei, un funar ungur şi 9 mãcelari din care unul român şi restul saşi. În privinţa fabricilor destinate meşteşugurilor de mai sus, pentru perioada 1918-1945 întâlnim câteva destul de puternice: pantofãria J Welther, croitoria ,,Ioan Pãiş, fabrica de pãlãrii Gh Ghimbãşanu and co. , cojocãria şi blãnãria ,,Arnold Reiss”, lãcãtuşeria ,,Gheorghe Vlad”, curelãria M Preuss ş. a”.
Meşteşuguri păstrate de la vechile bresle făgărăşene
Astfel de meşteşugari, urmaşi ai breslarilor, mai găsim în unele sate făgărăşene, chiar dacă activitatea acestora este cu mult redusă faţă de a străbunilor lor. Ne-am oprit în satul scritorului Octavian Paler, Lisa. Chiar la intrare, un indicator ne îndrumă spre un muzeu al unei familii de localnici. După nici 200 m de la drumul principal, ca-ntr-o poieniţă, ţi se înfăţişează o frumoasă gospodărie. Proprietarii lucrează de zor în curte, iar zgomotul uneltelor lasă se se întrevadă preocuparea lor zilnică. Înaintând pe proprietate te surprind ghivecele cu begonii de diferte culori, aşezate ca-ntr-o expoziţie. Angelica Lungociu, cu faţa-i senină şi zâmbitoare ne invită să vizităm ,,muzeul” familiei. De cum intrăm parcă suntem ,,aruncaţi” în urmă cu 2 secole. Un atelier al vechilor breslaşi făgărăşeni, unde materia primă, lâna tunsă de pe oi, este transformată în produs finit, ca apoi să fie expusă la vânzare, precum era în trecut în târgul vechi al Făgăraşului.
Vâltorile şi apa de râu
În spatele proprietăţii familiei, curge nestăvilit râul Lisa, de fapt o deviaţie a văii făcută de bunicul Angelicăi Lungociu, un anume Toma Greavu. Apa este canalizată prin intermediul unor angrenaje din lemn pentru a spăla lâna şi ţesăturile din lână, straie, cuverturi, costume populare, covoare, etc. Sunt amenajate aşa numitele vâltori, nişte cuve din lemn în care apa de râu, în cădere, crează vârtejuri care angrenează obiectele introduse la spălat. Procedeul pare simplu, dar pentru realizarea lui se folosesc tehnici foarte vechi pe care doar un bun meseriaş le poate aplica. Este secretul familiei Greavu păstrat din străbuni. ,,Au încercat şi alţii să facă vâltori, dar n-au reuşit” explică Angelica Lungociu, urmaşă a vechilor meseriaşi din familia Greavu. Privind vâltorile par a fi maşinile de spălat din ziua de astăzi, cu deosebirea că acestea spală materialele fără detergenţi, cu apă de munte, prin căderea şi forţa apei. Angelica Lungociu ne face şi o probă, spălând cuverturile primite cu acest scop de la o clientă de prin Baia Mare. Deşi ţesătura are diferite culori, după spălare în vâltoare, nuanţele sunt mult mai vii, iar ţesătura mai strânsă şi ordonată. ,,Cam o jumătate de oră durează spălatul după care se pun la uscat la soare. Avem comenzi, dar mult mai puţine faţă de anii trecuţi” a spus Angelica Lungociu. Ne imaginăm ce forfotă ar fi fost aici în urmă cu peste 150 de ani. Săteni preocupaţi, îmbrăcaţi în straie populare, harnici, cu vorba lor sinceră în limbajul vremii.
Locaţia transformată în muzeu
Şi este de înţeles pentru că astăzi, oamenii şi-au creat condiţii moderne pentru spălat ţesăturile, dar sătenii tot mai apelează la vâltorile din Lisa pentru a spăla covoare, straie şi cuverturi. Vâltorile de la Lisa au fost transformate în muzeu cu sprijinul Muzeului de Etnografie din Braşov, unde directoarea Ligia Fulga, acum pensionară, era un bun promotor al tradiţiilor şi obiceiurilor vechi. ,,D-na Ligia Fulga de la muzeul din Braşov a venit, prin 2000, cu ideea de a transforma totul în muzeu astfel ca aceste meşteşuguri vechi de sute de ani să nu se piardă. A fost de bun augur pentru că astăzi sunt o atracţie pentru turişti. Dar noi încă mai lucrăm cu aceste maşinării” a explicat Angelica Lungociu.
Daracul de la Lisa
De la vâltori suntem conduşi spre atelierul de prelucrare a lânii, unde este instalat daracul. O adevărată industrie! Utilaje vechi, dar foarte bine întreţinute, funcţionale. „Toate sunt funcţionale şi expuse într-un mod uşor de observat de către oricine ne calcă pragul, putând fi puse la lucru, pentru ca vizitatorii să poată avea o imagine cât mai reală la ceea ce a fost odinioară principala sursă de existenţă în satul nostru şi în împrejurimi. Stăm la dispoziţia oricui doreşte să intre în contact cu una dintre cele mai vechi tradiţii din România “, a declarat Angelica Lungociu. Bunicul Angelicăi a prelucrat lâna pentru toate satele din împrejurul Lisei în daracul său, urmându-i fiul, Aurel Greavu, iar acum, nepoata sa, Angelica. Erau mai multe daracuri în zonă, la Făgăraş, la Şercaia şi la Sâmbăta de Sus.
Procedura pregătirii lânii
Prima etapă este asigurată de maşina de scărmănat lâna, care se numeşte popular lup. De aici lâna este trecută pe darac, pe valţurile pe care se află pieptăneii, unde sunt formate caierele. Acestea odată obţinute sunt trecute pe următorul darac, divizorul cu cureluşe, unde se formează firele de diferite mărimi şi grosimi. Firele uniformizate se trec apoi pe ring, un angrenaj cu fuse care prin viteză produce sucirea firului. Angelica Lungociu ne spune că nu toată lâna se trece pe ring, unele fire de duc la tors manual. Apoi firele se trec la ţesut, în război. ,,Utilajele noastre sunt de provenienţă poloneză, dar cele vechi, pe care le-am păstrat, erau nemţeşti. Au peste 150 de ani. Le asigurăm mentenanţa, ne-am învăţat să le îngrijim pentru a le putea folosi” mai explică Angelica Lungociu, care a moştenit meseria dărăcitului lânii.
La 81 de ani ţese la război
În atelierul de ţesut suntem întâmpinaţi de Maria Greavu, mama Angelicăi, de 81 de ani. Cu vorba-i simplă, dar sinceră, şi cu faţa-i zâmbitoare, ne divulgă câteva secrete ale ţesutului straielor. Are un război vechi în care şi-a urzit firele de lână toarse. ,,Aş sta toată ziua la război pentru că îmi place. Ţes de la 14 ani. Mai demult în fiecare casă era câte un război de ţesut, ne făceam haine pentru că nu se găseau ca astăzi. Ţeseam cânepă din care făceam saci, in din care făceam haine. Era altă lume atunci. Nu e greu să ţeşi, dar trebuie să ştii, să-ţi placă şi să ai răbdare” spune Maria Greavu.
Păruitul straielor
După ce straiele sunt gata ţesute, sunt trecute în alt atelier, la ,,păruit”. Ţesăturile se aşază pe un cilindru de doi metri, acţionat tot de forţa apei, care se învârte peste un covor de ţepi, pentru a scoate firele din ţesătură, laţe cum le spun localnicii. Apoi, se aşază din nou în vâltoare alte şase ore, după care se duc la cuptor. Este o încăpere unde temperatura este păstrată la 70 grade Celsius şi unde straiele se aşează pe un tambur la uscat.
Magazin de suveniruri
Pe lângă vâltori şi darac turiştii pot vedea şi uneltele aferente acestor proceduri, dar unele vechi de 2 sute de ani. Pe pereţii încăperii, Angelica Lungociu a expus tablouri cu bunicii, străbunicii, 5 generaţii. A fost amenajat şi un magazin cu vânzare de unde turiştii pot achiziţiona obiecte produse în atelierele Greavu, cuverturi, straie, costume populare, etc. Muzeul familiei Greavu din Lisa este un adevărat colţ de rai unde se îmbină armonios tradiţionalul, vechiul şi modernul. (Lucia BAKI)
